Sunt de-abia 14 ani (acum sunt 36) de cind, prin cite articole sub numele Directia noua in poezie ti proza, ne-am incercat sa aratam ce trebuie sa se ceara de la o miscare sanatoasa a literaturei romane.
Acele articole erau purtate de oarecare speranta, dar de mai putina incredere. in poezie, Pastelurile lui Alccsandri erau un semn de renastere, asupra lui Eminescu - "poet in puterea cuvintului" - se atragea luarea-aminte a publicului, Serbanescu, Petrino, Matilda Cugler, Bodnarescu erau apre-tiati. in proza - cu impotrivire energica in contra pedantismului ciparo-barnutio-pumnian - se cerea limba fireasca a poporului roman, iubire de ader si cunostinta de cauza ; din proza curat literara se releu Alecsandri, Iacob Ne-gruzzi, Gane ; din proza stiintifica, intre altele, primele incercari ale d-lor P. P. Carp, Lambrior, Th. Rosetti, Xenopol, chiar si ale d-lor Burla si Panu.
Daca privim astazi la literatura din ultimii ani, timida speranta de atunci se poate schimba intr-o incredere sigura pentru directia sanatoasa a lucrarilor intelectuale in Romania. Nu doara ca toti cei salutati la 1872 au implinit ceea ce se astepta de la ei; dar unii au intrecut asteptarile si relativ multi altii si-au adaos puterile pentru a da acelei miscari un avint - daca nu destul de general, dar cel putin destul de puternic pentru a ne face sa simtim un aderat progres in anul prezent, at cu anul 1872.
Alecsandri ne-a inavutit poezia cu Ostasii nostri si cu drame, indeosebi cu Fintina Blanduziei; Eminescu a adus lirica romana la o culme de perfectiune ; lor li s-au adaos poetii Naum si Vlahuta, comediile d-lor Caragiale si I. Cerchez, novelele d-lor Slavici, Creanga, Barbu Stefanescu-Dela-vrancea, Gane, Duiliu Zamfirescu, traducerile din Horatiu de d. Ollanescu, lucrarile stiintifice ale d-lor Hasdeu si N. Des-susianu, Lambrior, Tocilescu, Brindza, culegerile de poezii si povesti populare ale d-lor Jarnik-Birseanu, Ispirescu, G. Dem. Teodorescu, T. Burada, M. Pompiliu, cercetarile critice ale d-lor Onciul si Bogdan ; iar Convorbirile literare, sub redactia d-lui Iacob Negruzzi, incep al 20-lea * an al activitatii lor - o intreaga miscare, ce da ultimului deceniu un aspect cu totul deosebit si imbucurator.In proportia cresterii acestei miscari, scade trebuinta unei critice generale. Din momentul in care se face mai bine, acest fapt insusi este sprijinul cel mai puternic al directiei aderate. Poeziile lui Eminescu, Pastelurile si Ostasii lui Alecsandri vor curati de la sine atmosfera estetica vitiata de Macedonski, Aricescu, Aron Densusianu etc, etc. Cuvintele din batnni ale d-lui Hasdeu sunt de la sine lovitura de moarte a dictionarului Laurian-Massim si a ratacirilor "filologice" de la Tirnave. Si asa mai departe.
Nu e vorba, apretierile critice izolate nu vor lipsi si nu vor trebui sa lipseasca niciodata dintr-o miscare intelectuala, si noi insine am citat mai sus articolele d-lor Onciul si Bogdan ca un semn binevenit al timpului de indreptare. Dar aceste sunt lucrari de amanunte. Sinteza generala in atac, izbirea unui intreg curent periculos, o credem acum stearsa de la ordinea zilei pentru partile esentiale in literatura proprie si in stiinta teoretica. Ramine inca la ordinea zilei in politiua, dar de aceasta nu ne ocupam aici.
Misiunea criticei - misiune, de altminteri, totdeauna modesta, dar nu fara importanta in modestia ei - ne pare a fi in momentul de fata mai mult de a largi cercul activitatilor individuale, de a destepta tinerimea inca prea amortita de picla trecutului si de a imbarbata spiritele spre lucrarea roditoare.
Este cu mult prea ingusta albia curentului celui nou ; in dreapta si in stinga trebuiesc desfundate alte siroaie, care sa intareasca miscarea principala, miscarea insasi trebuie sa patrunda mult mai afund. Fara indoiala, rectificarile, mai ales in materie de stiinta, nu vor putea lipsi uneori din o apre-tiare a operelor celor mai bune ; fara indoiala, in mijlocul unei activitati critice pentru raspindirea lucrarilor sanatoase se simti pe ici, pe colo si necesitatea unei loviri directe in contra nulitatilor, care se amesteca fara nici o chemare in ale literaturei : un energic "in laturi !" trebui, dar, din cind in cind sa fie rostit in orice miscare intelectuala.Insa de aci nu rezulta ca ar fi bine sa se piarda acum timpul cu o tendinta critica in contra acelora care au meritul de a reprezenta astazi insasi miscarea cea buna in o parte esentiala a ei.
