Dupa ce s'-a scris la sfarsitul razboiului o poezie de dispret pentru realitatile vietii si pentru tot ceea ce se petrecea atunci pe pamant, poezie care pe atunci a fost noua si s-a potrivit timpului acela de nevroza colectiva, de fierbere si adeseori psihopata sete de viata, se face acum o poezie abstracta si intelectual ista, care nu are nici o legatura cu viata dintotdeauna si mai ales cu viata de azi.
Mentinerea acestei poezii hermetice intr-o perpetua actualitate este un abuz de inconstienta, un anacronism si o frauda. Iar frauda porneste din lipsa de cultura - intr-un sens mult mai fierbinte decat cel academic - si din incapacitatea poetilor nostri de a trai cot la cot cu viata Aceasta infirmitate i-a facut sa scrie o poezie stearpa, care nu poate sa supere pe nimeni si trece din mana lor de-a dreptul in gol.
Poezia nu se conduce dupa legi. Dar sunt cateva drastice conditii pe care un poet contimporan trebuie sa le indeplineasca neaparat pentru a putea sa existe. Una din ele este aceea care reiese din afirmatia ca existenta poeziei este conditionata de mai marea sau mai mica ei inversunare impotriva oprimarii.
Cavalerii modernismului hermetic limitand problema poeziei contimporane la o problema de tehnica, la virtuozitati de constructie marmoreana, au sfarsit prin a o face odioasa, transformand-o intr-o indeletnicire egoista, care merita ea insasi scarba si dispretul rezervat oprimarilor.
Fata de ceea ce se petrece acum pe pamant, astrala poezie de cabinet triseaza si trebuie denuntata. De asemenea, trebuie denuntate ratacirile celor mai tineri poeti, care, incepand sa scrie pentru prima oara, au aparut molipsiti de hermetism si si-au ales un ideal de baiguiala pseudoabsconsa, fara sa le fie rusine de viata adevarata din jurul lor, viata din care au iesit ca dintr-o baie de sange.
Pe acestia, pe cei mai meritosi ii asteptam sa se indrepte si sa vina langa noi. Ceilalti insa, batranii invechiti in relele confortabile ale poeziei pure, primii care au avut cutezanta sa scrie dupa sabloane hermetice in timp ce un taifun de tragedii incepuse sa devasteze continentul, aceia care vor fi in curand acoperiti de o definitiva hula nu au facut altceva decat sa treaca intr-o marc si iertatoare tacere.
Noi, care venim pe urmele lor putrede, constienti de rolul istoric pe care poezia - ca suprem mijloc de expresie - il poate juca in limpezimea si precizarea formelor de viata, cantand dintre tendintele obscure ale acesteia pe acelea care par mai generoase si mai indreptatite sa formeze caracterul epocii, vrem sa facem o poezie a timpului nostru, in care o imensa drama a umanitatii se desfasoara. Nu ne tenteaza gandul unei poezii umanitariste, aventura inutila si pentru poezie, si pentru umanitate. Dramei care se desfasoara de la un capat la altul al pamantului, poezia noastra nu este obligata sa-i fie cantec de alinare. Va macera-o mai degraba si va putea fi cu ea in raspar, dar intr-un sens mai profund se va inrudi intotdeauna cu ea, asa'cum pamantul e strans inrudit si cu copacul pe care il elaboreaza ca pe un cantec, ca pe o expresie directa a fertilitatii lui, si cu grauntele de ecrazita1 care, ascunzandu-i-se in maruntaie, explodeaza si ii ia in raspar fertilitatea. Asadar, un poem trebuie sa fie colturos si zburlit in materia lui embrionara. Este atunci nevoie de o atitudine de permanenta fronda din partea poetului. Si de un generos spirit de sacrificiu al acestuia. Numai atunci poemul se va smulge din insesi madularele lui, sangerand, dar zvacnind de viata.
Aceasta libertate de fuga de la o extrema la alta, de la cantec pana la blestem, e un privilegiu necesar, care va feri poezia noastra de aventurile didactice in care au cazut pe rand mai toti scriitorii care, exasperati de nedreptatea sociala a lumii si trecuti la o credinta noua, au scris sub scuza aceasta poeme naive de lauda pentru o lume mai fericita.
