POARTA NEAGRA - Proza scurta de Tudor Arghezi. A aparut Ia Editura Cultura Nationala in 1930.
Este al treilea volum in ordinea aparitiei, dupa Cuvinte potrivite - versuri si Icoane de lemn -proza - ale tarziului debutant editorial. Tomul urmeaza unei intense activitati publicistice, de peste doua decenii, prin care, dupa ce revenise in tara la sfarsitul anului 1910, Arghezi se facuse cunoscut si recunoscut in primul rand ca pamfletar temut.
"Carte anticlericala prin esenta" (Pompiliu Constantinescu), Icoane de lemn inaugurase o structura ce va fi reluata si in alte volume: ea reunea, intr-un mozaic cu variatiuni, 69 de tablete in jurul unui nucleu coordonator, marcand atitudinea de respingere violenta a unei institutii bine cunoscute si inca din interior, Biserica. Alexandru George in Marele Alpha evidentiaza o anume lipsa de unitate a cartii, pentru ca, in jurul titlului se grupeaza, in fapt, doar cateva texte, celelalte departandu-se tematic de centru. In schimb, in Poarta neagra, se evadeaza prea arareori dintr-un perimetru bine circumscris, acela al penitenciarului. Legatura de substanta cu Flori de mucigai, volum de poezie ce avea sa apara un an mai tarziu, este evidenta. Ca amandoua scrierile sunt generate de o experienta de viata traita nemijlocit se cunoaste: in timpul ocupatiei germane, ramas in capitala,
Arghezi a semnat in presa oficiala, in special in "Gazeta Bucurestilor" si in "Scena", activitate pentru care a fost condamnat in procesul ziaristilor colaborationisti in 1918, alaturi de I. Slavici. Detinut la inchisoarea Vacaresti, este gratiat in 1919, prin interventia, in Parlament, a lui Nicolae lorga. impletirea intre viata si literatura este atat de stransa incat deslusirea componentelor ar fi superflua, cata vreme valoarea "documentara" a celor doua carti are o minima relevanta. O alaturare cu Amintiri din casa mortilor este oportuna, mai ales ca Arghezi I-a tradus pe F. M. Dostoicvski, desehizandu-i cartea cu un Cuvant inainte, datai . "Sunt amintiri adevarate, nu plasmuiri literare" ne previne talmacitorul, aplecat asupra unui univers care era Siberia, "mormant de visuri, de puteri si de tinerete". De teama oficialitatilor, autorul "si-a scris gandurile piezis" (subl. ns.) adica "amintirile lui sunt puse pe socoteala unui mort, ale carui caiete le-ar fi mostenit. Cenzura stie sa se indoiasca de moralitatea ei si sa respecte sofisticarea" -noteaza, cu zambet subtire, prefatatorul. Vorbind despre cei sase ani de puscarie petrecuti de confratele rus condamnat la munca silnica si de alti patru ani ca soldat pedepsit, noncon-formistul dunarean intelege ca "vinovatia lui/ a lui Dostoievski/ purcede, ca toate relele omenesti, de la simtire si inteligenta. indata ce trece de nivelul comun si nemiscat, pastrator de namoluri depuse cu timpul si sacre, acestea suni pedepsite".
In cazul Portii neagra, subiectul narator, sub forma unui eu nedisimulat, este aproape consecvent invizibil; el devine insa un "ochi ciclopic"- am preluat excelenta sintagma a Marianei lonescu ce priveste si absoarbe halucinant totul. "Memorialistul isi profileaza numai umbra de dupa paravanul vietii traite aievea, caci poetul il copleseste si anihileaza" (P. Constantinescu). N. Balota il compara cu Rabelais, vorbind despre o arta a hiperbolizarii, despre o "betie" a exagerarii. Rezultatul esle un "realism" terifiant, o viziune deformatoare in care "trivialul apare ca o contravaloare a sublimului, monstruosul a gratiosului, macabrul ca o parodie a tragicului, grotescul ca o caricatura a comicului". Dualitatea structurala argheziana devine sursa a unei tensiuni interioare de maxim dramatism.