intre opiniile privitoare la Eminescu, doua sunt astazi cele mai raspandite.
Una e aceea, dupa care poetul isi are locul in societatea marilor spirite, opera lui fiind actul de identitate universala al neamului nostru. In constiinta tuturor conationalilor cultivati, el se gaseste alaturi de Dante, Shelley, Goethe, Poe etc. Putini stiu cu adevarat temeiul alaturarii lui de putinele spirite complete ale omenirii, cum sunt cele numite aci; majoritatea noastra a mostenit aceasta convingere, ca pe o datina, a carei putere vine din repetarea ei in timp - am spune chiar, - ca o superstitie, in obscuritatea careia de obicei nu intram, sau - pentru a intrebuinta limbajul critic - ca o prejudecata. E insa locul sa adaugam, ca ne aflam astfel in fata cazului rar al prejudecatii binecuvantate. Caci pana sa se stie de fiecare pentru ce Eminescu este intr-adevar un foarte mare poet, singurul inca, dat lumii de sufletul romanesc, imprejurarea numai de a se crede colectiv in geniul lui, fie si fara justificari la indemana, este prea fericita.
A doua opinie, sustinuta de acelasi credit unanim, este azi popularitatea poeziei eminesciene. Se intelege ca, intr-un sens, aceasta idee pare deplin indreptatita. De aproape cincizeci de ani, scoala romaneasca infiltreaza in tineret simtirea poetului si ei ii datoram fara indoiala transformarea operei lui in data fundamentala a constiintei noastre culturale. Ideea popularitatii corespunde dar si ea unei anumite realitati. Nici vorba ca aceasta difuzare a fost ajutata de ceea ce putem numi factorii interni ai operei. Modul filosofic, cel sentimental-erotic si cel national din inspiratia poetului, fara de care sfortarile scoalei n-ar fi ajuns la rezultatul dorit, au facut cu putinta, toate trei fiind, in masuri deosebite, moduri sociale ale poeziei. ()
Acest public era si firesc sa se arate simtitor fata de latura erotica a sensibilitatii eminesciene, deoarece un lung sir de poeti anteriori il pregatise numai in directia romantismului. Atitudinea romantica era, si in parte mai este, insasi estetica societatii noastre. Se intelege dar cum Eminescu a trebuit sa legene visurile de amor ale conationalilor sai, contemporani si urmasi, pana la a fi cunoscut de toata lumea mai mult ca autorul anumitor strofe din Pe aceeasi ulicioara, Atat de frageda, Te duci etc, decat ca Eminescu.
in sfarsit, al treilea factor intern de popularitate a fost inspiratia nationala. Cand spunem astfel, nu ne gandim numai la Doina, Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie si La Bucovina, dar la nationalismul intreg din opera lui Eminescu, in cadrul caruia motivele folclorice din Calin, Ce te legeni codrule, Revedere etc, simtamantul traditiei culturale din Epigonii, al celei istorice din Scrisoarea III si activitatea ziaristica de la Timpul, ca sa nu vorbim decat de scrieri foarte cunoscute, alcatuiesc cea mai incheiata structura nationala. () Aceasta este desigur si coeziunea cea mai trainica a publicului romanesc in jurul lui Eminescu si opera lui. Caci, in timp ce sentimentalitatea romantioasa e o forma istorica a sufletului colectiv, fata de care insasi societatea noastra manifesta din ce in ce mai multa libertate, sentimentul national, care poate vadi cateodata slabiri, dar nu pauze, este realitatea sufleteasca neconditionala a oricarei culturi. ()
Poezia lui Eminescu este in primul rand un spectacol cosmic, pe care nimeni nu 1-a imitat. Numai cativa poeti ai lumii au pus ca si el planetii sa se nasca inca o data, sa rosteasca hipnotici dupa un calcul nestiut si sa emane misterioasa lor influenta asupra constiintei omenesti, peste care par a varsa luminoase somnuri vegetale, silind-o sa abdice, sa se retraga in natura primordiala. Puterea luminii de luna, sub care zace constiinta oricarui cititor al lui, ii transforma poezia in visul nesfarsit al unui nou Endymion. Si prin ceata visului care acopera amanuntul individual, apar, cu o solemna gravitate, numai contururile initiale ale Creatiunii: patetismul omenesc si particular dispare in ideea existentei tragice, farmecul iubirii - in finalitatea ei, unitatea - in suma, iar peisajul - in spectacolul neschimbat al eternitatii insasi. Leacul astral cade ca o boare anestezica peste durerea proprie si el face cu putinta, cateodata, chiar fericirea erotica a carei expresie deplina o avem cu deosebire in Calin. Iubirea nu mai este acolo betia amagitoare a omului privit ca individ, ci forma armonioasa a existentei, pe care cine incearca s-o zadarniceasca, merita dojana versurilor urmatoare: O, tu crai cu barba-n noduri ca si caitii cand nu-i perii
Miscarea cea mai frecventa a lirismului eminescian este astfel resorbirea constiintei individuale intr-o ordine superioara, intr-un fel de supraconstiinta a lumii, ce se exprima in fictiuni proprii.
Prea putini poeti, ca Eminescu, si-au creat, de aceea, in al doilea rand, o mitologie, pe care neamul lor sa si-o poata insusi. Luceafarul este astfel pentru noi un mit, despre a carui semnificatie nu ne mai intrebam azi, dupa cum nu ne mai intrebam nici despre semnificatia originara a miturilor grecesti, multumindu-ne sa ni se povesteasca din nou numai intamplarile lor supranaturale. ()
Luceafarul si Demonul sunt numiri diferite ale aceluiasi mit. Femeia de "marmura", "geniul mortii", "padurea-crai" sau codrul de vraji intunecate, "nefiinta" etc, creatiuni suprafiresti, care au un suflet de fabula particulara si pastreaza intre ele o anumita ierarhie, formeaza la un loc cu "Luceafarul-demon" societatea mitologiei eminesciene.
Iar acest Eminescu al visului dublu, teurgic si mitologic, n-a fost imitat de nici un urmas, ramanand in intregime al vremii noastre. incat, fara placerea paradoxului, putem afirma, in toata linistea, ca Eminescu nu e un poet popular, eminescianismul propriu-zis fiind un curent poetic pe care literatura noastra nu 1-a avut inca."
Vladimir STREINU
(in voi. Clasicii nostri, Editura Tineretului, Bucuresti, 1969)
