POEME - Volum de poezii al lui Mircea Ivanescu. A aparut in anul 1970 la Editura Eminescu din Bucuresti. Poeziile au fost grupate in doua cicluri; primul este alcatuit din 39 de sonete numerotate si n-are titlu (ulterior va fi completat cu cateva poezii noi si se va intitula "Mopeteiana"), iar al doilea se intituleaza "Poveste de iarna" si cuprinde cinci dintre piesele cele mai ample ale autorului: La aniversara, Convalescenta, Winter Tale, Despre natura oaselor de inger.
Lupta dintre ingeri si nori sau despre trasnet si O vizita, dimineata.
Informatii mai bogate avem despre ciclul sonetelor, in care personajul principal este mopete (scris cu litera mica). S-a spus ca numele acesta neobisnuit ar fi rezultat din anagramarea unor cuvinte ca "poem" si "poet", amintind insa si de marionetele atunci la moda (muppets). Sonetele au fost scrise la cererea criticului Virgil Nemoianu, cu care autorul a fost coleg intre 1963 si 1966 in redactiile reunite ale revistelor "Lumea" si "Contemporanul", amandoua conduse in acei ani de G. Ivascu. Virgil Nemoianu i-a indicat lui Mircea Ivănescu personajele despre care sa scrie si tot el a fost acela care i le prezenta. Ciclul ar fi trebuit sa devina un fel de "epos" prin includerea si a altor figuri provenite din acelasi cerc, dar proiectul s-a intrerupt la inceputul anilor '70, cand intelectualii ce-i servisera ca model lui Mircea Ivănescu au^emigrat, unii in Occident, altii in America. intrucat acesti prieteni ai scriitorului, ale caror nume figurau la propriu in versiunea initiala a poeziilor, nu erau tocmai agreati de regimul comunist din cauza legaturilor avute cu lumea occidentala inca dinainte de-a parasi tara, era putin probabil ca poeziile ar fi putut trece de cenzura pentru a fi publicate. Si atunci, la sugestia Iui Matei Calinescu, poetul a facut unele schimbari de ordin onomastic, inlocuind numele reale cu altele inventate, asemanatoare insa ca fonie. De pilda, Virgil Nemoianu a devenit v innopteanu, I. Negoitcscu a devenit / negoescu, Andrei Bacalu s-a preschimbat in doctorii cahalu, iar Toma Pavel in prietenul tatalui lui vasilescu.
In 1996, poeziile au fost reluate in volumul antologic Versuri, cu exceptia catorva la care poetul a renuntat.
Format in spiritul literaturii anglo-saxone, din care a si tradus, Mircea Ivănescu a surprins critica literara prin faptul ca venea cu un mod de a face poezie diferit de acela practicat in literatura romana la acea data (a doua jumatate a secolului douazeci).
In poeziile lui, descoperim o lume lipsita de farmec, o lume stinsa si opaca, o lume fara stralucire, ce se intregeste din detalii sordide. Asemenea versuri care vorbesc despre tot felul de "nimicuri", despre gesturi si intamplari marunte, de o banalitate desavarsita, retin atentia in primul rand ca abatere de la canonul poetic, ca mod rasturnat de a concepe si de a scrie poezia.
Interesata de suprafete si inchipuind realitatea "ca un desen, cu linii numai in plan", poezia lui I. refuza sistematic sae preschimbe in parabola sau in simbol, nedorind sa inci freze un sens ori sa se constituie intr-o interpretare a lumii. Versurile creeaza o situatie epica, un inceput de poves- fre. fara dezvoltare ulterioara insa.
Evenimentialul aproape ca lipseste, pentru ca naratiunea n-are o desfasurare propriu-zisa, ci se reduce la cateva linii, la o simpla ebosa. Poeziile prezinta scene, momente, imprejurari, la care participa cateva personaje, lasand impresia unui curs narativ si a unei succesiuni de lip cronologic. Pot fi delimitate secvente sau mici episoade carora autorul, avand in minte un tipar romanesc, le zice uneori "capitole", desi epicul este in general redus, inecat in descriere si reflexivitate. Slaba consistenta a epicului da poeziilor un aspect mai degraba static.
