Poezia lui Edgar Allan Poe referat





Intre opera unui scriitor si viata lui este intotdeauna, cum e si firesc, o legatura. Fapte din viata scriitorului se oglindesc in opera lui. Aceste fapte insa - afara doar de cazul cind sint insemnate intr-un jurnal, dar si aici rareori si numai pe alocurea ca o copie exacta a realitatii - nu se oglindesc niciodata in opera cu fidelitate fotografica. Dimpotriva, de cele mai multe ori, ele trec in opera cu trasaturi schimbate sau, mai exact, faptele din viata scriitorului se gasesc rar in opera asa cum au fost in realitate. De obicei, ele apar aici transfigurate sau chiar transformate, intoarse pe dos. Ceea ce a fost in viata cauza devine in opera efect, sau, dimpotriva, efectul ajunge cauza. Iata de ce incercarea de-a explica opera numai cu ajutorul vietii scriitorului trebuie facuta cu prudenta. Trebuie sa se tina seama de adevarul fundamental ca arta este interpretare» transfigurare a realitatii si ca artistul s-ar tagadui pe el insusi daca ar reproduce numai realitatea si ar transpune in opera cu exactitate faptele materiale ale vietii lui. Si atunci e mai cu folos sa cauti explicatia adinca a operei mai cu seama in firea artistului. in viata lui mintala, in ceea ce el a gindit mai mult decit in ceea ce el a facut.

Consideratiile acestea se aplica fara nici o sovaire la Edgar Allan Poe si la opera lui. Viata lui este astazi, dupa mai bine de un secol de la moartea lui, destul de bine cunoscuta, cel putin in liniile ei generale. S-a nascut la Boston, in Statele Unite, la 19 ianuarie 180. Tatal lui descindea dintr-o familie aristocratica de origine irlandeza si, fapt de mare scandal pe vremea aceea, in loc sa urmeze dreptul si sa ajunga avocat, asa cum ar fi vrut familia, se facuse actor si se insurase cu o actrita. Parintii lui Poe mor cind el are doi ani. John Allan, un bogat negustor de tabac din Richmond, il ia la dinsul, fara insa sa-l adopteze, si se ingrijeste de educatia lui. Dupa citiva ani petrecuti intr-un colegiu din Anglia, Poe se intoarce in 1821 in Statele Unite. Aici isi continua studiile la un colegiu din Richmond, apoi la Universitatea statului Virginia, unde nu ramine decit un semestru. Firea lui nu se potrivea cu disciplina nici unei scoli. Publica in 1827 un volumas de poezii Tamerlane and other Poems (Tamerlan si alte poeme). Se inroleaza in ostire si dupa doi ani, in 1830, intra intr-o scoala militara din care, in anul urmator, este eliminat. Toate aceste semne de viata dezordonata nu erau, bineinteles, pe placul lui John Allan. Acesta, dupa moartea sotiei lui, se casatoreste a doua oara si are copii. inca un motiv, pe linga altele, ca sa se indeparteze de copilul sau de suflet. Dupa ce Edgar este eliminat din scoala militara, John Allan nu vrea sa-l mai vada si cind, peste citiva ani, moare, nu-i lasa nimic prin testament, intre 1831 si 1833 este o lacuna in viata lui Poe, lacuna pe care biografii n-au ajuns inca s-o umple in intregime. Lacuna se intinde pina cind Poe in 1832, capata la un concurs instituit de o revista premiul intii pentru povestirea MS. Found in a Bottle (Manuscris gasit intr-o butelie). De aici inainte Poe scrie si publica fara intrerupere. E redactorul citorva reviste, rind pe rind la Richmond, la Baltimore, la New York. Pe linga povestiri el scrie foiletoane critice. Multe din acestea au fost publicate in editiile operelor lui, aparute dupa moarte, si ele intrec ca intindere creatia lui literara propriu-zisa, adica povestirile si poemele, dintre care numai o parte au fost adunate in volum de el insusi : Narrative of Arthur Gordon Pym (Povestirea lui Arthur Gordon Pym), 1838 ; Tales of the Grotesque and the Arabesque (Povestiri grotesti) 1839; Tales (Povestiri), 1845 ; Poems, 1831 ; The Raven and other Poems (Corbul si alte poeme), 1845, restul raminind imprastiate prin reviste si fiind strinse in volum tot dupa moartea lui. In 1836 se casatoreste cu Virginia Clemm, o vara a lui, tinara de tot, in virsta de abia paisprezece ani. Dupa citva timp ea se imbolnaveste de tuberculoza. Poe, care avea fata de sotia lui o dragoste impinsa pina la adoratie, sufere cumplit vazind-o bolnava. Durerea morala, la care se adauga si grija zilei de miine, mereu innoita de greutatile materiale cu care are de luptat, toate acestea il fac ps Poe sa se foloseasca de stimulentul alcoolului, catre care din tinerete se simtea aplecat, dar de care ani de zile se lipsise. Moartea Virginiei, in 1847, il prabuseste intr-o deznadejde pe care alcoolul, la care recurge acum tot mai des, i-o sporeste, nu i-o alina. Greutatile materiale sporesc si ele. desi. mai ales de la publicarea in 1845, a poemului Corbul, faima de scriitor a lui Poe crescuse. in 1848 publica un vast "poem in proza" (a prose-poem), Eureka, opera care cuprinde o cosmogonie si o viziune a viitorului cosmosului, creatie stranie prin ale carei neguri sclipesc fulgere de gindire poetica. La inceputul lui octombrie 1849, Poe. care in ultimele luni locuise la Richmond, pleaca la New York cu treburi. In drum se opreste la Baltimore. Era tocmai in timpul unor alegeri. Niste agenti electorali dau peste el intr-o circiuma, il imbata, apoi il iau cu dmsii, ii dau un buletin de vot si il pun sa voteze in mai multe sectii de votare pentru cadidatul lor. uzajul acelor vremuri fiind, dupa cum se vede, o totala nepasare a birourilor electorale in ce priveste identitatea alegatorilor. Obosit de alcool si de alergatura. Poe cade pe strada, lovit probabil de congestie cerebrala ; ticalosii care il insotesc il lasa acolo. Ridicat de trecatori si dus la spital, Poe, fara sa-si mai vina in fire, moare dupa citeva zile la 7 octombrie 1849.

Cineva care ar vrea sa afle in opera lui Poe urme adinei ale faptelor vietii lui n-ar gasi prea mare lucru.
Ar gasi chiar foarte putin. Din cele patru fapte hotaritoare ale existentei lui si anume moartea timpurie a parintilor, cearta cu John Allan. cearta din pricina careia ramine dupa o viata pina atunci de belsug, absolut lipsit de mijloace de trai, si in sfir-sit adoratia fata de Virginia si moartea acesteia, numai acestea doua din urma se oglindesc, intr-o oarecare masura, nu prea mare, in unele poeme ale lui (in povestiri nu se oglindesc aproape deloc). Poe n-a vrut, mai exact n-a fost deloc inclinat sa foloseasca fapte din viata lui in constructiile sale literare. Firea lui se impotrivea unui asemenea procedeu. in Berenice, una din primele lui povestiri, careia i-as da numele de povestire-poem nume care se potriveste de altfel aproape tuturor povestirilor lui. mai cu seama acelora care poarta ca titlu un nume de femeie, Ligeia, Morella, Berenice, Eleonora, sau celor descriptive sau evocatoare de visuri si de viziuni cum ar fi The Island of the Fay (Insula Zmei), Silence (Tacere), Shadow (Umbra) - in Berenice, asadar, eroul, prin gura caruia Poe povesteste propriile sale ginduri, spune : "Realitatile lumii ma impresionau ca niste viziuni si numai ca niste viziuni, in timp ce nastrusnicele idei ale lumii visurilor nu numai ca ajungeau sa fie materialul vietii mele de toate zilele, dar erau chiar de fapt cu totul si cu totul aceasta viata insasi".
Aceste rinduri pot sluji drept epigraf intregei opere a lui Poe, cu exceptia doar a celor trei povestiri politiste. The Murders in the Rue Morgue (Crimele din strada Morgue), The Mystery of Marie Roget si The Purloined Letter (Scrisoarea furata), precum si a povestirii The Gold-Bug (Gindacul de aur), in care se gaseste mai putin vis si mai multa analiza, povestirile de anticipatie stiintifica The Uparalleled Adventure of One Hans Pfaall (Nemaipomenita aventura a unui oarecare Hans Pfaall), Mellonta Tauta si celelalte fiind, in fond tot viziuni poetice, tesute pe date mai mult sau mai putin posibile ale stiintei viitorului, asa cum si-o inchipuia Poe.

Viziunile lui Poe nu se pierd in nelamurit. Chiar intr-o povestire cu totul poetica cum este Insula Zinei, peizajul este descris cu precizie. intr-una din "singuratecele lui calatorii prin indepartate meleaguri muntoase imprejmuite de munti, cu triste riuri serpuitoare si melancolice tauri adormite", poetul da de un riu cu o insula. Insula aceasta are in ea ceva neobisnuit. Calatorul face un popas si se tolaneste pe iarba : "Mi se parea ca numai sezind asa puteam sa privesc mai bine insula, fiindca asa cerea firea vrajei de care era patrunsa". Dar scriitorul nu se opreste aici. El arata cu amanuntime care anume este firea acestei vraji, in ce sta caracterul ei deosebit. El analizeaza privelistea si demonstreaza de ce este fantastica :
"Pe toate laturile zarii, in afara de partea dinspre apus, unde tocmai asfintea soarele, se inaltau zidurile verzi ale padurii. Riul, putin mai incolo cotea brusc si nu se mai vedea. ca si cum n-ar fi avut nici o iesire din inchisoarea lui si ar fi fost sorbit de frunzisul des si verde al copacilor din partea de catre rasarit. In partea dimpotriva (cel putin asa mi se parea mie cum sedeam culcat si ma uitam in sus) se prabusea in fundul vaii, fara oprire si fara nici un zgomot, o cascada de aur si de purpura din izvoarele apusene ale cerului. La mijloc. in perspectiva ingusta pe care o cuprindea privirea mea vizionara, o insula mica si rotunda, imbracata din belsug cu verdeata, se odihnea la pieptul riului. [] Apa sticloasa semana atit de mult cu o oglinda incit n-ai fi putut spune unde se sfirsea pajistea de smarald a tarmului si unde incepea domeniul ei de cristal."
Partea dinspre apus a insulei este luminoasa si acoperita de iarba si de tot felul de flori, este "un stralucitor harem de frumuseti ale gradinii". Aici totul e vesel, plin de viata, radios. Partea dinspre rasarit este intunecoasa, copacii sint "sumbri la culoare, cu chipuri si atitudini triste". Fantasticul sporeste o data cu intensitatea poetica a stilului :

"The grass wore the deep tint of the cypress, and the heads of its blades hung droopingly, aiid hither and thither among it were many small unsightly hillocks, low and narrow, and not very long, that had the aspect of graves, but were not; although over and all about them the rue and the rose~ mary clambered. The shade of the trees fell heavily upon the water, and seemed to bury itself therein, impregnating the depths of the element with darkness. I fancied that each shadow, as the sun descended lower and lower, separated itself sullenly from the irunk that gave it birth, and thus became absorbea by the stream; while other shadows issued momently from the trees, taking the place of their predecessors thus entombed.
This idea, having once seized upon my fancy, greatly excited it, and I lost myself forthwith in revery. "If ever island were enchanted - said I to myself - this is it." This is the haunt of the few gentle Fays who remain from the wreck of the race. Are these green tombs theirs ? - or do they yield up their sweet lives as mankind yield up their own ?"


("Iarba avea culoarea intunecata a chiparosului si crestetele firelor ei se aplecau molesite, iar prin iarba ici si colo, erau mai multe movile marunte si neplacute la vedere, scunde, inguste si nu prea lungi, care aveau infatisarea unor morminte, dar nu erau morminte, desi pe ele si imprejurul lor erau tufe de rozmarin. Umbra copacilor cadea greoaie peste apa si parca se ingropa in apa, impregnind cu intunecime adincurile ei. Mi se parea ca fiecare umbra, in timp ce soarele se lasa tot mai jos, se despartea cu tristete de trunchiul care ii daduse nastere si se lasa mistuita de riu ; si mereu tot alte umbre se desprindeau din copaci si luau locul celor inmormintate in apa. Ideea aceasta punind stapinire pe inchipuirea mea, o imboldi si mai tare, iar eu ma lasai cuprins de visare. «Daca a fost vreodata o insula vrajita - mi-am spus eu - atunci aceasta este.» Pe aici umbla putinele zine bune care au mai ramas dupa prabusirea neamului lor. Or fi ale lor aceste verzi morminte ? Si-or fi dind ele sufletul asa cum si-1 dau oamenii ?")

