POEME DE AMOR - Volum de poezii de Mircea Cartarescu, aparut in 1983 la Editura Cartea Romaneasca din Bucuresti.
Este a doua carte a poetului si formeaza impreuna cu Totul si Dragostea o asa-numita trilogie "optzecista", caracteristica pentru atmosfera "anilor nebuni" ai deceniului al noualea. Poeziile din cuprins au fost scrise intre 1979 si 1981, fara ca vreuna dintre ele^ sa fi aparut in presa literara a timpului.
In 1981 manuscrisul a fost predat editurii, a primit de indata avizul acesteia si a fost trimis la tipografia "13 Decembrie" din Bucuresti spre a fi tiparit.
Aici insa, Consiliul Oamenilor Muncii (C. O. M.) a hotarat altfel: a respins cartea, considerand-o pornografica. Editura s-a adresat atunci tipografiei din Bacau, dar rezultatul a fost acelasi. Dupa discutii intense intre directorul editurii, prozatorul Gcorgc Balaita, si reprezentantii cenzurii, s-a ajuns la o intelegere care a facut posibila in cele din urma publicarea cartii. Poetul a fost nevoit sa renunte la vreo zece poezii - cu nimic mai "obscene" decat cele ramase -, iar editura a cautat o personalitate agreata de regimul comunist pentru a gira aparitia volumului. Aceasta a fost Zoe Dumitrescu-Busulenga, care a scris o postfata, deblocand astfel procesul tipografic. Numeroase texte din Poeme de amor au fost reluate in antologia Dublu CD din . Poeme de amor este cartea prin care Mircea Cărtărescu se afirma ca o voce distincta si puternica in poezia romaneasca, inaugurand, impreuna cu ceilalti poeti ai anilor '80, o miscare literara pe care astazi o numim, in mod curent, postmoderna.
Volumul are unitate de stil si de viziune, nu numai fiindca valorifica o tema erotica, lucru ce s-a mai facut in poezia contemporana, ci mai ales fiindca este scris in intregime intr-un registru burlesc. Rasturnand modul traditional impus inca de la trubaduri - de intelegere a crosului, autorul se intoarce la o viziune a antichitatii, integrand iubirea in sfera comicului. Trebuie aratat insa, ca o nota particulara, ca la Mircea Cărtărescu rasul se naste, in general, din experienta culturii, nu din cea a vietii. Femeia este privita ca un prilej al creatiei poetice, ea trezeste in suflet nu doar iubirea, ci mai ales predispozitia poetica. Roadele iubirii sunt altele decat credem, sunt poemele. Autorul nu e preocupat sa exprime neaparat un sentiment trait de ci sau de altcineva, ci sa creeze o retorica a iubirii, care sa se deosebeasca de limbajul poetic traditional intrebuintat in astfel de imprejurari. Poemele se cer a fi apreciate la acest nivel al literaritatii, al formei poetice, fiindca ele nu sunt destainuiri ale unui indragostit, ci fapte de limbaj. Acelasi lucru se poate spune si in privinta realitatii, care exista in poezia lui Mircea Cărtărescu mai ales sub forma grafica. Lumea insasi este un spalt, iar empireul - o tipografie unde trudeste Dumnezeu.
Ceea ce parea o succesiune de notatii menite sa inregistreze lumea exterioara se reduce de fapt la o aglomerare de cuvinte, in care impresia de realitate este minima. Datele realului, oricat de precise ar fi ele ("lactobarul de langa scala", "liceul cantemir", "masina 109"), odata intrate in poem, se derealizeaza, se lexical izeaza (nu intamplator poetul le scrie cu litera mica), Vocabularul poetic este foarte divers si bogat, dar cuvintele rare, aglomerate in plasma poemului, inceteaza a mai numi obiecte, limitandu-se la o existenta mai mult verbala. Desi lasa impresia ca sunt scoase din dictionar, ele provin in realitate din memoria incarcata a unui studios. Poezia lui Mircea Cărtărescu are prea putin in comun cu observatia, ea fiind in primul rand o fantezie a limbii. Memoria culturala e un depozit de notiuni provenind din diferite domenii ale stiintei, carora poetul le anuleaza intelesul propriu, creand cu ajutorul lor metafore burlesti. Efectul hazliu rezulta din rastalmacirea erotica a unor termeni stiintifici. Cuvantul cult intrebuintat ca metafora burlcsca este, de altfel, un procedeu mai general prin care autorul se apropie de spiritul poeziei goliardice. Nu numai termenii stiintifici, dar si alte notiuni de cultura devin material pentru metaforele "erudite" si totodata facetioase ale unui poet imboldit de o muza jucausa. Arc un caracter de noutate in poezia noastra de azi acest cultism subordonat genului comic. Folosirea termenilor stiintifici si de cultura intr-un sens diferit de cel propriu atrage atentia asupra unui autor "sofisticat", cu o accesibilitate doar aparenta, fiindca intelegerea propriu-zisa a versurilor sale presupune totusi, in astfel de cazuri, un cititor avizat.