In O [vizita, dimineata, povestitorul insusi, dupa multe pagini de versuri soporifice, isi anunta cititorul ca si pe mai departe lucrurile raman "toi asa" si ca in scrierea lui, la drept vorbind, "nu se schimba nimic". Tautologia, ca figura de compozitie, sta la baza multora din poeziile lui Mircea Ivănescu Se poate vorbi apoi de "realism", mai ales cand ne referim la importanta pe care o are decorul (sau cadrul) in versurile acestui poet. Sumare cateodata, alteori mai detaliate, notatiile de cadru sunt nelipsite si atrag atentia asupra unor spatii degradate, cum sunt strazile murdare, bufetul mizer cu sali insalubre si lumina scazuta, odaile imense, cu mobile vechi si rare, cu pianul stralucind "mortuar", ca la Bacovia.
Daca suntem atenti la titluri, atunci vedem ca unele dintre ele propun o terminologie si ca poeziile au fost gandite de poet ca "prezentari' (prezentarea tinerei nefa) sau "infatisari" {prima infatisare - cetoasa ~ a bufetului termita).
In intentie, ar fi vorba asadar de niste poezii descriptive, de un fel de "tablouri", dar in fapt imaginile sunt in marc masura voalate si nesigure. Descrierea se misca in cerc si reia mereu aceleasi detalii cu aproape aceleasi cuvinte, creand prin aceasta o senzatie de monotonie si redundanta. Exista intr-adevar personaje in poeziile lui Mircea Ivănescu, mai cunoscute si mai comentate fiind cele din ciclul mopeteian, dar conturul acestora nu este niciodata foarte clar, iar personalitatea lor intarzie sa se lamureasca pana la capat, caci prezentarile pe care autorul le face sunt de regula sumare si fugitive.
In ciclul amintii, personajele isi fac intrarea pe rand si fiecare ocupa o vreme prim-planul poeziilor, pana cand se iveste personajul urmator, provenit si acesta din acelasi cerc al lui mopete. Se constituie treptat o intreaga lume, despre care nu prea ai insa ce spune, caci e o lume mai degraba stearsa, indistincta, privita cu ironic si discret persiflata. Figurile feminine nu lipsesc aproape niciodata si sunt marcate de o discreta senzualitate, ce ramane insa pasiva si fara urmari, rareori ajungand sa creeze o relatie intre personaje.
Daca putem vorbi de poezie erotica, aceasta se datoreste atentiei pe care poetul o are totusi pentru "actiniile unor ganduri concupiscente" (mopete si fictiunile) sau detaliilor senzuale ce apar ici si colo in succesiunea versurilor. Propunandu-si sa scrie in afara metafizicii, autorul evita cu grija notiunile acesteia si chiar isi atentioneaza cititorii ca lumea ce apare in versurile lui este una "fara adancime" si fara "substanta", este doar o lume de imagini. S-ar parea ca traim si ne miscam intr-un univers iluzoriu, ca nimeni si nimic nu are consistenta realitatii si ca pana la urma totul este un simulacru. Ceea ce noi ne-am obisnuit sa consideram fapte reale, pentru poet sunt doar "imagini, ca dintr-o carte pe care o citesti" (Lupta dintre ingeri si nori sau despre trasnet). Realitatea se cuprinde in literatura, iar lumea c chiar pagina pe care o tinem sub ochi. Personajele evolueaza nu atat intr-un cadru real, cat intr-unui secund, de extractie culturala, cum ar fi, de pilda, acela al unei heraldici neobisnuite, de unde poetul retine o serie de fapturi bizare, cantemiresti, ca broscoporcul, crocomurul, pisicainele, rinocalul etc.
Poeziile surprind adeseori alunecarile in amintire ale poetului, rememorarea unor momente mai indepartate in timp, dar nu tocmai agreabile, ceea ce subrezeste, cum s-a observai, ideea mai veche a proustianismului me-ivanescian. intr-o paranteza din acelea cum intalnim frecvent in aceste versuri, deslusind in sine "o sfada de amintiri vechi", autorul se hotaraste sa defineasca - poetic, desigur - aducerile aminte ca pe niste "imagini si clipe coborandu-se spre fiinta" (Despre natura oaselor de inger). Dintr-o alta poezie, Lupta dintre ingeri si nori sau despre trasnet, mai aflam ca amintirile sunt "fara substanta" si ca a face din ele o sursa a poeziei inseamna a te situa de la inceput pe un plan al derizoriului si al inconsistentei. Versurile retin amintiri ce mocnesc in constiinta, amintiri nu tocmai precise, Ia care se face doar aluzie, dar care provoaca suferinta si din aceasta cauza sunt evitate sau respinse sau nu sunt luate in seama. Scrise in epoca de afirmare zgomotoasa a curentului oniric (figura poetului Leonid Dimov este evocata de cateva ori), poeziile se deschid spre inchipuire si vis, fac adesea loc exercitiilor de imaginatie. Dorintele poetului se implinesc in reverie, versurile necautand altceva decat sa transcrie o serie de proiectii fantasmatice nascute din asteptarea unui eveniment ce intarzie sa se produca.