Si visarea, incetul cu incetul, se schimba in viziune, "visul se face lume, lumea se face vis", cum spune Novalis * (din ale caror Fragmente Poe ia un pasaj si il pune ca epigraf la Misterul Mariei Roget). Treptat se savirseste "imprastierea visului in viata reala", de care vorbeste Gerard de Nerval in Aurelia ou le reve et la vie. Si povestirea continua astfel :

"Cum stateam asa si visam cu ochii pe jumatate inchisi, in vreme ce soarele se apleca repede catre odihna si valuri dupa valuri se perindau de jur imprejurul insulei, purtind pe coama lor largi si lucitoare fisii albe de coaja de fag care din pricina multiformei lor asezari pe apa imaginatia putea sa le prefaca in orice lucru dupa plac : in vreme ce visam asa, mi s-a parut deodata ca faptura unei zine dintre acelea la care tocmai ma gindeam iesea incet din lumina la capatul dinspre apus al insulei si inainta catre partea intunecata. Statea in picioare intr-o luntre straniu de gingasa, pe care o punea in miscare cu ceva care era doar naluca unei visle. Cita vreme a fost sub influenta razelor piezise ale soarelui, atitudinea ei arata parca bucurie, dar cind a trecut in zona de umbra tristetea i-a schimonosit conturul.
Alunecind domol, zina inconjura insula si patrunse iar in zona de lumina. Drumul rotund pe care il face zina, m-am gindit eu, este ciclul scurtului an al vietii ei. Plutind, ea si-a strabatut iarna si si-a strabatut vara. Acuma s-a apropiat cu un an de moarte ; asa trebuie sa fie, pentru ca am vazut ca atunci cind a intrat in zona de intuneric, umbra ei s-a desprins de linga dinsa si s-a scufundat in apa neagra, intunecindu-i si mai tare intunecimea."


In curind soarele asfinteste, se lasa noaptea si zina abia se mai zareste, tot mai coplesita de intuneric si de tristete, "parind acum fantoma fiintei ei de altadata", pina cind noaptea o inghite cu totul.
Insula Zinei este caracteristica pentru felul cum isi construieste Poe povestirile. Un fapt din viata, un peizaj vazut, o intimplare posibila formeaza deobicei punctul de plecare. Totul dupa cum am observat, este descris cu limpezime. Puterea de analiza a scriitorului nu slabeste niciodata. El insa nu se multumeste cu atita, oricit ar fi de interesanta sau de ciudata in sine realitatea. Poe deformeaza poetic privelistea, intim-plarile, faptele reale si pe urma le reconstruieste dupa nevoile visului. Ciudatenia si surpriza sint principiile lui conducatoare. Imaginatia lui procura material din belsug pentru realizarea celei dintii. in ce priveste surpriza, el stie la perfectie cum sa gradeze efectele, intirziind cu mestesug deznodamlntul prin cotituri si ocoluri in povestire.
Poe a expus conceptia lui despre functiunea poeziei intr-un eseu intitulat The Poetic Principie (Principiul poetic). "Un poem, zice el, nu-si merita numele decit in masura in care stimuleaza si inalta sufletul. Valoarea poemului sta in proportia acestei stimulari si a acestei inaltari". Dupa ce afirma ca acest lucru nu-l poate produce decit un poem nu prea lung, fiindca "orice stimulare este, din necesitate psihica, trecatoare", si deci "gradul de stimulare care ar da dreptul unui poem sa se intituleze poem nu se poate mentine de-a lungul unei compuneri de o lungime mai mare", Poe se ocupa de obiectul poeziei. Obiectul poeziei nu este adevarul :
"Cerintele Adevarului sint severe. Adevarul nu are nici o simpatie fata de floarea de mirt. Tocmai ceea ce ii trebuie numaidecit cintecului, tocmai asta nu are nimic de-a face cu Adevarul. Sa impodobesti Adevarul cu nestemate si cu flori Inseamna sa-l prefaci intr-un paradox pompos. Cind afirmam un adevar avem nevoie mai degraba de severitate decit de eflorescenta limbii. Trebuie sa fim simpli, precisi, limpezi. Trebuie sa fim reci, linistiti, fara pasiune. Pe scurt, trebuie sa fim in acea stare de suflet care este exact la antipodul starii de suflet poetice."
Poe desparte adevarul de poezie tocmai din pricina ca are o mare stima fata de adevar : "Cu cel mai adinc respect fata de Adevar care a inspirat vreodata sufletul vreunui om. as vrea totusi sa ingradesc, in oarecare masura, modurile lui de intiparire. As vrea sa-l ingradesc ca sa-l intaresc. As vrea sa nu-l slabesc prin imprastiere." El este de parere ca Frumosul si Adevarul sint doua lucruri deosebite, atit ca fire, cit si ca intrebuintare :
"impartind lumea sufletului in cele trei domenii ale ei mai imediat evidente, avem Intelectul pur, Gustul si Simtul moral. Pun Gustul la mijloc pentru ca chiar aceasta este pozitia pe care in suflet o ocupa. El are legaturi adinei cu fiecare din cele doua extreme ; de Simtul moral insa e despartit printr-o deosebire atit de mica incit Aristotel a asezat unele din operatiile Gustului printre virtuti. Totusi, oficiile acestora trei sint destul de limpede marcate. Intelectul se indeletniceste cu Adevarul. Gustul ne informeaza despre Frumos, iar Simtul moral priveste Datoria morala. Pe aceasta din urma Constiinta ne indeamna s-o indeplinim. Ratiunea ne invata cum s-o indeplinim. Gustul insa se multumeste sa-i dezvaluie farmecul razboindu-se cu Vitiul numai din pricina diformitatii acestuia - din pricina disproportiei lui - a urii pe care Vitiul o arata fata de tot ce e proportionat, potrivit, armonios - intr-un cuvint, fata de Frumos". Si putin mai departe r "As defini pe scurt Poezia cuvintelor drept Creatie ritmica de Frumos. Singurul ei arbitru e Gustul. Cu Intelectul si cu Constiinta ea are numai legaturi colaterale. In afara doar de cazuri cu totul intimplatoare, ea nu are nimic de-a face nici cu Datoria morala, nici cu Adevarul."
Totusi Poe nu respinge in chip absolut din opera de arta adevarul si datoria morala. Ele pot intra in tesatura unui poem, dar numai ca mijloace, nu ca scop. Scopul poemului este sa insufle sentimentul poetic :
"Numai in contemplatia frumusetii putem sa atingem acea placuta inaltare sau excitare a sufletului care socotim ca este Sentimentul poetic si care e atit de usor s-o deosebesti de Adevar, care este satisfacerea Ratiunii, sau de Pasiune, care este excitarea inimii. [] Asta totusi nu inseamna deloc ca imboldurile Pasiunii sau preceptele Datoriei morale sau chiar invataturile Adevarului nu pot fi introduse intr-un poem, si asta chiar cu folos ; ele pot sluji incidental, in felurite chipuri, scopurilor generale ale operei ; artistul adevarat insa va izbuti intotdeauna sa le domoleasca si sa le aduca la supunere fata de acea Frumusete care este atmosfera si esenta reala (real essence) a poemului."

Respingind vitiul din cauza uriteniei lui, Poe ajunge, desigur pe alte cai decit cele obisnuite, la concluzia (neexprimata fatis, dar subinteleasa) ca frumusetea morala, daca nu este chiar identica cu frumusetea artistica, este in orice caz apropiata de aceasta, inrudita cu ea, adica, cu alte cuvinte, ca frumusetea nu poate fi rea, pentru ca ea nu rabda in alcatuirea ei vitiul. De aici pina la afirmatia ca raul e urit nu-i departe. Acest lucru Poe nu-l spune pe fata, argumentatia lui insa il sugereaza. Perversitatea de care vorbeste el in schita intitulata The Imp of the Perverse (Spiridusul perversitatii) este impulsul irezistibil pe care il simte cineva de-a face ceea ce nu trebuie, de-a face ceva stricator lui insusi, ceva impotriva instinctului de conservare ; acest impuls este, dupa Poe, un "innascut si primordial principiu al actiunii umane", "un mobil fara motiv, un motiv nemotivat". "Indemnati de el, noi actionam fara un obiect comprehensibil", "facem un lucru tocmai pentru ca nu trebuie sa-l facem." "Aceasta covirsitoare tendinta de-a face rau de dragul raului (to do wrong for the vvrong's sake) nu sufere nici o analiza si nu se poate rezolva in elemente ulterioare. Este un impuls radical, primitiv, elementar."
Poe nu amesteca acest impuls cu principiul poetic si dealtfel, cu exceptia acestei schite, care este de fapt o expunere de psihologie. in nici o povestire de-a lui acest impuls nu apare ; personajele lui care fac rau, fie lor insesi, fie altora, il fac din motive bine determinate, razbunare in The Cask of Amontillado (Butoiasul de Amontillado) si in Hop Frog, obsesie dementiala in The Black Cat (Pisica neagra) si in The Tell-Tale Heart (Inima denuntatoare) - si de altminteri, cu acestea patru am epuizat lista povestirilor lui Poe, in care oamenii savirsesc fapte rele cu premeditare. Nimic nu-i mai departe de firea lui Poe (asa cum apare la lectura operei lui) decit sadismul, satanismul, cultivarea raului ca element producator de frumusete. Nu de la el a luat Baudelaire "la cons-cience dans le mal". Frumusetea din Hymne a la Beaute din Les fleurs du Mal, acea frumusete care este "un monstru naiv si fioros", care "calca pe morti", "seamana la intimplare bucurii si napaste", poarta juvaeruri dintre care "Groaza nu e cel mai putin fermecator", iar "Omorul e un breloc dintre cele mai dragi", acea frumusete a carei privire, "delaolalta infernala si divina, imprastie de-a valma binefacerea si crima" nu este frumusetea pe care o adora Poe. Frumusetea rea nu e pe placul lui si nu intra in alcatuirea conceptiei lui despre poezie.1 Poezia, in conceptia lui Poe, se misca in cu totul alta atmosfera. "Principiul poetic, spune el in incheierea eseului cu acest titlu, este, in chip strict si simplu, aspiratia omului catre o frumusete superioara ; manifestarea principiului este intotdeauna de gasit intr-o stimulare inaltatoare a sufletului, cu totul independenta de pasiune, care este o betie a inimii, si cu totul independenta de adevar, care este satisfacerea ratiunii. Si asta fiindca, in ce priveste Pasiunea, vai ! tendinta acesteia este mai degraba sa scoboare decit sa inalte sufletul. Iubirea, dimpotriva - Iubirea - adevaratul, dumnezeiescul Eros Uranianul, spre deosebire de Venus Dionaea - este fara nici o indoiala cea mai curata si mai veridica dintre toate temele poetice. Iar in ce priveste Adevarul, daca, incontestabil, prin dobindirea unui adevar, sintem indusi sa percepem o armonie acolo unde nici o armonie nu era, simtim totodata si adevaratul efect poetic - acest efect insa se refera numai la armonie si nu se refera deloc la adevar ; acesta n-a avut alt rol decit numai sa faca perceptibila armonia."

Tot acest pasaj este de esenta platonica, in Symposion, Pausanias distinge doua Afrodite si doi Erosi : "Stim cu totii ca nu exista Eros fara Afrodita. Asadar, daca ar fi o singura Afrodita ar fi si un singur Eros. De vreme ce insa sint doua, unneaza neaparat ca sint si doua feluri de Eros. Care sint cele doua Afrodite ? E una mai veche, fara mama, fiica lui Ura-nus, pe care o numim si Afrodita cea cereasca ; apoi una mai noua, fiica lui Zeus si a Dionei, pe care o numim Afrodita cea obsteasca. Asadar, trebuie sa fie si doi Erosi, unul obstesc (Pandemos), care ajuta pe Afrodita cea din urma, altul ceresc (Uranios), care e tovarasul celei dintii.u "Nu orice Eros e frumos si vrednic de lauda, ci numai acela care ne imbie sa iubim in chip frumos." Prin iubire, prin Eros Uranios sufletul ajunge, suind un sir de trepte, la frumusetea eterna : "Cel care are de gind sa ajunga de-a dreptul la acest lucru [la Frumosul pur, la Ideea Frumosului] trebuie sa inceapa din tinerete sa se indrepte spre corpurile frumoase". "Sa se gin-deasca apoi ca frumusetea innascuta intr-un trup oarecare e sora cu frumusetea altui trup ; daca se cade sa umblam dupa frumos in genere, ar fi o greseala sa ne inchipuim ca frumusetea proprie tuturor trupurilor nu este una si aceeasi." "Apoi e dator sa socoteasca frumusetea spirituala mai presus de cea trupeasca." "Sa treaca apoi si la stiinte,, ca sa inteleaga si frumusetea lor." "Acolo, avind in fata o bogata priveliste frumoasa, el nu va mai fi rob umil si plecat al unei singure iubiri, ci se va scufunda in oceanul adinc al frumusetii." "Cine va fi caluzit metodic astfel incit sa ajunga la desavirsire in ale dragostei prin contemplarea frumusetii dupa cuvenita rin-duiala va zari deodata o frumusete minunata prin insasi firea ei, o frumusete care dainuieste mereu, care nu se naste, nici nu piere, nu sporeste si nu scade niciodata, frumusete ce ramine in ea insasi, prin sine, cu sine si intotdeauna una si aceeasi".