Noi vrem sa captam in stare salbatica si vie ceea ce face caracteristica tragica a acestui timp, emotia care ne sugruma cand ne stim contimporani cu milioane de oameni exasperati de mizerie si de nedreptate, cand ceva grav se petrece in toata lumea si in fiecare noapte auzim atat de bine geamatul continentelor care isi dau sufletul.
Vrem sa facem o poezie a timpului nostru, care nu mai e timpul nevrozei colective si al setei fierbinti de viata. S-a terminat demult cu poezia de vis, cu poezia pura, cu poezia hermetica. Taria unei uriase tragedii colective a sfaramat sub un picior de lut maruntele lucruri care faceau preocuparea scriitorilor moderni de la sfarsitul razboiului. Tragedia eului, a individului ca intelectual, drama de introspectie in psihologie nu mai exista. Sau, asa cum este adeverit, fata de ceea ce se petrece acum pe pamant, ii e rusine sa se mai arate. Fiindca a inceput o alta drama, aceea a individului ca fiinta biologica, o drama cu radacini in fiecare fibra de carne si in taria primejdiei - mai putin speculativa decat cea dintai, dar mai reala si mai suprem poetica.
Din procesul acesta de ampla dramatizare a vietii, oamenii au avut de castigat contactul lor cu frumusetea violenta si inca nescrisa a epopeii actuale. Dar acest grandios bloc de marmura, lins de flacari si scaldat de sange, care se impune ca imperios material poetic al epocii, poezia sleita a ultimelor contingente de hermetici nu a adus intre malurile, ei sterpe si academice o singura infiorare. Ea va . trebui sa piara, pentru ca a fost prea egoista, prea s-a complacut in speculatii abstracte si frumuseti de cuvant, pe cand viata adevarata a batut de atatea ori la portile ei mereu inchise. Ca de atatea ori pana acum, si de data aceasta poezia moare de prea poezie. Noi vrem sa rupem cu acest trecut de suavitati, sa-i dam poeziei branci in viata. Vrem sa amestecam in cerneala cu care scriem ceva din sudoarea si sangele care curge in siroaie pe obrajii inca nevestejiti ai celei mai recente istorii.
Aceasta ne obliga sa ne mai deosebim de tot ceea ce s-a facut pana acum la noi in materie de poezie inca intr-un punct: e vointa noastra categorica de a smulge poezia din cercul ingust al initiatilor. A considera poezia ca pe o arta rezervata exclusiv initiatilor, a scrie si a marturisi public ca scrii numai pentru initiati a fost, pana in clipa in care apar aceste randuri, punctul de onoare, blazonul raios si refugiul de neputinta al tuturor poetilor nostri din ultima vreme. Noi renuntam la aceste privilegii si consideram poezia ca pe ceva care tine mai mult de lucrurile imediate ale vietii decat de experiente secrete de laborator, vrem sa facem o poezie pentru toti oamenii, pentru miile de oameni. Aceste mii de oameni, care se pricep la atatea lucruri extraordinare si de-a dreptul poetice, copaci si paduri in furtuna sau catastrofe sau epidemii de foame, se vor pricepe si la poemul care aduce in el taria si frumusetea puternica a unei catastrofe.
Va trebui, pentru ca poezia sa fie inteleasa de mii de oameni, nu o scadere a nivelului artistic al acesteia, ci un efort urias, care sa o apropie de estetica elementara a vietii. Va trebui ca poezia sa devina elementara, in sensul in care apa si painea sunt elementare. Atunci se va petrece o reintoarcere epocala a poeziei la viata. Atunci toti oamenii vor avea dreptul la paine si la poezie.
Pentru aceasta ne ridicam impotriva poeziei noastre de azi, egoista si false, si incepem sa scriem o poezie a vietii adevarate, o poezie care sa poata fi citita de o suta de mii de oameni.
(Viata imediata, nr. 1, dec. 1933)