Reprezentativa este poezia Convalescenta, cu cele optsprezece parti ale sale, unde se vorbeste despre functia compensatorie a imaginatiei atunci cand realitatea nu poate sa implineasca sperantele omului. Intelectualismul ironic al unora dintre versurile lui Mircea Ivănescu transpare in vehicularea unor termeni abstracti (fictiune, canon, esenta, teorie, timp, nefiinta, project) sau in citarea unor ganditori ca Baumgarten, Jean-Paul Sartre, Georg-Christopher Lichten-berg, John Ruskin s.a. Reflectia tradeaza o tendinta filosofarda ce adeseori il impinge pe poet sa dizerteze pe teme dintre cele mai grave si cu mare circulatie in existentialism, cum sunt timpul sau moartea, si sa-si presare astfel poeziile cu scurte "meditatii versificate. Stilistic, aceasta inclinatie se traduce in nevoia de a formula sententios si lapidar, nu neaparat si memorabil.
Cand isi propune sa reflecteze asupra poeziei si acest lucru se intampla de mai multe ori -, autorul porneste de departe, precum filosofii: incepe prin a deplange declinul metafizicii, pe care il deduce din neincrederea contemporanilor in notiunile "tari", cum ar fi aceea de "substanta", pentru ca de aici sa ajunga treptat la ideca ca a scrie versuri e totuna astazi cu "a face vorbe". Avem in aceste cuvinte o constatare, dar si o judecata de valoare ce tradeaza deceptie si nemultumire fata de poezie, inclusiv fata de propria poezie ("Vorbe, tot vorbe"). Intelectualismul ironic al lui Mircea Ivănescu se vede apoi in repetatele corespondente pe care le stabileste cu texte ce apartin unor scriitori din toate timpurile, de la Picrre de Ronsard ia William Faulkner, apeland pentru aceasta la tehnici diverse precum analogia, citatul, comparatia, aluzia culturala etc. O situatie epica poate sa-i aduca aminte autorului, in orice moment, de o pagina citita candva, de o "carte groasa", de o nuvela sau de un roman, caci totul a fost deja scris si nu mai exista nici un segment din realitate care sa nu aiba deja o acoperire livresca. intamplarile vietii reale sunt aidoma cu cele din carti si le repeta parca la nesfarsit pe acelea. Oarecum exasperat, poetul declara, ca si avangardistul de odinioara, ca-I incearca dorinta sa-si arda toate cartile, in speranta ca astfel ar putea inlatura ecranul livresc ce parc sa fi cazut pentru totdeauna intre sine si realitate.
In sfarsit, impresia de intelectualism se accentueaza datorita versurilor metatextuale cu ajutorul carora autorul isi dezvaluie ezitarile, cautarile sau parerile cu privire la producerea poeziei. Tehnica este tinuta asadar la vedere, este discutata in lungi paranteze explicative din care cititorul poate deduce ca tema de electiune a lui Mircea Ivănescu este chiar literatura si scrierea ei.
In asemenea momente, poezia inceteaza sa mai vorbeasca despre lume si devine autoreferen-tiala, devine "poezie a poeziei". Cat despre receptare, Ion Pop a observat in versurile acestui autor o schimbare a atitudinii fata de poezie in sensul ca "patosului temelor «mari» i se substituie modestia, aproape neutralitatea vocii poetului", iar Al. Cistelecan, vorbind despre poiemismul Iui Mircea Ivănescu , ajunge la concluzia ca avem de-a face cu o poezie ce incalca "toate semnele privilegiate ale conventiei moderne, luandu-le pe rand in raspar". De aici pana la a vedea in autorul Poeme-lr un scriitor postmodem n-a mai ramas decat un pas, pe care Ion Bogdan Lefter l-a si facut nu dupa mult timp.