Prin pasiunea "a carei tendinta este mai degraba sa scoboare sufletul" Poe intelege desigur p? ac3l Eros vulgar, obstesc, pe acel Eros Pandemos, de natura fizica, iar cind spune ca "iubirea e cea mai curata si mai adevarata dintre toate temele poetice", el se gindeste la acel Eros ceresc, pe care il si numeste si care este de fapt, in conceptia lui Platon. pe care Poe o imbratiseaza fara rezerve, o inaltare catre Frumosul pur. etern si inalterabil, catre Ideea Frumosului. Iubirea, asadar, in gindirea lui Poe nu este un scop in sine, este un mijloc, cu ajutorul caruia sufletul atinge Frumusetea. Asta explica de ce, in opera lui, dragostea ocupa un loc destul de mic. Nu gasim in aceasta opera puternice efuzii lirice pe tema iubirii. Se stie totusi - scrisori de-ale lui si marturisiri de-ale contemporanilor atesta faptul - ca dragostea lui fata de Vir-ginia Clemm a fost adinca, mergind pina la adoratie. Se mai stie ca in tinerete a iubit o femeie care a murit de timpuriu si a carei disparitie a intarit in el o innascuta aplecare catre poezia mortii, moartea fiind un motiv care se intalneste foarte des. aproape mereu, in povestirile si poeziile lui. Motivul dragostei apare explicit numai in patru povestiri-poeme, care poarta fiecare un nume melodios de femeie, Ligeia, Berenice, Eieonora, Morella. Este o dragoste filtrata prin intelect, o pasiune a mintii, aproape fara nimic senzual, infatisind in chip desavirsit pe Eros Uranios :
"Cu sentimentul unei adinci si totusi ciudate iubiri ma uitam la prietena mea Morella. Adus de intimplaie in preajma oi (e multa vreme de atunci), sufletul meu chiar de la intiia noastra intalnire a fost cuprins de un foc pe care nu-l cunoscuse niciodata pina atunci ; dar focul nu era al lui Eros, si in mintea mea staruia amara si chinuitoarea convingere ca n-as putea cu nici un chip sa-i definesc neobisnuitul inteles sau sa calauzesc nelamurita lui intensitate. Si totusi ne-am in-tilnit ; si soarta ne-a legat unul de altul in fata altarului si niciodata n-am vorbit cu ea de pasiune si nici nu m-am gin-dit la dragoste. 2 Ea totusi, indepartindu-se de lume si stind numai cu mine, m-a facut fericit. E o fericire sa te minunezi ; e o fericire sa visezi."

Acelasi ton in Ligeia :

"N-as putea, pe sufletul meu, sa-mi aduc aminte, cum, cind si nici chiar unde am vazut intaia data pe lady Ligeia. De-atunci a trecut multa, multa vreme, si memoria mea a slabit de-atita suferinta. Sau poate ca acuma nu mai izbutesc sa-mi aduc aminte de toate aceste lucruri din pricina ca intr-adevar firea iubitei mele. invatatura ei neobisnuita, felul ciudat de blind al frumusetii ei, precum si patrunzatoarea si dominatoarea elocventa a vorbei sale adinei si muzicale si-au facut drum in inima mea cu pasi care inaintau pe ascuns si fara contenire, astfel incit nici n-am stiut cind au pus sta-pinire pe mine."



Sint fiinte vii aceste fapturi sau sint imagini de vis, de vis treaz, vedenii ale unui creier delirant ? Ele nu au existenta de abur a unor fantasme. Povestitorul le descrie cu obisnuita lui limpezime, cu acea observatie exacta a fantomelor mintii care ii este caracteristica. Pe Ligeia o descrie chiar cu insistenta in detaliu si mai ales cu o abundenta de comparatii care aduce aminte de modul amanuntit si incarcat pina la exces al descriptiilor lui Balzac : "Liniile gingase ale nasului ei" se gasesc in "gratioasele medalii ale Hebreilor", forma barbiei aminteste de «conturul pe care zeul Apollo nu l-a dezvaluit decit in vis lui Cleomenes", ochii Ligeiei sint "mai bine taiati decit cei mai frumosi ochi de gazela ai tribului din Valea Nurjahad" si frumusetea ei e uneori ca "frumusetea fabuloaselor Hurii ale turcilor". Toata aceasta fantezie erudita (eruditie, trebuie sa spunem, cam superficiala si cam ieftina, care aminteste de clasicismul francez in declin, infatisat de Jean-Baptiste Rousseau si de Lebrun-Pindare si care aduce aminte de asemenea de orientalismul grandilocvent al lui Byron), aceasta abundenta de comparatii, destul de plicticoasa in sine, e salvata de o savanta, poate prea savanta, armonie a frazei, de cadenta grava a unor lungi perioade, pro-portionate si echilibrate. insusiri care de altfel sint caracteristice pentru toata proza lui Poe.

Femeile acestea tainice si ciudate, Morella. Ligeia, Eleo-nora, mor, dupa ce tinjesc multa vreme, lovite de o boala misterioasa si fara leac (singurul ecou, poate, al bolii de care suferea Virginia).
Dupa moartea lor ele apar din nou, reincarnate in alte femei - Ligeia in Lady Rowena, Morella in fiica ei. Credea Poe in metempsihoza ? Banuiesc ca mai mult decit adevarul sau neadevarul acestei doctrine il interesa frumusetea si valoarea poetica a ideii de reincarnare, de inviere in alt trup.
in Eleonora nu mai este vorba de reincarnare. Duhul sotiei moarte pluteste insa in preajma povestitorului : "Odata m-am trezit dintr-un somn care semana cu somnul mortii fiindca simteam cum niste buze spirituale imi apasau buzele". Asadar, o supravietuire in spirit.

in Berenice, nici ideea supravietuirii nu mai apare. Aceasta povestire este un studiu de psihopatie. Povestitorul isi descrie cu limpezime o stare intunecata de constiinta, o monomanie de care sufera : "Aceasta monomanie, daca trebuie s-o numesc astfel, consista dintr-o iritabilitate bolnavicioasa a acelor facultati ale spiritului pe care stiinta metafizica le numeste ale atentiei. E mai mult decit probabil ca nu sint inteles ; ma tem intr-adevar ca nu este cu putinta in nici un chip sa dau cititorului obisnuit o idee adecvata despre aceasta nervoasa intensitate a interesului, cu care, in cazul meu, puterea de meditatie (ca sa nu intrebuintez un limbaj tehnic) lucra si se adincea in contemplatia chiar a celui mai obisnuit obiect din univers". Urmeaza apoi o analiza a acestei manii : "Excesiva, grava si morbida atentie, atrasa astfel de obiecte neinsemnate prin natura lor, nu trebuie confundata, ca fire, cu acea aplecare catre rumegarea gindurilor care se intilneste la toti oamenii si mai cu seama la cei cu imaginatie arzatoare. Nu era nici macar, asa cum s-ar banui, o stare extrema sau o exagerare a acestei porniri ; era ceva cu totul deosebit si ca punct de plecare si ca esenta. in primul caz, visatorul sau entuziastul, interesindu-se de un obiect care de obicei nu e neinsemnat, se scufunda si se incurca intr-o multime de deductii si de sugestii, pierzind incetul cu incetul din vedere acel obiect, pina cind, dupa un vis treaz adeseori plin de voluptate, observa deodata ca incitamentum sau prima cauza a meditatiilor lui a disparut si a fost uitata. in cazul meu, obiectul primordial era intotdeauna neinsemnat, desi capata prin mijlocirea inchipuirii mele bolnave o insemnatate prin refractie, ireala. Meditatia mea nu era niciodata placuta ; si la sfirsitul visarii, cauza primordiala nu numai ca nu o pierdusem din vedere, dar, dimpotriva, ajunsese la acel supranatural de exagerat interes, care era trasatura dominanta a bolii. Cu un cuvint, la mine facultatea mintala care lucra in chip deosebit de intens era, cum am mai spus, aceea a atentiei, in timp ce la omul care viseaza treaz facultatea dominanta este aceea a speculatiei."
Aceasta monomanie isi afla obiectul in dintii unei femei. Berenice e vara cu povestitorul (ca Virginia Clemm cu Poe). Au copilarit impreuna in "intunecosul si cenusiul castel stramosesc". Berenice, ca toate celelalte femei din povestirile lui Poe - Ligeia, Eleonora, Morella. lady Madeline din The Fall of the House o/ Usher (Caderea Casei lui Usher) - e bolnava si boala ei e caracterizata prin stari de lesin cataleptic. Se poate numi iubire ce simte el fata de Berenice ? Iata-l anali-zindu-si sentimentele pe care le are fata de dinsa asa cum isi analiza adineauri monomania :
"E foarte probabil ca n-am iubit-o niciodata. in strania anomalie a existentei mele sentimentele niciodata n-au pornit din inima si pasiunile mele intotdeauna au fost ale mintii. In cenusiul care precede zorii - in umbra cu zabrele de lumina a padurii la amiaza - in linistea bibliotecii, noaptea - ea plutea in fata ochilor mei si o vedeam - dar nu ca pe Berenice, cea care traia si respira, ci ca pe o Berenice din vis ; nu ca pe o fiinta de pe pamint, trupeasca, ci ca pe o abstractie a unei asemenea fiinte, nu ca pe o faptura de admirat, ci de analizat, nu ca pe o fiinta pe care o iubesti, ci ca pe o tema a celei mai adinci si totodata mai fara sir meditatii."
Dominat de monomania lui, povestitorul nu vede de la o vreme in Berenice deeit o parte din ea si anume dintii. Atentia lui e atrasa si fixata numai de acesti dinti. Se logodeste cu Berenice. in preajma nuntii ea are o criza puternica, urmata de o stare cataleptica atit de adinca, incit toti cred ca a murit. E dusa in cripta castelului. Povestitorul, intr-o stare de obsesie dementiala, se scoboara in cripta si smulge dintii logodnicei lui. Se trezeste apoi in biblioteca lui. Un servitor inspaimintat vine si spune ca Berenice suferise o moarte aparenta. Asadar, cumplita schingiuire fusese facuta pe un trup care dupa aceea a fost gasit "desfigurat, dar care mai respira, tresarind, si mai era inca viu".

Am putea fi ispititi sa consideram toate acestea drept un caz de fetisism erotic daca nu ne-ar opri in primul rind spusele povestitorului, citate mai sus, din care se vede ca in sentimentul lui fata de Berenice nu intra razei un fel de iubire, si in al doilea rind atmosfera generala a bucatii, in care nu se simte nici urma de erotism. De altfel, observatia aceasta este valabila cu privire la toata opera lui Poe. Si chiar mai mult decit atit, nu numai senzualismul erotic lipseste din aceasta opera, dar chiar iubirea, acel "dumnezeiesc Eros Uranianul". pe care el ii socoteste, dupa cum am vazut, drept "cea mai curata dintre toate temele poetice". Iubirea se intilneste in opera lui numai in cele patru povesti ri-poeme de care am vorbit. in versuri, dupa cum vom vedea, iubirea apare mai des. dar si aici in chip mai mult aluziv, secundar, sau sublimata de arta. Nici o poezie a lui Poe nu poate fi socotita drept o adevarata poezie de dragoste, adica una in care sentimentul, pasiunea sa comande, sa dirijeze, sa construiasca expresia, o poezie, deci, in care sentimentul sa domine arta. La Poe intotdeauna arta domina sentimentul. in interpretarea operei lui trebuie numaidecit sa se tina seama de conceptia lui despre poezie si de felul lui particular de-a intelege raportul dintre poezie si viata. Poe considera poezia - arta in general - ca o sublimare, ca o distilare, o stoarcere de esente, o operatie mintala, asemanatoare oarecum cu fabricarea parfumurilor. Cum pentru fabricarea parfumurilor nu se intrebuinteaza numai flori, ci si substante care nu sint placut mirositoare, tot asa si cu poezia, ea este de multe ori rezultatul sublimarii multor necazuri si amaraciuni. Se va spune ca de procedeul acesta toti poetii se folosesc. Da, fara indoiala, dar la Poe sublimarea se produce cu o intensitate, cu o finete si cu o constanta mai mare decit la altii. Si se face in asa fel, incit din materialul supus distilarii si prefacerii in esente nu mai ramine in opera nimic in starea originara, nerafinata de arta, si nu ramine de asemenea nici o drojdie, nici o zgura. Destainuirea fara ocoluri a vietii sufletesti proprii, spovedania sincera, totala este tot ce poate fi mai departe de firea lui Poe - si aici sta, cred, deosebirea fundamentala dintre el si Baudelaire, care dupa excelenta caracterizare a lui Jules Laforgue, "a fost cel dintii care s-a destainuit, s-a spovedit pe un ton de confesional". Curios in aceasta privinta, si ho-taritor, este urmatorul fapt. Poe recomanda scriitorilor sa tina un jurnal al miscarilor sufletului, pe care il numeste astfel : "My heart laid bare" - inima mea dezgolita. El insa n-a tinut niciodata un asemenea jurnal. L-a tinut in schimb Baudelaire, care ii da chiar titlul indicat de Poe : Mon coeur mis a nu. Desi o mare parte din povestirile lui Poe sint scrise la persoana intii, ar fi o greseala daca le-am considera drept marturisiri strict personale, care ar avea deci valoare autobiografica. Ar fi o greseala chiar si numai din pricina ca multe din subiectele acestor povestiri sint intimplari cu totul neobisnuite, extraordinare, fantastice, anormale, si care luat ad litteram sint fapte din domeniul psihopatologiei, iar oamenii carora li se intampla sau care savirsesc faptele acestea sint niste obsedati, niste monomani sau pe de-a-ntregul dementi. Asa este, dupa cum am vazut, personajul povestitor din Berenice. Asa este acela din Pisica neagra, care isi ucide sotia si zideste in perete cadavrul. ingropind acolo de vie, din nebagare de seama, si pisica victimei ; cu mieunatul ei pisica denunta crima. Nu e marturisire autobiografica desigur nici Butoiasul de Amontillado, in care personajul povestitor arata cum, ca sa se razbune pe un prieten care l-a zeflemisit, il ingroapa pe acesta de viu intr-o firida din pivnita. Tema aceasta a ingroparii de viu apare in mai multe povestiri, pe linga cele citate, in The Premature Burial (Inmormintarea inainte de vreme), in Berenice si in Caderea Casei lui Usher. Este desigur o obsesie chiar a scriitorului, si el cauta sa scape de aceasta obsesie (dupa metoda lui Goethe, care isi descarca in opera poverile sufletului), facind din ea "ritmice creatii de frumusete" (si, desi aici e vorba de proza, ritmic nu e de prisos, fiindca proza lui Poe are o cadenta, o armonie a frazei, o evoluare ritmica a naratiunii, cu crescendouri si cu modulatii subtile care, studiate, ar arata ca scriitorul isi construieste povestirile ca pe niste poeme, si ele chiar sint, cum am mai spus, adevarate poeme, astfel incit o introducere in poezia lui Poe inseamna o introducere in toata creatia sa literara in versuri si in proza).