Din acest punct de vedere nu este poate de prisos sa facem cite obserri in contra incercarii unor autori de a accentua mai ales partile slabe din intinsa lucrare a d-lui Alecsandri si de a-si ascuti spiritul lor critic inaintea prea micului nostru public cetitor pe socoteala acestui reprezentant de frunte al tinerei noastre literaturi. Asa am cetit intr-o Cronica teatrala, publicata in Epoca din 11 ianuarie 1886 de d. Barbu Stefanescu (Delavrancea), o critica aspra in contra lui Despot-voda si in genere in contra dramelor d-lui Alecsandri. Asa am auzit ca, intr-o conferenta tinuta la Ateneu in 27 februarie 1886, d. Vlahuta a inaltat poeziile lui Emi-nescu intre altele si prin coborirea unei poezii a lui Alecsandri. Daca dd. Delavrancea si Vlahuta ar fi oameni de a treia mina, nu am pierde nici un cuvint asupra criticei lor ; dar fiindca sunt dintre scriitorii cu talent ai junei generatii, credem ca lucrul merita o discutie publica, merita si in ceea ce priveste pozitia lor literara, merita si in ceea ce priveste pozitia literara a lui Alecsandri.
Se intelege de la sine ca nu noi vom tagadui oricarui om de buna-credinta si de buna-stiinta dreptul de a spune ceea ce crede aderat si ceea ce crede gresit intr-o activitate publica.
Si fiindca dd. Delavrancea si Vlahuta sunt oameni de buna-credinta si de buna-stiinta in ale literaturei, dreptul lor de a face critica asa cum au facut-o este mai presus de contestare.
Dar una este dreptul, si alta este folosul intrebuintarii dreptului in fiece moment. Va fi avind si activitatea critica noima ei, si nu orice dispozitie razboinica menta sa fie intrupata intr-o scriere.
Si mai intai trebuie sa constatam ca, de regula, poetii insii sunt cei mai rai critici asupra poeziei altora, in genere artistii insii, cei mai contesili apretiatori teoretici ai artei.
Desi in feluritele combinari ale inteligentelor omenesti s-a putut si se poate intimpla ca un poet bun sa fie si critic bun, aceasta insa fi totdeauna o exceptie rara, care trebui foarte tare legitimata inainte de a fi primita in contra acelei regule generale.
Cine a cetit o data critica lui Voltaire in contra dramelor "barbare" ale lui Shakespeare sta totdeauna pe ginduri cind mai vedea poetii apueindu-se de meseria criticei si nu se gasi linistit prin dramele criticului Lessing.
Si, in ader, intre natura poetului si natura criticului este o incompatibilitate radicala.
Poetul este mai intai de toate o individualitate. De la aceleasi obiecte chiar despre care noi toti avem o simtire obisnuita, el primeste o simtire asa deosebit de puternica si asa de personala in gradul si in felul ei, incit in el nu numai ca se acumuleaza simtirea pina a sparge limitele unei simple impresii si a se rersa in forma estetica a manifestarii, dar insasi aceasta manifestare reproduce caracterul personal fara de care nu poate exista un aderat poet.
Din multe parti ale lumii primeste poetul razele de lumina, dar prin mintea lui ele nu trec pentru a fi stinse sau pentru a iesi cum au intrat, ci se rasfring in prisma cu care l-a inzestrat natura si ies numai cu aceasta rasfringere si colorare individuala.
Altfel descrie lumea Goethe, altfel o descrie Heine, altfel Leopardi, altfel Victor Hugo, desi cu totii au primit impresii de la aceeasi lume.
Voltaire a fost foarte capabil de a exprima lumea conform prismei sale personale, dar s-a aratat incapabil de a simti exprimarea lumii iesita din prisma lui Shakespeare.
Caci prisma poetului este menita a rasfringe raza directa a luminei, dar nu este menita a mai rasfringe raza o data rasfrinta de o prisma straina.
Aceasta insemneaza individualismul poetului.
Criticul, din contra, pre cit este mai putin impresionabil pentru insasi lumina directa a obiectelor (din care cauza nici nu se incheaga in el vreo senzatie a lumii pina la gradul de a cerc manifestare in forma poetica), pre atit este si mai putin individual. Caci criticul este tocmai foarte impresionabil pentru razele rasfrinte din prisma altora, si individualitatea lui este dar consumata in intelegerea si simtirea altor individualitati.
Criticul este din fire transparent ; artistul este din fire refractar.
Esenta criticului este de a fi flexibil la impresiile poetilor ; esenta poetului este de a fi inflexibil in propria sa impresie.