Ce este, de fapt, amorul pentru M. C? Este un eveniment al lecturii. Sintagmele cunoscute ale iubirii din poezia clasica, depuse ca niste aluviuni in memoria culturala a poetului, sunt readuse in spatiul poemelor printr-o tehnica a citatului, fiind asezate insa intr-un context profan, spre a produce prin disparitate comicul. Sunt un fel de poeme cu auctoritas, cum se intalneau la goliarzi, ale caror citate nu erau nici ele respectuoase. La folosirea ireverentioasa a citatului se adauga apoi jocul prozodic ce poate fi urmarit, de pilda, in pastisarea polimetriei argheziene, mai ales a aceleia din Flori de mucigai. Poetul scrie nu o data versuri in fonic argheziana, cautand insa, ca de obicei, efectul hilar. Prins in sfera de gravitatie a literaturii, el lasa impresia ca nu-si mai stapaneste discursul, care se structureaza si se ritmeaza dupa o mecanica exterioara, livresca, argheziana uneori.
Vointa lui de exprimare - in astfel de versuri - pare a fi posedata de o vointa de exprimare straina. E si acesta un fel de dicteu automat, dar nu al inconstientului, ca la suprarealisti, ci al memoriei culturale. Poeziile de acest fel - si nu sunt putine - se caracterizeaza prin ceea ce s-ar putea numi delirul burlesc al "eruditiei", al livrescului. Versatilitatea stilistica a poemelor este iesita din comun. Uneori cuvintele par rostite de un glas cunoscut, limbajul este cel obisnuit; versurile urmatoare arata insa ca vocea de pana acum era una de imprumut, era una prefacuta, poetul si-a inmuiat dinadins glasul, pentru ca apoi sa vorbeasca deodata cu un ton diferit, care in curand va fi inlocuit cu altul s.a.m.d. Stilurile se schimba neintrerupt, se amesteca, trec unele in altele ca intr-un labirint de unde Iara firul Ariadnei nu se mai poate iesi. Stilul cult mi/caza deseori pe "sensurile crescute" ale cuvintelor, pe adaosul de semnificatie provenit din folosirea lor precedenta de catre alti scriitori. Aceasta implantare intr-o poezie de azi a unor cuvinte cunoscute din opera inaintasilor, dar iesite din uz ("chera mu", "per tujur", "ambetandu-te") este inca un exemplu de manipulare burlcsca a culturii.
Poetul adopta cele mai variate stiluri, dovedind o usurinta uimitoare de a scrie in mai multe maniere poetice, de a scrie cu mana mai multor scriitori. Dar si constiinta lingvistica, nu numai cea stilistica, a lui M. O este deosebit de larga. La jocul burlesc al stilurilor poetice se adauga cel al limbajelor uzuale. Metamorfismul lingvistic pare inepuizabil, alternand limbajul compunerilor scolaresti cu slangul contemporan, cu vorbirea omului comun sau cu limbajul publicistic. Desi Poeme de amor accentueaza, cum se vede, aspectul manierist de joc intelectual in creatia lui M. C, se cere totusi mentionat ca ecourile poeziei americane nu au fost eliminate cu totul. Persista versurile lungi, desirate, poemul pletos si nepieptanat, impartit in perioade ritmice apreciate auditiv. Principiul de organizare c o unda lirica, o energie interioara agitand cuvintele, grupandu-lc, amestecandu-le intr-un fel de ciclon lexical. Un poem. Femeie, femeie, femeie, este dispus in versete, la inceputul fiecaruia dintre ele repitandu-se cuvantul "cine"; poetul apeleaza inca o data la procedeul anaforic al lui Allen Ginsberg din Howl. Tot de la poetul american vine si fluxul nesfarsit de cuvinte si notatii, am zice pe scurt, tehnica enumeratiei delirante.