Toate sau aproape toate povestirile lui Poe sint aventuri ale vietii interioare, dorinte ale inchipuirii infaptuite in scris, transfigurari si interpretari poetice, plamada de vis si realitate, si totodata constructii conduse cu o gindire precisa, cu o mare ascutime in analiza starilor psihice neobisnuite, cu o stiinta fara cusur a efectelor dramatice, treptat pregatite. Desigur, nu toate aceste povestiri sint de primul rang in ce priveste valoarea poetica. Unele, ca Ligeia, sufera, dupa cum am vazut, de un stil invechit, in unele pasaje. Altele nu sint decit simple giumbuslucuri, cu un umor cam silit si cu un haz aproximativ, de exemplu Ducele de Omleta, Bon-Bon si Lionising (Ratoiala), aceasta din urma fiind doar dezvoltarea unui calambur la care da loc cuvintul nosology, care inseamna stiinta bolilor, medicina, dar care in limba engleza poate sa insemne si stiinta nasurilor, de la nose, nas. De remarcat este ca chiar si aceste schite umoristice, nu prea izbutite in ce priveste efectul comic, sint perfect construite, cu o gradatie si cu un ritm tot asa de impecabil ca si in cele mai bune povestiri. Chiar in schitele lui ratate, Poe este un artist al frazei scrise.

Umorul nu e deloc neesential in opera lui Poe. il gasim difuz chiar in unele pagini din povestirile lui grave, de exemplu in Some Words with a Mummy (De vorba cu o mumie), in William Wilson, in The Oblong Box (Cutia lunguiata) si chiar in Inmormintarea inainte de vreme. Povestirea A Pre-aicament (O situatie neplacuta) este o capopera a umorului macabru. Ea este precedata de un prolog : Cum se scrie un articol pentru The Blackwood's Magazine. Scriitoarea Psyche Zenobia, o cucoana intre doua virste, apelpisit gatita "cu o rochie de satin stacojiu, cu cheutori verzi si sapte volanase portocalii", secretara a unei asociatii literare al carei nume redus la initiale cuprinde cincisprezece litere (aluzie satirica la un obicei care, dupa cum se vede, era folosit pina la exces si acum o suta si mai bine de ani), vine la directorul vestitei reviste din Edinburgh The Blackwood's Magazine si il roaga sa-i dea reteta cea mai buna pentru confectionarea unui articol "tare", care sa produca senzatie si sa zguduie pe cititori. Directorul ii raspunde cu amabilitate si ii da mai intii citeva exemple de subiecte senzationale din citeva articole aparute, unul in care se descriu "senzatiile unui gentleman ingropat inainte de a-si fi dat ultima suflare", ceva "plin de gust, de groaza, de sentiment, de metafizica si de eruditie" ; apoi altul, in care e vorba de "un domn care a fost copt intr-un cuptor", a scapat totusi cu viata si a iesit din cuptor, dar "bine inteles, schimbat la fata". Foarte interesant de asemeni e Omul in clopot, "povestea unui tanar care se culca si adoarme sub limba unui clopot de biserica, se trezeste in dangatele de inmormin-tare ale clopotului, innebuneste de zgomot, isi scoate carnetul si isi noteaza senzatiile". "Senzatiile sint totul, adauga directorul revistei. Daca cumva, stimata doamna, va inecati sau sinteti apinzurata, sa va notati numaidecat senzatiile, o sa luati pe ele cel putin zece lire coala. Daca vreti sa scrieti lucruri tari, observati cu toata atentia senzatiile". "Primul lucru pe care trebuie sa-l faceti este sa va bagati intr-o situatie dificila, asa cum nu s-a pomenit. Chestia cu cuptorul, de exemplu, a fost o idee buna. Dar daca nu aveti la indemina nici cuptor si nici clopot, si daca nu puteti sa cadeti comod din balon sau sa fiti inghitita de un cutremur, atunci va puteti multumi numai cu inchipuirea unei asemenea nenorociri. Totusi, as prefera sa descrieti o intimplare reala de felul acesta". Dupa ce a enuntat astfel natura subiectului, directorul trece la tonul pe care trebuie sa-l aiba povestirea. Sint mai multe tonuri, "tonul didactic, tonul entuziast, tonul natural - toate destul de obisnuite. Mai este inca tonul laconic sau scurt." "Si pe urma este tonul inaltat, abundent si interjectional. Cativa dintre romancierii nostri cei mai buni il intrebuinteaza. Cuvintele trebuie sa fie toate ca intr-o bulboana, sa se invirte ca niste ti-tireze si sa sune tot ca niste titireze, fiindca zgomotul acesta inlocuieste strasnic de bine gandirea. Acesta este stilul cel mai potrivit atunci cind scriitorul e asa de grabit incit nu mai are vreme sa gandeasca. Tonul metafizic e si el bun. Daca cunoasteti cateva cuvinte grave si impunatoare, atunci ati izbutit sa-l prindeti. Vorbiti despre scoala ionica si scoala eleata, despre Archytas, Gorgias sau Alcmaeon. Pomeniti ceva si despre obiectivitate si subiectivitate. Adulmecati lucrurile an general, si daca vi se intimpla sa dati drumul la vreo vorba prea absurda, nu va osteniti s-o stergeti ; puneti in josul paginii o nota, si spuneti ca ati luat acea profunda observatie din Kritik der reinen Vernunft sau din Metaphysische An-fangsgrilnde der Naturwissenschaft. Asta da scrisului dumneavoastra o infatisare erudita si sincera." Mai sint si alte tonuri, urmeaza directorul, "tot asa de celebre". Doua dintre ele merita o atentie deosebita. Unul e "tonul transcedental, care consista in a vedea in natura lucrurilor mult mai mult decit se vede de obicei". Ca sa izbutesti in acest ton nu trebuie sa vorbesti niciodata pe sleau : "Faceti numai aluzii, nu afirmati nimic. Daca simtiti nevoia sa spuneti «pine si apa», sa nu spuneti asta de-a dreptul, in nici un caz. Spuneti ceva care sa fie apropiat de pine si apa." Si, in sfirsit, mai este tonul eterogen, care este "un cumplit amestec, in proportii egale, alcatuit din toate tonurile existente si care este prin urmare bun pentru orice lucru adinc, mare, ciudat, picant, potrivit si nostim". In afara de subiect si de ton, articolul mai are nevoie si de o garnitura (filling up). Nimic, mai simplu : "Aruncindu-ti ochii aproape pe orice pagina din orice carte care s-a scris vreodata, ai sa gasesti o sumedenie de fraze, care, citate, dau un aer de eruditie si de "bel-esprit-ism". Aceste fraze se pot imparti in doua mari rubrici : Fapte picante pentru manufactura comparatiilor si Expresii interesante bune de introdus ori de cite ori e nevoie." Si dupa ce ii da citeva fraze de soiul acesta, directorul revistei isi ia ramas bun de la scriitoare si, inainte de plecare, ii propune sa dea drumul la citava buldogi pe care ii are an curte si care, sfisiind-o in bucati si mincind-o cu tot cu volane si cu falbalale, ar cruta-o de osteneala de-a mai cauta intamplari extraordinare, datatoare de senzatii tari. Cucoana ansa ii spune ca e grabita si pleaca "deodata - chiar mai repede decit ar fi cerut o stricta politete". Si acum incepe povestirea. in dupa-amiaza aceleeasi zile miss Psyche Zenobia, gatita tot cu rochia cea de satin stacojiu, cu cheutori verzi si volanase portocalii, iese la plimbare prin Edinburgh, urmata de catelusa ei Diana si de Pompei, batrinul ei servitor negru, ca sa caute intamplari stranii, dupa reteta directorului revistei. Intra in catedrala orasului si se suie in turn. Aici scoate capul pe o ferestruica. Ferestruica asta este de fapt o deschizatura in cadranul imensului orologiu al turnului, cu aratatoare de zece picioare lungime. Ocupata cu privelistea din fata ei, miss Zenobia nu observa ca minutarul i-a ajuns chiar linga git. Cind isi da seama de asta, e prea tirziu. Imensa lama de otel. ascutita ca un palos, i-a intrat in carne si ea nu-si mai poate trage capul. Aventura extraordinara a sosit. Tot dupa reteta de azi-dimineata, miss Psyche Zenobia isi noteaza senzatiile, chiar si dupa ce ochii ii sar din cap si se opresc in streasina, si chiar si atunci cind capul, retezat de ghilotina minutarului, se rostogoleste pe acoperisul bisericii si cade de-acolo in strada. Nici nu se poate document mai autentic. Va fi un articol intr-adevar senzational.

Aceste doua bucati (prologul cu reteta povestirii si povestirea) cuprind desigur in primul rind o satira a moravurilor literare ale epocii, dar aceasta satira e valabila oricand. Cite lucruri nu sint satirizate aici ! Si pretuirea exagerata a intamplarilor traite, a documentarismului care exclude otice participare a imaginatiei, si citatele care dau un aspect de eruditie si senzationalul ieftin si stilul prolix si stilul obscur si elocventa zbirniitoare si compozitia coplesita de comparatii savante. Poe era un critic excelent. Dovedesc aceasta numeroasele; lui articole in care analizeaza literatura vremii, articole in care cititorul de azi admira ascutimea judecatii sale critice aplicata la o multime de autori complet uitati astazi, dar care, datorita lui Poe, au scapat de uitare, intrand an posteritate, e drept ca numai ca niste exemple de mediocritate literara. Desigur ca nu asta e interesant. Interesant este ca pe seama lor Poe enunta observatii critice care au de multe ori o valoare generala, ceea ce face ca aceste articole sa fie citite cu interes mereu. Demn de remarcat este faptul ca (perfect constient de asta. foarte probabil), in povestirea de care am vorbit mai sus Poe zeflemiseste apucaturi care nu-i lipseau nici lui. Am vazut in Ligeia abuzul de comparatii savante, facute parca dupa reteta directorului lui Blackwood's Magazine. Nu vad totusi nici o afectare in lecturile, ciudate la prima vedere, ale unor personaje din povestirile lui. Acestea de obicei citesc carti vechi si rare, de autori uneori cu totul necunoscuti. Psihopatul din Berenice, pe linga cunoscuta De civitate Dei a Sfintului Augustin si tratatul mai putin cunoscut de cititorul obisnuit, dar notoriu in istoria literaturii latine a evului mediu. De carne Christi, al lui Tertullian, citeste si "tratatul nobilului italian" Coelius Secundus Curio De amplitudine Beati Regni Dei, pe care intr-un lexicon de cultura generala l-ai cauta degeaba. Roderick Usher, eroul din Caderea Casei lui Usher, si prietenul sau isi petrec vremea intr-un lugubru conac, pe-o vreme de toamna, cu lectura unor povestiri fantastice. Die Reise ins Blaue hinein de Tieck si Belphegor al lui Machiavel, precum si Cerul si Infernul de Swedenborg ; dar pe linga acestea, "o carte favorita era o mica editie in octavo din Directorium Inquisitorium de dominicanul Eymeric de Gi-ronne", iar "delectarea cea mai mare" a lui Usher era lectura "unei nemaipomenit de rare si de curioase carti in-quarto gotic - manualul unei biserici uitate - Viqiliae Mortuorum Secundum Chorum Ecclesiae Maguntinae". Dintre aceste carti, acelea care se pot gasi, povestirea lui Tieck, aceea a lui Machiavel si tratatul mistic al lui Swedenborg, se potrivesc cu atmosfera povestirii si cu starea sufleteasca a personajelor care le citesc. Ca ar putea fi o intentie de epatare a cititorului in citarea celorlalte doua, lucrul e posibil ; mai exact ar fi sa spunem ca este aici o intentie de acest fel, dar ca desigur acele "nemaipomenit de rare si de curioase carti" au fost alese de Poe in primul rind pentru ca se potrivesc cu firea si cu gusturile lui Usher. Acesta e un bun procedeu de caracterizare a personajelor, procedeu intrebuintat si inainte de Poe, de exemplu de catre Sterne in Tristram Shandy si intrebuintat de asemenea dupa el (dar nu numaidecit sub influenta lui). Lectura de predilectie a unui om deschide un drum catre cunoasterea lui, fie prin asemanarea lui cu ceea ce citeste, fie prin contrast cu lectura. Citim de multe ori cu placere ce ne seamana, dar, iarasi, foarte adesea, citim cu interes ce e deosebit de noi. Personajele lui Poe, dupa cum chiar ele marturisesc, citesc numai ceea ce se potriveste cu firea lor sau cu starea lor de constiinta la un moment dat.