De aceea criticul trebuie sa fie mai ales nepartinitor ; artistul nu poate fi decit partinitor.
Nu este dar chemat d. Barbu St. Delavrancea, nu este chemat d. Vlahuta, a carui prisma este poate inrudita cu a lui Eminescu (si am dori sa nu-i fie prea inrudita, ci sa-si pastreze individualitatea, daca o are), nu sunt ei chemati sa judece pentru public lucrarea poetica a d-lui Alecsandri in genul ei propriu. Aceasta sarcina sa ne-o lase noua, publicului, care, neavind insine nici o individualitate poetica pronuntata, suntem mai lesne primitori pentru tot ce este lumina in felurimea manifestarii ei.
Junii nostri poeti sunt chemati sa-si exprime, fiecare in propria sa forma, simtirile primite direct de la lumea reala, dar nu sa-si slabeasca aceasta lucrare creatoare prin priviri de alaturi spre o alta lume subiecti. Puterea lor intelectuala trebuie intrupata in opere de arta, si nu mistuita in elaborari de critica.
Daca obserrile de mai sus sunt legitime in teorie, ele se legitimeaza indata si in practica ; si cu aceasta trecem la o scurta privire a pozitiei lui Alecsandri in literatura romana de astazi.Indaratul conferentei d-lui Vlahuta, in partea relati la antiteza intre poeziile lui Eminescu si poezia lui Alecsandri, se ascunde o intrebare - pe care d-sa insusi nu a pus-o de-a dreptul inaintea publicului, dar care rezulta intrucit din modul d-sale de procedare si care, in orice caz, este pusa de altii - intrebarea : cine este mai mare poet, Eminescu sau Alecsandri ?
Itrebarea astfel pusa ne pare din capul locului gresita, si ne pare gresita fiindca este unilaterala si - exact vorbind - o confuzie de cuvinte.
Poet mare ! Poet in ce inteles ? Poet in care intindere ?
Sa ne fie ingaduit sa limpezim mai intii discutia printr-o paralela din doua literaturi straine.
De la Leopardi avem numai 35 de poezii, toate sunt admirabile. De la Victor Hugo avem sute de poezii, avem si drame, avem si romane, multe sunt contesile. Cine este mai mare poet, Leopardi sau Victor Hugo ?
Neputinta de a raspunde dovedeste confuzia intrebarii. Daca este vorba numai de poezia lirica, si inca inlauntrul poeziei lirice, numai de exprimarea cea mai frumoasa a unei adinci melancolii in mijlocul aspirarii spre ideal si totodata a celei mai amare satire, Leopardi este neajuns si sta deasupra lui Victor Hugo.
Dar numai de aceasta poate fi vorba ? Victor Hugo este incarnarea geniului francez al timpului sau in mai toate as-pirarile poetice. Iubirea si ura contimporanilor sai, mindria si nitatea lor, dezrobirea spiritelor de sub jugul clasic si de sub jugul politic, emotiunea maririlor si caderilor istorice, lupta celor mizeri in contra celor preaputernici - toate aceste vibratiuni ale unei intregi epoce au trecut prin rasfrin-gerea lui Victor Hugo.
Si acuma ce inteles poate avea intrebarea cine este mai mare poet ? intelesul de a masura incomensurabilele, adica nici un inteles.
Sa ne intoarcem acuma la ale noastre.
Daca din cele 70 de poezii ale lui Eminescu, in adinca lor melancolice si in amaraciunea lor satirica, am lua pe cele mai bune si le-am pune alaturi cu cele mai bune din sutele de poezii lirice ale lui Alecsandri, in eleganta lor strae si in simplitatea lor gingasa, uneori banala, discutia ar fi cu putinta.
Dar o asemenea alaturare nu este dreapta.
Alecsandri are o alta insemnatate. in Alecsandri vibreaza
toata inima, toata miscarea compatriotilor sai, cita s-a pututIntrupa intr-o forma poetica in starea relati a poporului
nostru de astazi. Farmecul limbei romane in poezia populara, el ni la deschis ; iubirea omeneasca ' si dorul de patrie, in limitele celor mai multi dintre noi, el le-a intrupat ; frumusetea proprie a pamintului nostru natal si a aerului nostru, el a descris-o ; [] cind societatea mai culta a putut avea un teatru in Iasi si Bucuresti, el a raspuns la aceasta dorinta, scriindu-i comedii si drame ; cind a fost chemat poporul sa-si jertfeasca viata in razboiul din urma, el singur a incalzit ostasii nostri cu raza poeziei.
A Ini lira multicorda a rasunat la orce adiere ce s-a putut destepta din miscarea poporului nostru in mijlocia lui.In ce sta loarea unica a lui Alecsandri ?
In aceasta totalitate a actiunii sale literare.
(1886. Text Reprodus din Critice, III, Miner, 1915.)