Povestirile lui Poe care cuprind calatorii in tinuturi imaginare sau calatorii in viitor alcatuiesc partea cea mai putin trainica a operei lui, mai cu seama cele de anticipatie stiintifica. Lucrul, mai ales cu privire la acestea din urma, este explicabil. Atunci cind stiinta ajunge la stadiul imaginat de scriitor (in cazul, nu prea frecvent, in care acesta a prevazut bine) prevederile scriitorului apar intotdeauna inferioare realizarilor. Si atunci mai ramine din ele doar poezia - daca este. Cu calatoriile in tinuturi imaginare situatia se schimba ; acestea, la Poe, sint intotdeauna poetice si comunica acel fior al nelinistii si al spaimei de un necunoscut amenintator, pe care il comunica si povestirile lui de investigatie a unor stari de suflet incurcate si obscure. Manuscrisul gasit intr-o butelie, O scoborire in Maelstrdm, Povestirea lui Arthur Gordon Pym au o valoare poetica mai mare decit Aventura nemaipomenita a unui oarecare Hans Pfaail sau Farsa cu balonul sau Mellonta Tauta, acestea trei fiind povestiri de anticipatie stiintifica (de altfel, singurele de acest fel din opera lui Poe, asadar alcatuind numai o mica parte din opera lui). Mellonta Tauta cuprinde niste insemnari de pe "bordul balonului Ciocirlia" din anul 2848 (adica o mie de ani dupa epoca in care a scris Poe). Insemnarile sint de fapt tesatura unei lungi scrisori. O femeie. Pundita, face impreuna cu sotul ei si cu vreo doua sute de alti pasageri o excursie cu balonul. Calatoria va dura vreo luna "fara nici o perspectiva de a atinge terra firma (adica de-a ateriza) mai devreme de o luna". Povestitoarea se gin-deste ca balonul se misca prea incet : "Oare vom fi osinditi o vesnicie la miile de neajunsuri ale balonului ? Nimeni nu va gasi vreodata un mijloc mai repede de locomotie ? De cind am plecat n-am facut mai mult de o suta de mile pe ceas." E ineintata de invelisul de gutta-percha al balonului, de cablurile telegrafice care strabat oceanele, o realizare grozava cind te gindesti la inceputurile telegrafiei acum o mie de ani cu Horse (adica Morse, dar autoarea scrisorii stilceste mai toate numele proprii milenare, scriind Aries Tottle pentru Aristotel, Miller sau Mi 11, nu stie bine, Neuclid pentru Euclid, etc). "Ce ne-am face fara telegraful peste Atlantic ?" exclama ea. De la un cuter care trece pe sub ei, pasagerii balonului afla ca "In Africa e razboi civil, iar in Asia si Europa e o epidemie de ciuma". Drept comentar al acestei stiri, Pundita scrie : "Nu-i oare remarcabil faptul ca mai demult, inainte ca dragostea de oameni sa fi raspindit o magnifica lumina asupra filozofiei, lumea considera razboiul si epidemiile drept niste calamitati ? Stii oare ca in vechile temple se faceau rugaciuni pentru ca aceste rele (?) sa nu mai cada asupra omenirii ? E intr-adevar greu de inteles ce interes aveau stramosii nostri sa judece astfel lucrurile. Erau chiar asa de orbi incit sa nu vada ca distrugerea unei mari multimi de indivizi este de un folos real pentru mase ?" Dupa ce se mira cum savantii de o mie de ani incoace au consimtit sa dezlege lumea de aceasta "ciudata inchipuire" ca ar fi existind numai doua cai de atingere a adevarului, deductia si inductia, si sa admita ca o cale adeseori mult mai sigura este intuitia si ca "oamenii cu imaginatie arzatoare sint singurii ginditori adevarati", Pundita isi exprima din nou admiratia fata de perfectiunile tehnicii moderne. Aflam astfel ca in anul 2848 baloanele se conduc, ca vechile corabii cu pinzo, dupa bataia vintului si ca nu fac mai mult de o suta cincizeci de mile pe ceas, mult mai putin decit trenurile, care ajung pina la trei sute de mile pe ceas. alearga pe linii cu un ecartament de cincizeci de picioare, asadar cu vagoane late de saisprezece metri, spatioase case pe roate. Devorata de ennui, Pundita isi omoara timpul facind consideratii critice si chiar dispretuitoare cu privire la americanii din vechime (adica din secolul al nouasprezecelea), care "se guvernau singuri - cine a mai auzit asemenea absurditate ? - si care porneau de la cea mai stranie idee ce se poate inchipui si anume ca toti oamenii se nasc liberi si egali - si asta chiar in nasul legilor gradatiei atit de evident intiparite in toate lucrurile, si in universul moral si in universul fizic". "Fiecare om -«vota»-, cum se zicea pe-atunci, adica se ocupa de treburile publice, si asta a mers asa pina cind, cu vremea, oamenii si-au dat seama ca un lucru pe care il fac toti e un lucru pe care nu-l face nimeni si ca «republica» (asa se chema acea treaba absurda) nu era deloc un mod de guvernare. Se spune ca prima intimplare care a turburat in chip deosebit multumirea de sine a filozofilor care au construit acea «republica» a fost senzationala descoperire ca sufragiul universal prilejuia plasmuiri frauduloase cu ajutorul carora orice partid destul de ticalos ca sa nu-i fie rusine de frauda putea sa obtina oricind numarul de voturi de care avea nevoie, si nu era cu putinta sa se previna acest lucru si nici chiar sa se descopere". Corespondenta din 2848 nu spune ce forma de guvernamint este pe vremea ei, pomeneste numai de "paradisul, una din gradinile imparatului", unde de citeva luni se lucreaza la "pregatirea temeliei unei fintini noi" - ceea ce arata ca Poe imagina viitorul ca o intoarcere la absolutismul monarhic, dovedind cu aceasta ca in ce priveste previziunea starii sociale a viitorului, el nu avea prea mare putere de inventie. Nu avea nici in ce priveste progresele stiintei si ale tehnicii. La mai putin de un secol de la data la care a fost compusa fantezia intitulata Mellonta Taiita, toate anticipatiile lui Poe au fost intrecute si lasate in urma. Aparatele de zburat cu elice, mai grele decit aerul, au inlocuit nu numai baloanele conduse de vint prevazute de Poe pentru anul 2848, dar chiar si dirijabilele perfectionate. Asta dovedeste cit de putin durabile sint aceste fantezii stiintifice. Primii oameni in luna ai lui Wells vor fi desfiintati fara remisiune de calatoriile reale in luna ale viitorului. Poveste adevarata a lui Lukian, in care personajele nu merg cu corabia mai departe decit pina la Coloanele lui Hera-kles (adica pina la Gibraltar), traieste datorita fantasticului poetic si va trai cit basmele, sau cit nevoia de poezie si de vis a omului, adica, foarte posibil, inca multa vreme. Valoarea poetica a istorisirii unei explorari prin tinuturi misterioase si care vor ramane misterioase fiindca sint imaginare este mai mare decit a oricarei fantezii stiintifice, menita prin firea ei sa fie intrecuta de progresul incalculabil al stiintei insesi.
Cele trei nuvele politiste ale lui Poe, Asasinatele din strada Morgue, Misterul Mariei Roget si Scrisoare furata, sint izvorite din inclinarea lui catre investigatia psihologica, la care se adauga aici aceea de a dezlega sarade si enigme (comp. Jucatorul de sah al lui Maelzel in care arata ca mecanismul complicat al unui automat este numai o impostura, ca nu e de fapt nici un mecanism si ca totul este numai siretlic bazat pe iluzie, asadar scamatorie, apoi Gindacul de aur, descifrare a unui scris cu alfabet secret, si Criptografie, lung articol in care analizeaza tehnica citorva alfabete secrete si declara la sfirsit ca "pentru un asemenea subiect ar fi nevoie de o carte intreaga").

Poe plaseaza la Paris actiunea celor trei nuvele politiste. De ce nu in Statele Unite ? Actiunea unei povestiri politiste se dezvolta mai bine intr-un oras mare, cu cartiere multe si deosebite intre ele, cu mii de strazi si milioane de locuitori. Fara indoiala ca o actiune de acest fel se poate inchipui oriunde, intr-un orasel de provincie, intr-un singur cartier, chiar intr-o singura casa ; dar e mai greu de construit si mai ales de sustinut un mister in asemenea conditii. Pentru construirea unei intrigi complicate si enigmatice e mai prielnic orasul mare, ale carui taine si ciudatenii le simtea, contemporan cu Poe, Balzac si avea sa le evoce, putin mai tirziu, Baudelaire :

Fourmillante cite, citi pleine de reves,
Oii la spectre en plein jour raccroche le ptissant!
Les mysteres partout coident comme des seves
Dans les canaux etroits du colosse puissant.


Situatia aceasta nu exista in Statele Unite pe vremea lui Poe. America pe vremea aceea avea o infatisare provinciala. Orasele mari abia incepeau sa se formeze. in . cind Poe avea unsprezece ani, New York numara o suta cincizeci de mii de locuitori, Boston patruzeci de mii. Richmond. Baltimore, si mai putin. Orasele americane cele mai populate erau niste tirgusoare fata de Londra si de Paris. Romanul de aventuri american al vremii, cultivat in chip abundent si rasunator de Fenimore Cooper. cu piei rosii, trapperi si vinatori de bizoni, cu o actiune desfasurata in prerii si paduri virgine, nu avea nimic de-a face eu povestirea politista pe care o crea Poe si a carei actiune se potrivea mai bine cu marile metropole europene. In povestirea sa The Man of the Crowd (Omul multimii), scriitorul umblind incoace si incolo pe o strada laturalnica a Londrei, seara tirziu si pe o vreme cetoasa, constata ca trecatorii incetul cu incetul se imputineaza, pina cind ramin "cam atitia citi sint de obicei la amiaza pe Broodway linga parc - atit de mare este diferenta dintre populatia Londrei si populatia celui mai umblat oras din America". Dupa o asemenea constatare, era firesc ca Poe sa aleaga, pentru a-si exercita spiritul de analiza in descurcarea unei actiuni misterioase, Parisul si nu peisajul natal, pastrindu-l pe acesta pentru toate celelalte povestiri ale sale. intr-adevar, in afara de Omul multimii, de King Pest (Regele Ciuma) in care se sugereaza fantastic un cartier sinistru din Londra medievala, de The Spec-tacles (Ochelarii) si de cele trei nuvele politiste, in care decorul urban este indicat (dar foarte sumar si in chip cu totul general, uneori aproape numai cu simpla afirmatie ca faptele se petrec intr-un oras), in toate celelalte povestiri (punind deoparte bucatile satirice si polemice de felul Situatiei neplacute) decorul este provincial sau rustic, fie ca este aratat astfel in chip explicit, fie ca este numai sugerat de intimplarile povestite si de faptele si gindurile personajelor. Cind Poe descrie mediul fizic, acesta este aproape intotdeauna un peisaj, de cele mai multe ori salbatic, o priveliste pustie, cu locuri neumblate, in care. ca in Insula Zinei, calatorul nu intilneste nici o asezare omeneasca. Ai impresia ca natura e stapina nestingherita pe multe din aceste locuri, ca padurea vine pina in preajma orasului, ca ai de facut numai citeva sute de pasi si din centrul tirgului ai si ajuns la marginea lui. Trasatura aceasta este fara indoiala in primul rind efectul unei inclinatii native a lui Poe catre acest soi de privelisti, dar e tot asa de sigur ca la cultivarea ei de catre scriitor au contribuit si conditiile materiale ale vietii din America in acea epoca. Alteori, ca in Caderea casei lui Usher, privelistii dezolate i se adauga o casa veche si singuratica, in care cu siguranta ca intamplari stranii se vor petrece in curind :

"During the whole of a dull, dark and soundless day in the autumn of the year, when the clouds hung opressively low in the heavens, I had been passing alone, on horseback, through a singularly dreary tract of country, and at length found myself, as the shades of the evening drew on, within view of the melancholy house of Usher. I know not how it ivas - but, with the first glimpse of the building, a sense of insufferable gloom pervaded my spirit"


"Pe-o vreme linceda, intunecoasa si molcoma de toamna, cu nouri care atirnau apasator de scunzi in vazduh, umblasem singur calare toata ziua printr-un ciudat de trist tinut si ajunsesem in sfirsit acuma, cind incepeau sa se apropie umbrele serii, la casa melancolica a lui Usher. Nu stiu cum, dar de la cea dintii privire pe care am aruncat-o asupra cladirii, o impresie de nesuferita mihnire imi patrunse spiritul. Zic nesuferita pentru ca impresia aceasta nu era domolita de acel sentiment aproape placut, fiindca e poetic, cu care sufletul primeste chiar cele mai grave imagini firesti ale dezolarii si ale spaimei. Ma uitam la privelistea din fata mea - la casa aceea si la infatisarea locurilor dimprejur - la peretii infiorati de frig - la ferestrele ca niste ochi fara expresie - la cele citeva trestii - si la cei citiva copaci rebegiti, cu trunchiuri alburii - ma uitam cu o nemaipomenita prabusire a sufletului, pe care n-as putea s-o compar decit doar cu trezirea din vis a fumatorului de opium - acea cadere amara in viata de toate zilele - hidoasa tragere la o parte a valului. Era o inghetare, o naruire, o lincezeala a inimii - o intunecare fara leac a gindurilor pe care nici un imbold al imaginatiei nu mai izbutea sa le intoarca spre ceva sublim. De ce oare - m-am intrebat eu oprindu-ma - de ce oare privelistea acestei case ma turbura atit de cumplit ? Mister de nedezlegat. Cu toate acestea, nu puteam sa ma impotrivesc posomoritelor inchipuiri care ma napadeau in timp ce stateam asa pe ginduri. Si eram nevoit sa ajung la nesatisfacatoarea concluzie ca exista fara nici o indoiala anumite imbinari de fenomene foarte simple care au puterea sa ne turbure in felul acesta, dar totodata imi spuneam ca analiza acelei puteri se afla in niste adincimi pe care priceperea noastra nu le poate atinge. M-am gindit deodata ca daca amanuntele acestei privelisti ar fi orinduite altfel, daca s-ar schimba putin tabloul, atunci poate ca s-ar schimba sau chiar s-ar desfiinta puterea lui de a stirni impresii triste ; asadar, impins de acest gind. mi-am indreptat calul spre marginea ripoasa a unui iaz a carui apa galbuie si lugubra lucea nemiscata chiar linga peretii cladirii si m-am uitat - infiorindu-ma insa si mai tare - la imaginile rasfrinte si intoarse ale trestiilor cenusii, la copacii fantomatici si la ferestrele ca niste ochi fara expresie."

Inainte de-a intra, povestitorul mai cerceteaza o data cu privirea aceasta casa din ale carei ziduri se desprinde parca o adiere de neliniste.
"Am spus ca singurul efect al experimentului meu cam copilaros - acela de-a ma uita in apa iazului - fusese doar ca impresia stranie de la inceput se adincise acum si mai tare. Nu putea fi nici o indoiala ca constiinta repezii sporiri a superstitiei mele - de ce sa nu-i spun pe nume ? - servea mai ales ca sa grabeasca aceasta sporire. Stiam de mult ca asta e legea paradoxala a tuturor sentimentelor care au la temelie groaza. Si desigur ca numai din pricina asta, atunci cind mi-am ridicat ochii de la imaginea din apa si m-am uitat iar la casa aceea, in mintea mea s-a ivit o idee ciudata - o idee atit de ridicula, incit pomenesc de ea numai ca sa arat cit de puternice erau impresiile care ma apasau. imi incordasem imaginatia atit de tare, incit acuma intr-adevar credeam ca peste toata cladirea aceea si peste tot domeniul inconjurator atirna o atmosfera care era numai a lor si a locurilor din imediata lor apropiere - o atmosfera care nu avea nimic de-a face cu vazduhul si cu cerul si care iesise din copacii rebegiti si din zidurile cenusii si din iazul neclintit - un abur linced si misterios, greoi si apasator, abia zarit si de culoarea plumbului."
Pe dinauntru, cladirea. in care povestitorul intra condus "in tacere de catre un valet cu molcom pas prin niste sucite si intunecate coridoare" este tot asa de ursuza si de neprimitoare ca si pe dinafara :
"intiineam in drumul meu tot lucruri care nu stiu de ce imi sporeau sentimentele nelamurite de care am pomenit. Tot ce vedeam in preajma mea - ornamentatia tavanelor, tapetele sumbre ale peretilor. intunecimea de abanos a pardoselii si fantasmagoricele trofee armoriale care zanganeau cind treceam pe linga ele - toate acestea le cunosteam - ma deprinsesem inca din copilarie cu lucruri asemanatoare. Totusi, desi imi dadeam seama cit erau de cunoscute, ma minunam cit de neobisnuite erau inchipuirile pe care le stirneau aceste lucruri obisnuite."
Stapinul casei, Roderick Usher, e cel din urma vlastar al unei vechi familii care timp de mai multe generatii n-a dat nici o ramura colaterala si s-a perpetuat in linie directa, numai din tata in fiu. conacul vechi raminind astfel de secole in posesia familiei, ceea ce il face pe povestitor sa se gindeasca ca intre cladire si cei care locuiesc in ea este o asemanare de caracter si ca e posibil ca ea sa fi avut cu vremea o influenta asupra acestora. Usher a scris povestitorului o scrisoare care era "marturia unui zbucium nervos" si in care spunea ca sufere de "o acuta boala a trupului" si de "o turburare a mintii" si ca vrea sa-l vada numaidecit pe povestitor, singurul lui prieten din copilarie. De la inceput, acesta, dupa cum am vazut, simte, chiar numai contemplind infatisarea sinistra a casei, ca din ea se desprinde o atmosfera deprimanta. Se insinueaza tot mai adinc ideea conducatoare a povestirii si anume ca lucrurile au asupra omului o inriurire, ca mediul material influenteaza spiritul, apasindu-l sau inaltindu-l, dupa imprejurari.
Roderick Usher sufera de melancolie. Melancolia este o "boala de care sufera multi romantici. Rene al lui Chateaubriand este un caracteristic exemplu de melancolie. Totusi, intre melancolia lui Rene si aceea a lui Usher este o deosebire si chiar o deosebire adinca. "Ce-ati spune, intreaba Rene incepindu-si povestirea vietii, de un tinar fara vlaga si fara virtute, care isi afla in el insusi chinul si nu se poate plinge decit doar de raul pe care singur si l-a facut ?" Melancolia lui Rene este, deci, inerenta firii lui, e innascuta ; ea nu este provocata de imprejurari, dimpotriva, ea cauta in viata imprejurari care Sa-i fie prielnice, si chiar provoaca aceste imprejurari, ca sa se poata dezvolta in voie.

Rene e alcatuit din contraste ; el este "rind pe rind zburdalnic si vesel, tacut si trist". Impetuos si pornit catre actiune, catre zbuciumul vietii, se arunca "singur pe acest furtunos ocean al lumii". Ar putea exclama ca si Faust: "Dem Taumel weih'ich mich, dem schmerzlichsten Genuss", eu zbuciumului ma consacru, placerii celei mai dureroase. Spre deosebire insa de Faust, pe care il imboldeste mereu setea cunoasterii si dorinta activitatii creatoare. Rene. intorcindu-se din calatoriile lui, constata : "Zadarnic sperasem sa gasesc la mine in tara ceva care sa-mi potolesc nelinistea si acea ardoare a dorintei care ma urmareste pretutindeni". Un gol pe care nimic nu-l poate umple ii sta deschis mereu in inima : "Caut un bun necunoscut, al carui instinct ma urmareste". E insetat de infinit, de absolut : "E vina mea daca gasesc pretutindeni hotare si daca tot ce e finit nu are pentru mine nici o valoare ?" Rezultatul acestei conformatii psihice este sentimentul singuratatii : "Vai ! eram singur, singur pe pamint. O lincezeala tainica imi cuprindea timpul. Scirba de viata pe care o simteam de cind eram copil mi se intorcea acum cu o putere si mai mare. in curind inima n-a mai hranit gindurile si am inceput sa nu-mi dau seama ca exist decit numai datorita unui adinc sentiment de plictiseala."

La Poe avem de-a face cu o spaima sublimata de poezie. Spaima aici nu este o zguduire fizica, brutala. Fiorul pe care-l dau povestirile lui Poe este fiorul poeziei ; spaima asa cum o descrie el, cum o simt personajele lui este generatoare de poezie ; e o spaima insotita de o emotie poetica, nu este numai sentimentul de groaza care opreste rasuflarea si inlemneste trupul. Cauza sta poate in buna parte si in alta trasatura distinctiva a personajelor lui. Oamenilor din tragedia antica si din drama elizabetana, atunci cind li-i frica, stim de ce li-i frica ; spaima lor are o cauza cunoscuta si de ei si de spectator. Oamenii povestirilor lui Poe (si aici ar fi una din putinele apropieri care s-ar putea face ca spirit cu anumite aspecte ale romanului tenebros) sint coplesiti de o spaima fara cauze bine definite sau care se definesc (si nu intotdeauna in intregime) incetul cu incetul, o data cu mersul naratiunii. Eroii de tipul lui Usher (cum vom vedea indata) sint chinuiti de o anxietate puternica si totodata fara un motiv material ; intimplarile neobisnuite, cumplite care se ivesc in viata lor sint parca (si asta este desigur intentia adinca a autorului) provocate, atrase, dezvoltate de catre aceasta spaima care ii stapineste, de aceasta boala a spaimei de care sint loviti. Efectul poetic este astfel, prin aceasta amenintare a necunoscutului si prin aceasta apasare a misterului, foarte puternic, si acest efect, la Poe, este in permanenta sustinut de frumusetea expresiei, ea insasi, prin ea insasi, generatoare de emotii poetice adinei. Sa nu se creada insa (si e destul lectura unei pagini din Poe ca sa te convingi) ca ar putea fi vorba de vreo infrumusetare a spaimei datorita scrisului frumos. Nimic mai departe de stilul lui Poe, nervos, sucit, cu multe incidentale si paranteze, variat la infinit, plin de surprize - nimic nu-i mai departe de acest stil decit innobilarea prin expresie, acel style noble et nombreux pe care il gasesti in Telemaque, de exemplu. Stilul lui Poe este perfect, de-o slefuire si de un finisaj desavirsit, dar cu mijloace care sint numai ale lui, un stil care isi are arhitectura lui proprie, o arhitectura ciudata, poate, in afara regulilor obisnuite, dar solida si sigura.
Spaima lui Roderick Usher nu izvoraste numai din influenta neprielnica pe care o au asupra lui zidurile mucede ale conacului vechi in care locuieste. Sora lui, lady Madeline, ultim vlastar, ca si el, al familiei, tinjeste lovita de o boala enigmatica, cu lesinuri cataleptice si pronosticul mortii apropiate. Chiar in seara zilei in care povestitorul a sosit la conac, lady Madeline se imbolnaveste. Peste citeva zile moare. Fratele ei hotaraste sa nu o ingroape inca (cimitirul e departe, lady Madeline a mai fost pina acum de citeva ori intr-o stare de catalepsie, cu toate aparentele unei morti adevarate) ; vrea numai sa o aseze in sicriu si s-o duca deocamdata intr-o hruba de sub casa. El si cu povestitorul coboara pe moarta in hruba, tintuiesc capacul sicriului si apoi pleaca, inchizand cu opinteli usa grea, de fier, care scirtiie raspindind ecouri in toata cladirea. Trec citeva zile, in care povestitorul observa la Roderick Usher o schimbare :
"O schimbare vadita se facea in dezordinea mintala a prietenului meu. Felul lui obisnuit de a fi pierise. isi parasise sau isi uitase ocupatiile lui obisnuite. Umbla prin odai cu pasi grabiti, inegali si fara tel. [] Citeodata imi venea sa cred ca mintea lui zbuciumata fara incetare era chinuita de vreo taina apasatoare si ca se lupta ca sa-si poata smulge lui insusi puterea do-a o da la iveala. Alteori insa eram silit sa pun toate acestea pe seama ratacirilor fara rost ale nebuniei, pentru ca il vedeam sezind ceasuri intregi cu ochii in gol, intr-o atitudine de adinca asteptare, parca tragind cu urechea la vreun sunet imaginar."

In sfirsit, intr-o noapte cind o furtuna cutremura parca din temelii hardughia aceea veche, povestitorul. in odaia lui, nu poate sa adoarma ; i se pare ca prin vuietul vijeliei razbat niste zgomote, niste "sunete joase si nelamurite, care, atunci cind furtuna se mai potolea, se auzeau venind de nu stiu unde". Usa se deschide si Roderick Usher intra "cu fata ca de obicei cadaverica" agitat si el de nedormire si "cu un fel de ilaritate dementa in ochi". Povestitorul ca sa-l mai linisteasca ii propune sa-i citeasca ceva. Intimplarea face ca prima carte peste care da sa fie o povestire fantastica, un roman medieval, cu un cavaler care pe o noapte de furtuna bate la usa colibei unui pustnic si, cum usa nu se deschide, o sparge cu buzduganul, intra si da inauntru de un balaur. La toate locurile din povestire in care e vorba de un zgomot deosebit, raspunde ca un ecou un zgomot real asemanator. Cind cavalerul izbeste in usa si o sfarma cu buzduganul, "mi s-a parut, spune povestitorul, ca dintr-un foarte indepartat ungher al casei vine nelamurit pina la urechile mele ceea ce ar fi putut sa fie, in ce priveste adinca asemanare, ecoul (desigur insa inabusit si ciunt) a] piriiturilor si trosniturilor" din carte. Lectura continua, taiata din cind in cind de aceste coincidente intre zgomotele descrise in poveste si sunetele misterioase care se aud prin vuietul vijeliei. Cavalerul ucide balaurul si se indreapta catre o pavaza de arama agatata de un parete ; dar pina sa ajunga acolo, pavaza se desprinde si cade pe pardoseala de argint a incaperii. Si atunci un zgomot asemanator, un zgomot ca acela produs de izbirea unui obiect de metal masiv, se aude deodata venind de departe, din adincimile casei. Inspaimintat. povestitorul lasa cartea si sare in picioare. Roderick Usher, care de la inceputul lecturii si-a intors incetisor fotoliul in care sedea, a ajuns acum cu fata la usa, parca asteptind sa intre cineva : "Ochii lui erau atintiti drept inainte si pe toata fata lui se intinsese o intepeneala de piatra. Dar cind i-am pus mina pe umeri, tot trupul i s-a infiorat ; un zimbet bolnavicios incepu sa-i tremure pe buze si am vazut ca vorbea ceva : era un murmur adinc, repede si greu de inteles ; parca nici n-ar fi stiut ca sint acolo. Aplecindu-ma catre dinsul, cit mai aproape, am izbutit sa sorb cumplitul inteles al vorbelor lui : «Acum auzi ? eu aud si am auzit si pina acum. Demult, demult, demult - de citeva minute, de cite ceasuri, de cite zile am tot auzit, dar n-am indraznit - nenorocitul de mine ! - n-am indraznit sa spun nimic ! Am pus-o de vie in groapa ! N-am spus eu ca simturile mi-s ascutite ? Acuma pot sa-ti spun ca de la inceput am auzit cum s-a miscat in sicriu, mai intii usor de tot, acum citeva zile ; de citeva zile am auzit-o cum se misca, dar n-am indraznit - n-am indraznit sa spun l»a
Banuiala lui Usher se schimba in certitudine cind usa se deschide izbindu-se de perete si lady Madeline se iveste in prag : "Pe rochia ei alba era singe si pe trupul istovit se vadeau urmele unei lupte cumplite". Zgomotele de adineauri fusesera tocmai ale acestei lupte : ingropata de vie, se zbatuse in sicriu, izbise in capac, izbutise cu sfortarile disperarii sa-l desprinda ; urnise apoi din titini usa grea de fier si se urcase pe scari, istovindu-si insa cu aceste sfortari cele din urma puteri, fiindca dupa ce a intrat se prabuseste, de data asta moarta de-a bine-lea, peste fratele ei, care moare de spaima. ingrozit, povestitorul se napusteste afara in furtuna ; in clipa urmatoare casa cea veche, zguduita de vijelie, se naruie si se prabuseste : "Si iazul adinc si intunecat de la picioarele mele inghiti, timp si tacut, darimaturile casei lui Usher".
In aceasta povestire se gasesc, dezvoltate cu cea mai mare stralucire, doua teme esentiale ale operei lui Poe. Una am vazut ca este boala spaimei. Alta este aceea a ingroparii de viu care, dupa cum am aratat mai sus, apare si in alte povestiri - aceste teme fiind de fapt aspecte ale motivului general al mortii, prezent, explicit sau implicit, in toata creatia literara a lui Poe.

Cladirea veche, misterioasa si sinistra apare de asemenea si in alte povestiri ale lui Poe (si in poezii : palatul cu naluci din poezia cu acest titlu, atmosfera inrudita in Orasul din apa). in Ligeia, locuinta povestitorului e "intr-un intunecat si darapanat oras de pe Rin". Dupa moartea Ligeii el pleaca de-acolo. "Dupa citeva luni de ostenitoare rataciri fara tel am cumparat o minastire intr-unui dintre cele mai salbatice si mai putin umblate colturi ale frumoasei Anglii. intunecata si trista maretie a cladirii, infatisarea aproape salbatica a domeniului, precum si atitea amintiri melancolice si venerabile legate de acele locuri erau la unison cu sentimentele de cumplita parasire care ma purtasera catre acest indepartat si ursuz tinut." O casa veche cu o hruba sub ea este si in Motanul negru. Numai o casa darapanata si trista, cu cotloane si taine, poate fi "la unison" cu personajele lui Poe.

"Catre seara drumul coti intr-o vale adinca. Munti ale caror pripoare colturoase pareau cu neputinta de urcat aproape ca il inconjurau din toate partile. Spre rasarit era o deschizatura prin care se zareau Apeninii negri si cumpliti; si lungul sir de piscuri care se inaltau unele dupa altele cu povir-nisuri acoperite de brazi infatisau o imagine de maretie mai puternica decit toate cele pe care Emilia le vazuse pina atunci. Soarele tocmai se lasase dupa creasta muntilor de pe care ea incepea acum sa coboare si a caror umbra se intindea pina departe in vale ; totusi, razele lui piezise, tisnind printr-o deschizatura a stincilor, puneau un galben luciu pe coama padurilor de pe povirnisurile din fata si imprastiau stralucire peste turnurile si meterezele unui castel care isi intindea largile ziduri pe marginea unei prapastii. Splendoarea acestor ziduri luminate era sporita prin contrast de intunecimea care incepuse sa cuprinda valea.
"- Iata, spuse Montoni, vorbind acum intiia oara dupa citeva ceasuri de tacere, acesta e Udolpho.
Emilia se uita la castel cu melancolica teama ; si asta din pricina ca, desi luminat acum de soarele care apunea, aspra maretie a formei lui si zidurile lui darapanate, de piatra cenusie, ii dadeau o infatisare sinistra si sublima. In timp ce se uita, lumina de pe ziduri pieri, lasind in urma o melancolica culoare purpurie care se imprastie tot mai tare si mai tare, in timp ce o ceata subtire invaluia muntele, iar meterezele, sus, erau inca tivite cu stralucire. Dar si din ele razele curind pierira si edificiul fu napadit in intregime de solemna intunecare a amurgului. Tacut, singuratic si sublim, parea ca se inalta acum suveran peste toata privelistea incruntindu-se si insuflind spaima tuturor celor care ar fi indraznit sa calce solitara lui imparatie. Cind se intuneca si mai tare, infatisarea lui in umbra se facu si mai fioroasa, si Emilia nu-si lua privirile de la el decit atunci cind numai turnurile lui, ingrama-dindu-se parca unul in altul, isi mai inaltau virfurile peste crestetul padurilor, prin a caror umbra deasa trasurile incepura in curind sa urce."
Cu toata deosebirea de stil, este o inrudire intre cele doua pasaje. In amindoua o cladire apare ca o fiinta vie, gata sa exercite o vointa puternica si sa inspire sau chiar sa savir-seasca actiuni misterioase si cumplite, inspiratoare de spaima. In povestirea lui Poe aceasta idee este dominanta, ea stapi-neste, obsedanta, mintea lui Roderick Usher ; acestuia i se pare ca influenta malefica a casei il imbolnaveste si ca lipsa lui de vointa si lincezeala care il impiedica de la orice actiune, care il opreste chiar de-a da glas banuielii ca sora lui a fost pusa de vie in sicriu, sint tot efectele acestei atmosfere de pierzanie, care parca este insasi rasuflarea otravita a conacului vechi, pornit catre ruina, si care tiraste in prabusirea lui, cu rautate si cu ciuda, pe cei care locuiesc in el. Misterele din Udolpho se dezvolta pe alt motiv, acela al spaimei provocate de fenomene stranii si infioratoare, zgomote sinistre, aparitii, glasuri din ziduri, si care, favorizate desigur de constructia intortocheata, sumbra si neprimitoare a castelului vechi, cu cotloane, hrube, trape, usi secrete si ascunzisuri, alcatuiesc o ambianta plina de mister si de amenintare ; la sfirsit insa aflam ca toate aceste fenomene misterioase au fost provocate de niste cauze firesti si ca numai frica a facut-o pe eroina persecutata a romanului tenebros sa vada in ele fapte supranaturale. Nici in Caderea casei lui Usher nu se intimpla ceva supranatural, miraculos. De altfel, aproape in toate povestirile lui Poe faptele sint din domeniul posibilului, numai felul cum ele sint interpretate este fantastic. Si aici sta deosebirea mare dintre Poe si Hoffmann ; la acesta supranaturalul este aproape nelipsit si se iveste deodata in mijlocul celei mai limpezi realitati. Din saptezeci si trei de povestiri ale lui Poe, numai cinci sint tesute pe intamplari supranaturale, pe fapte miraculoase, pe fenomene care nu au o explicatie in domeniul realitatii : Masca Mortii Rosii, Insula Zinei, Umbra, Tacere, De vorba cu o mumie. In Masca Mortii Rosii printul Prospero se inchide intr-un castel impreuna cu o mie de curteni ca sa scape de primejdia unei ciume cumplite care bintuie tara, o boala care din pricina ca acopera cu pete rosii trupul si fata celor pe care ii loveste a fost poreclita Moartea Rosie. Castelul e bine aparat de niste ziduri gigantice si de porti de fier care acum au fost batute in cuie, ca sa nu mai poata nimeni sa intre sau sa iasa. Merinde sint destule ; printul si curtenii petrec si benchetuiesc. Trec asa citeva luni, in care molima afara bintuie tot mai tare. iar curtenii in palat, crezindu-se la adapost de primejdie, o duc intr-un zaiafet. Intr-o seara printul ofera celor o mie de amici "un bal mascat de-o neobisnuita maretie", Petrecerea are loc in sapte incaperi, "asezate in chip atit de intortocheat, incit privirea nu poate imbratisa decit numai una deodata". Fiecare odaie e tapetata cu alta culoare, si are cite doua ferestre la dreapta si la stinga, cu geamuri deaceeasi culoare ca a tapetelor ; lumina vine de la niste trepiede cu jaratic asezate in dosul ferestrelor colorate. Odaia din fund e tapetata cu negru, in ea e un enorm orologiu de abanos ; iar ferestrele sint rosii, asa ca lumina e rosie ca singele. Petrecerea e in toi cind, indata dupa ce orologiul de abanos a batut miezul noptii, toti observa deodata ca printre ei s-a ivit un musafir ciudat, a canii travestire, chiar in acest mediu de gusturi bizare si de obiceiuri excentrice, atrage atentia : "Faptura lui era inalta si slaba si infasurata din cap pina in picioare in vesmintele mormintului. Masca ce-i acoperea fata semana atit de bine cu chipul unui cadavru teapan, incit nici cea mai atenta cercetare n-ar fi putut descoperi unde-i inselatoria. Nebunatecii petrecareti ar fi rabdat asta chiar daca nu le-ar fi placut numaidecit. Dar oaspetele mersese atit de departe cu travestirea incit isi luase chiar infatisarea Mortii Rosii. imbracamintea ii era murdara de singe si fruntea lata si toate trasaturile fetei erau stropite cu purpuria groaza". Suparat de aceasta impertinenta, printul Prospero urmareste cu spada in mina, prin cele sapte odai. pe acest musafir nepoftit ; ajunsa in cea din fund, misterioasa figura se opreste sub orologiul de abanos, se intoarce si pironeste cu privirea pe print ; acesta cade lovit ca de trasnet ; curtenii se reped la mascat: "Apucind pe travestitul a carui inalta figura statea dreapta si neclintita in umbra orologiului de abanos, ei fura napaditi de-o nemaipomenita groaza cind vazura ca vesmintele mortuare si masca de cadavru pe care le zgiltiiau cu toata puterea nu ascundeau in ele nici o forma tangibila. Si acum toti isi dadura seama ca Moartea Rosie era printre ei. Venise ca un tilhar noaptea. Si, unul cite unul, cei care petrecusera se prabusira in incaperile inrourate de singe ale petrecerii lor si murira fiecare in deznadajduita postura a caderii lui. Si focul de pe trepiede se stinse. Si Intunericul si Naruirea si Moartea Rosie isi intinsera pretutindeni stapinirea lor fara hotare."
Povestirea e poetica si are un ton de legenda, dar fara nici o imprecizie. (Poe, dupa cum vom vedea, minuieste imprecizia numai in poemele lui in versuri, si afirma chiar raspicat ca semnul distinctiv al unui poem in versuri este tocmai imprecizia, o imprecizie numai in ce priveste fondul poetic si nu forma, care intotdeauna la el este viguroasa, imprecizia deci in ce priveste expresia nefiind, in conceptia lui, sinonima cu relaxarea, cu slabiciunea si cu moliciunea). in Masca Mortii Rosii totul este enuntat cu limpezime ; ornamentatia odailor, mobilierul si costumele curtenilor sint descrise cu amanuntime. (Poe a scris o Filozofie a mobilierului, iar in Landor's Cottage evoca un interior alcatuit dupa gustul lui, in care, ca si in povestirile lui, se observa gradatia efectelor si cultivarea amanuntelor in vederea unitatii ansamblului.)

Insula Zinei, am vazut, este o viziune de vis, inspirata de o priveliste romantica, este dezvoltarea unei gindiri poetice ; zina in barca este transpunerea in priveliste a unei vedenii interioare, sugerata de umbrele copacilor pe apa, umbre care, catre seara, se fac tot mai dese. insusi scriitorul insinueaza ca viziunea lui e o plasmuire a mintii, un produs al reveriei lui : "Daca a fost vreodata o insula fermecata, atunci numai aceasta este, spune el. Aici e locuinta putinelor zine care au mai ramas dupa prabusirea neamului lor". Bucatelele de scoarta de fag care plutesc alburii de-a lungul insulei si "carora din cauza multiformei lor asezari pe apa o imaginatie vie putea sa le dea orice forma i-ar fi placut", iata o explicatie psihologica pe care scriitorul insusi o da ; viziunea lui este un joc poetic al imaginatiei, ce vede el este un vis treaz, un vis pe care el este stapin. Poe, in toata creatia lui poetica, e stapin pe visul lui, isi domina visul si il minuieste, ca un artist desa-virsit ce este, cu o perfecta cunostinta a efectelor. Aici cred ca sta deosebirea adinca dintre el si multi romantici ; acestia se lasa dusi de propriul lor vis, asa cum se lasa dusi de sentimentele lor, de pasiunile lor ("dem Taumel veih'ich midi", Goethe care dispretuia pe romantici socotindu-i niste bolnavi a dat totusi in acest vers definitia pasiunii romantice). Poe nu se lasa dominat de sensibilitatea lui ; artist inainte de orice, el isi domina sensibilitatea si o subordoneaza constructiilor sale poetice, constient de iluzia pe care vrea s-o dea, dar cre-zind in valoarea poetica a vorbelor : "Si in timp ce visam asa, zice el contemplind alunecarea pe apa a scoartei de fag, mi s-a parut ca forma unei zine de acelea" ete. In aceasta insula a zinei aflam, dupa cum am mai spus, tot catehismul poetic aJ lui Poe.

Tacere si Umbra sint pure poezii in proza, de aceea locul lor e printre poeziile lui Poe, de care nu se deosebesc decit prin forma lor, dupa cum tot poezii sint si cele trei dialoguri The Power of Words (Puterea cuvintelor), The Colloquy of Monos and Una (Convorbirea intre Monos si Una) si Conversatia intre Eros si Charmion. Ultima dintre cele cinci povestiri tesute pe fapte supranaturale ar fi De vorba cu o mumie. O mumie proaspat adusa din Egipt este trezita cu pase magnetice (teoria magnetismului animal, pusa in circulatie de Mesmer, era inca la moda pe vremea lui Poe, care a scris chiar o povestire-ese.u Revelatie mesmerica), si dupa ce isi exprima indignarea fata de purtarea magnetizorului care a apucat-o de nas, consimte sa raspunda la un interviu pe care i-l ia scriitorul si arata ca multe din rezultatele stiintei moderne erau cunoscute si pe vremea faraonilor, o tema care dupa Poe a mai fost exploatata, intre altii, cu mult haz, de Pierre Louys in Une volupte nouvelle, unde interlocutoarea este o grecoaica de pe vremea lui Pericle. Cu aceasta convorbire cu mumia intram in grupul povestirilor fantastico-comice ale lui Poe. in acestea se intimpla fapte supranaturale, dar tonul satiric, cocasseria si umorul le aseaza printre fanteziile lui umoristice, nu intotdeauna izbutite. De vorba cu o mumie fiind, si ca valoare si ca ton, la mijloc, intre povestirile grave si cele hazlii.

Poe nu cultiva supranaturalul decit intr-o mica masura. Nu gaseste in el prea multa esenta poetica. Povestirile lui sint extraordinare, cuprind fapte neobisnuite, ciudate, neasteptate, imprevizibile, dar nu miraculoase. Lucrul este explicabil : materialul preferat al lui Poe e alcatuit din miscari ale sufletului, din fapte psihice neobisnuite, morbide chiar, dar perfect reale ; la acestea se adauga senzatii si impresii cauzate de imprejurari extraordinare, de exemplu senzatiile unui om ingropat de viu in The Premature Burial (Inmormintarea inainte de vreme) naratiunea unui cosmar sau impresiile unui om care vede literalmente cum se apropie de el moartea si nu poate fugi din calea ei, ca in Putul si pendula. Dovada ca el nu pretuieste prea mult miraculosul si supranaturalul este faptul ca il intrebuinteaza de preferinta in povestirile umoristice. Religia. intr-atit cit admite miracolul, nu ofera lui Poe nici un motiv de vis si poezie. Religia lui Poe este tocmai poezia. Chiar daca unele personaje ale lui pomenesc de Dumnezeu, nu se poate constata nicaieri, cred, in opera lui Poe expresia sentimentului religios. Ideea supravietuirii ca spirit apare desigur, chiar si aceea a reincarnarii (in Ligeia, Eleonora, Morella, despre care am vorbit deja si in A Tale of the Ragged Moun-lains O povestire din Muntii Colturosi in care cineva istoriseste niste amintiri personale dintr-o epoca anterioara nasterii lui). Cred insa ca, potrivit firii sale, Poe pretuia ideea reincarnarii pentru valoarea ei poetica, o pretuia ca pe un motiv de visare poetica.
Nici William Wilson nu este tesut pe un fapt supranatural. Eroul e urmarit de un alter ego, de dublul lui, dar acesta este Q_fantoma a inchipuirii lui, de fapt este constiinta lui care il mustra din pricina vietii ticaloase pe care o duce. Cind, la sfirsit, eroul isi strapunge cu spada dublul intr-un duel, acesta ii spune citeva vorbe, "si parca as fi vorbit eu insumi", declara povestitorul. Si chiar el insusi vorbeste, constiinta lui. Motivul dublului material (adica asemanarea fizica desavirsita intre doi oameni) este vechi si a fost intrebuintat in literatura de nenumarate ori, de la Menaechmi ai lui Plaut pina la romantici. Dar chiar si acestia (un Hoffmann in Die Elixire des Teufels si in Die Doppeltganger, un Achim von Arnim in Fiirst Ganz-gott und Sanger Halbgott ramin tot in domeniul asemanarii fizice, care da prilej la tot felul de incurcaturi, cind grave, cind comice mai ales). Poe trateaza motivul dublului psihic ; dublul din William Wilson nu este bazat pe o coincidenta, pe o asemanare fizica, ci pe o halucinatie izvorita din obsesia unui suflet bolnav. Povestirea are implicatii psihologice pe care nu le au in aceeasi masura povestirile scriitorilor germani citati.
intimplari extraordinare cuprind si povestirile Sistemul doctorului Catran si al profesorului Pana si Putul si pendula. Cea dintii arata ca granita dintre nebun si teafar nu se poate trage cu precizie, un dement purtindu-se uneori exact ca un om normal, pina la un anumit punct, cind isi da in teapa. Compara inceputul povestirii-poem Eleonora : "Ma trag din-tr-un neam de oameni vestiti prin puterea inchipuirii lor si prin focul pasiunilor. Lumea spune ca sint nebun ; dar nu s-a dezlegat inca chestiunea daca nebunia este sau nu este cea mai inalta inteligenta - daca nu cumva multe fapte glorioase, daca nu cumva tot ce este adine isi are izvorul intr-o boala a gindirii, in accese ale mintii ce se produc in dauna intelectului obisnuit. Cei care viseaza treji afla o multime de lucruri pe care cei care viseaza numai noaptea nu le cunosc."

In Putul si pendula, un captiv al Inchizitiei spaniole legat intr-o hruba, cu fata in sus, vede, fara sa se poata misca, cum din tavan se coboara secunda cu secunda limba ascutita ca un brici a unei pendule drept inspre gitul lui. Torturile inchizi--tiei formau in epoca lui Poe o tema foarte des cultivata in literatura. O buna parte din Melmouth ratacitorul al lui Char-. les-Robert Maturin este consacrata persecutiilor pe care le indura in inchisorile Inchizitiei Moncada, personaj principal al romanului. Nici aici insa nu poate fi vorba de vreo apropiere decit doar de aceea a exploatarii unei teme comune (pe Maturin Poe il pomeneste cu usoara ironie in doua locuri cel putin, dar cu aceiasi termeni, intr-un articol de critica si intr-o Scrisoare catre B., in care enunta conceptia lui despre arta poetica).

Originalitatea unui scriitor, de obicei, nu sta atita in subiectele pe care le trateaza cit sta in felul cum le trateaza, adica nu atita in continut cit in expresie, in interpretarea subiectelor, in stil. Poe are un fel numai al lui de-a insista,, de-a se ingina pe el insusi, de-a repeta fraze, dar intotdeauna cu o modulatie, aducind usoare schimbari - inlocuirea unui cuvint sau mutarea lui in alta parte a frazei --. ceea ce da perioadelor lui un ton cu totul deosebit si care patrunde pe cititor si ii comunica o stare de obsesie, stare care este, sub felurite invesmintari si aspecte, cea mai des intilnita, la persoana 1.

Anul acela fusese un an de groaza si de simtiri mai puternice decit groaza si care nu au nume pe pamint. Multe minuni si multe semne se ivisera, si pina departe peste mari si tari, Ciuma isi intinsese aripile negre. Totusi, cei care se pricepeau sa citeasca in stele stiau ca cerurile aveau o infatisare rea ; iar intre altii eu, grecul Oinos, imi dadeam seama ca acum sosise cel de-al sapte sute nouazeci si patrulea an cind, la intrarea in zodia Berbecului planeta Iupiter e incon-junctie cu inelul cel ros al cumplitului Saturn. Spiritul deosebit al cerurilor, daca nu cumva ma insel foarte tare, se arata nu numai in globul fizic al pamintului, dar si in sufletele, in inchipuirile si in meditatiile oamenilor.
Sedeam intr-o noapte sapte prieteni cu citeva sticle de vin ros de Chios intr-un nobil palat dintr-un oras intunecat caruia ii zice Ptolemais. Si in odaia noastra nu era alta intrare decit o usa inalta de bronz ; si usa fusese facuta de mesterul Corin-nos si era lucrata cu un mare mestesug si era inchisa pe dinauntru. In intunecoasa incapere draperii negre ascundeau ochilor nostri luna, fantomaticele stele si strazile pustii - dar presimtirea si amintirea Molimei nu puteau sa le alunge. Erau imprejurul nostru lucruri despre care n-as putea sa spun ceva lamurit - lucruri materiale si spirituale - o apasare in vazduh - o senzatie de inabusire - spaima - si mai inainte de orice acea cumplita stare pe care o cunosc nervosii si in care simturile sint treze si ascutit de vii, si in acelasi timp puterile gindirii zac adormite. Ne apasa o povara de moarte. Apasa trupurile - atirna coplesitoare peste mobile - peste cupele din care beam ; si toate lucrurile erau doborite si strivite - toate afara de flacarile celor sapte lampi de fier care luminau petrecerea noastra. Ridicindu-se cu inalte si subtiri fire de lumina, ele ardeau mereu, galbene si neclintite ; si in oglinda pe care stralucirea lor o alcatuia pe luciul mesei de abanos rotunde imprejurul careia sedeam, fiecare din noi cei ce ne adunasem acolo contempla paloarea fetei lui, precum si nelinistitele priviri din ochii aplecati ai celorlalti. Si totusi, ri-deam si eram veseli in felul nostru - adica intr-un fel isteric ; si cintam cintecele lui Anacreon - care inseamna nebunie ; si beam zdravan - desi vinul ca purpura ne aducea aminte de singe. Caci in odaie cu noi mai era cineva si acela era tinarul Zoilus. Zacea mort si intins cit era de lung, infasurat in giulgi : - geniul si demonul acestei scene. Vai ! el nu lua parte la petrecerea noastra, doar numai atita ca fata lui, schimonosita de ciuma si ochii lui, din care Moartea stinsese numai pe jumatate fierbinteala bolii, parca ar fi luat parte la veselia noastra, intr-atita cit mortii pot sa ia parte la veselia celor care au sa moara. Dar cu toate ca eu, Oinos, simteam cum ochii mortului ma priveau tinta, ma faceam totusi ca nu vad amaraciunea privirii lor si, uitindu-ma numai in adincul oglinzii de abanos, cintam cu glas sonor si zgomotos cintecele poetului de la Teos. incetul cu incetul insa cintecele mele amutira si ecourile lor imprastiindu-se printre draperiile negre ale odaii slabira, abia se mai auzira si se stinsera. Si iata ! dintre acele negre draperii in care pierisera sunetele cintecului se ivi o intunecata si nelamurita umbra - o umbra asa cum face dintr-un om luna, cind e la marginea zarii. dar nu era nici umbra unui zeu si nici a vreunei fiinte obisnuite. Si dupa ce sovai citva timp prin faldurile draperiilor negre, se opri in sfirsit in vederea tuturora pe tablia usii de bronz. Umbra insa era nelamurita si fara forma si fara contururi si nu era nici a unui om, nici a unui zeu - nici a unui zeu din Grecia, nici a unui zeu din Chaldea si nici a unui zeu egiptean. Si umbra statea pe pragul de bronz al usii si pe tablia usii si nu se misca, nu scotea un cuvint. ci numai statea asa. Si usa pe care statea umbra era, daca-mi aduc aminte bine, chiar la picioarele lui Zoilus, infasurat in giulgi. Noi insa, cei sapte adunati acolo, cind am vazut cum vine umbra din faldurii draperiilor, n-am indraznit sa ne mai uitaam la dinsa si ne-am lasat ochii in jos, privind numai in adincul oglinzii de abanos. Si dupa citva timp eu. Oinos, vorbind in soapta, am intrebat umbra unde locuieste si cum o cheama. Si umbra a raspuns :

«Sint UMBRA si locuinta mea e prin preajma catacombelor din Ptolemais si chiar linga tristele cimpii din Helusion care se intind de-a lungul canalului murdar al lui Charon». Si atunci, noi, cei sapte, am sarit in sus ingroziti si am stat asa tremurind si infiorindu-ne pierduti, pentru ca sunetul acelui glas nu era sunetul unei singure fapturi, ci al unei multimi de fiinte si, schimbindu-si cadenta la fiecare silaba, ne lovea nelamurit urechea cu accentele binecunoscute a mii si mii de prieteni morti.")












Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani