PLICUL NEGRU Roman de Norman
Manea, a aparut la Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, . La aparitie, romanul a intampinat sicane din partea cenzurii, care i-a impus trei remanieri succesive.
In Despre clovni, Norman Manea rememoreaza istoria accidentata a editarii volumului, reproducand referatul celui de-al doilea cenzor, menit (culmea!) nu sa-l desfiinteze, ci sa-i ofere o sansa. Este o lectura extrem de instructiva pentru felul in care o ideologie totalitara isi propune sa retuseze o viziune artistica. Tacticiie cele mai insidioase vizeaza redirectionarea criticii dinspre societatea romaneasca spre cea occidentala, minimalizarea culpei istorice si nationale (fascism, antisemitism), cosmetizarea analizei sociale (scoaterea pasajelor despre mizeriile vietii cotidiene), evitarea temelor sumbre (claustrarea, falsitatea, ratarea, lipsa dc orizont, sinuciderea etc.)- "O infruntare epuizanta, concluzioneaza scriitorul, cu un adversar incapatanat si demonic, care inventa mereu alte exigente absurde. Timp de aproape o jumatate de an a continuat lupta pentru fiecare pagina. fiecare fraza, fiecare cuvant."
Plicul negru face parte din familia romanelor de analiza sociala si psihologica prin care scriitorii deceniilor sase si sapte (Alexandru Ivasiuc, Marin Preda, Augustin Buzura sau | Mircea Ciobanu) au construit marea fresca epica a socialismului "real" din Romania. Candva, in anii optzeci, un narator - numit de prieteni Mynheer - rememoreaza si reface narativ destinul unei familii retezat undeva in anii patruzeci.
Acest dublu punct de reper temporal are rolul de a pune in relatie, dupa cum observa deja cu promptitudine cenzorul cartii, doua regimuri totalitare, dictatura fascista si societatea comunista. Un paralelism asemanator, intre Hitler si Stalin, fusese dezvoltat si de Vasili Grossman, in romanul Viata si destin. Chiar daca, in Despre clovni, Norman Manea este atent sa sublinieze diferentele dintre cele doua ideologii concentrationare, ceea ce le apropie este tensiunea dezumanizanta exercitata asupra subiectilor lor.
Preluat dintr-un interviu al lui Camil Petrcscu, in care acesta marturisea ca ar lucra la un roman intitulat Plicul negru, titlul volumului, cu aura sa funebra, da cheia intregii atmosfere si indica declansatorul intrigii. La fel cum in piesa lui Caragialc "scrisoarea pierduta" pornea o serie de incurcaturi comice, tot asa o scrisoare de doliu, cu o nelinistitoare emblema tricefala (reprezentand un zeu mistic - Scrapis? -, cu trei capete, de lup, leu si caine) este cauza mortii tragice (atac vascular sau sinucidere?) a lui Marcu Vancca. Lasandu-se sa se inteleaga ca ar fi o posibila sigla a Garzii de Fier, figura tricefala folosita ca antet sugereaza o amenintare precisa si directa. Octavian, autorul presupus al anonimei scrisori, o intentionase ca o modalitate de presiune si santaj, pentru a-l obliga pe Marcu sa stopeze casatoria fiicei sale, Sonia, cu un revolutionar strain. Moartea tatalui reteaza destinul intregii familii: fratele mai mare, Mircea Claudiu, fuge in Argentina, in urma unui proces de demascare comunista, Sonia pleaca si ea in misionariat revolutionar impreuna cu noul ei sot, iar liul cel mic, Anatol Dominic, ramane sa ii poarte de grija mamei sale, Dida, suferind vicisitudinile regimului (in urma unui scandal politic, este dat afara din invatamant si esueaza ca receptioner la un hotel numit, ca o metafora a conditiei precare a protagonistului, "Tranzit").
El este cel care, primind o scrisoare de la Mircea Claudiu, incearca sa reconstituie, dupa patru decenii, circumstantele tragediei, vizitand-o pe sotia lui Octavian (acesta fugise intre timp de acasa) si purtand discutii cu fosti prieteni si cunoscuti din epoca, cum sunt doctorul psihiatru Marga sau jurnalistul devenit autor de petitii si reclamatii Matei Gafton. O alta hermeneutica a emblemei tricefale accentueaza ideca de ancheta tragica intreprinsa de Anatol Dominic in propria biografic. Interpretata ca o sigla a trecutului, prezentului si viitorului (reprezentate sub tripla figura a unui copil, a unui matur si a unui batran), emblema trimite la mitul lui Oedip, cel care, intr-o varianta a legendei, ucide Sfinxul dand, la intrebarea "Cine umbla dimineata in patru picioare, la amiaza in doua si seara in trei?", raspunsul corect "Omul!" (in cele trei ipostaze de varsta). Asemenea lui Oedip, protagonistul exploreaza resorturile intamplarii care i-a schimbat destinul, aruncandu-l pe o orbita excentrica, dezaxata. Plicul negru este intr-un fel cutia neagra pe care se pastreaza inregistrat scenariul catastrofei, intoarcerea catre trecut este o adevarata proba initiatica, cu pericole uneori insurmontabile, cu revelatii greu de suportat. Anatol Dominic regreseaza in timp cu ceva din spaima dar si din fascinatia lui Oedip infruntand Sfinxul. Aceasta atractie meduzeica, cu deznodamant sumbru (asa cum Oedip isi scoate ochii, Anatol se sinucide), sugereaza ca autocunoasterca vizeaza zone inconstiente profund problematice. Faptul ca protagonistul refuza principial sedintele de psihanaliza practicate de doctorul Marga reveleaza ceva din zidul de cenzuri in spatele carora el s-a baricadat. Personajul lui Anatol Dominic, cel care, dupa moartea tatalui, ramane singurul ocrotitor al mamei sale, pare a fi construit pe un complex oedipian. Nevroza sa pare a fi rezultatul identificarii fantasmatiee cu Octavian, cel care i-a materializat, poate involuntar, dorinta inconstienta, dar nu mai putin culpabila, de disparitie a tatalui. Pentru aceasta interpretare pledeaza si insistenta cu care Anatol o viziteaza pe sotia lui Octavian, ca si cum, in mod compulsiv, el ar prelua locul acestui dublu temut al sau pe langa cea pe care o numeste, din nou sugestiv, "Venera'. Dar Anatol Dominic nu este singurul personaj cu o psihologic contorsionata. Dimpotriva, toate figurile din roman se subordoneaza unei meta-tipologii, caracteristica scrierilor lui Norman Manea, pe care am putea-o numi, cu o expresie a lui Dostoievski, "omul in subterana". Scriitorul ar putea sa asume cuvintele unui personaj al sau (sotia lui Octavian), care marturiseste ca se simte obligat sa vorbeasca ..despre monstruozitati.
Despre interioritate, despre sufletul plin de ceturi si vagauni. Unde suiera serpi si se dezlantuie corbii. Fara eliberare, fara compensatii. Fara vana de aerisire, vreau sa spun Aparentele insului n-ar lasa impresia ca grozavia e asa marc. Mimeaza cam toate gesturile firesti. Desigur, dereglari pot fi observate, dar global, de la distanta, actele fundamentale par indeplinite. N-ai crede, dedesubt, deformari catastrofice. Instincte profund deviate si nici o iesire." Exista cei putin doua explicatii pentru retragerea generalizata a personajelor lui Norman Manea
In catacombele propriului psihism, una personala si alta colectiva. Aproape fiecare figura este construita pe nucleul unei traume personale, indiferent daca aceasta este relevata sau nu in roman. Anatol Dominic, in afara complexului oedipian pe care i I-am diagnosticat, este obsedat de un incident din adolescenta, cand a lovit cu bicicleta o batrana. Accidentul l-a marcat ca o adevarata intalnire cu moartea, cu "harca putreda", cu "stirba cheala si puturoasa, calare pe matura" (sa fi fost perceputa batrana ca o ipostaza a "mamei teribile", a imaginii fantasmatice a mamei transformate intr-un monstru datorita cenzurii incestului ce apasa asupra ei?). Octavian, cel care a provocat destramarea familiei Marcu, este la randul sau atat de traumatizat de casatoria Soniei, incat se retrage pentru restul vietii intre surdo-muti, reactie autista severa, ca forma de refuz complet al comunicarii cu semenii. Si micul grup de personaje care graviteaza in jurul naratorului sunt insemnate cu stigmate traumatice. Irina, iubirea neimplinita a lui Mynheer, nu reuseste sa stabileasca nici o relatie afectiva stabila, esueaza in mai multe casatorii, ramane o solitara. Unul dintre pretendentii ei este marcat de o "intamplare de razboi", o scena de prizonierat (ce aminteste de scenele de deportare din Octombrie, ora opt), in care, banuim, foamea si instinctul de supravietuire l-au impins la gesturi bestiale.
Un alt prieten, lanuli, revolutionar grec refugiat in Romania, poarta obsesia sinuciderii tatalui sau din cauza optiunilor politice ale fiului. Nu intamplator, cel care face legatura intre cele doua grupuri de personaje (din jurul protagonistului Anaiol Dominic si din jurul naratorului Mynheer) este doctorul Marga, un psihiatru specializai in psihologia claustrarii. Dincolo de patologia individuala se desfasoara, insa, o trauma colectiva, care apasa si ii mutileaza pe toti deopotriva. Daca o parte din povestirile din Octombrie, ora opt explorau efectele Holocaustului, ale persecutiei evreilor intr-un regim nazist, Plicul negru se apleaca asupra Gulagului, a persecutiei intr-un regim totalitar complementar, cel comunist. Fara a fi neaparat incarcerate sau deportate, personajele din roman traiesc intr-o lume ca un urias univers concentrationar.
Ca si in cazul viziunii hipocoristice prin care era privita realitatea in Octombrie, ora opt, Norman Manea nu adopta punctul de vedere al unui autor omniscient, care critica din afara, global, un sistem totalitar, ci intra in infraistoria fiecarui individ strivit de sistem. Mynheer percepe adeseori realitatea prin culorile unui cosmar kafkian, in care ingeri si diavoli, sub chipuri de functionari si inchizitori, ii decid destinul. Toate personajele traiesc intr-o atmosfera sufocanta, iar sentimentul intim pe care il au asupra vietii si a sortii este caracteristic pentru devitalizarea si demotivarea pe care "cetatea totala" o induce supusilor sai. Toti traiesc cu senzatia ca momentul de alegere a trecut, ca destinul s-a consumat, ca nimic nu mai poate fi schimbat sau reinceput. Generalizarea metafizica a sentimentului de pierdere a libertatii sociale la conceptul de destin implacabil indica momentul in care ideologia totalitara ataca insasi fibra umanitatii indivizilor. N. ML reface, asupra regimului comunist si cu mijloacele scriitorului, studiile de patologie a autismului intreprinse de Bruno Betthelheim asupra supravietuitorilor din lagarele naziste. Personajele sale sunt niste oameni refulati nu doar in subterana propriei psihologii, ci si a unei societati aberante.
Dedublati, oferind o masca de suprafata si o personalitate de adancime, toti duc o viata schizoida, cu discursuri paralele. intr-o comparatie implicita a Romaniei comuniste cu Argentina din timpul dictaturii militare, Norman Manea imagineaza Asociatia surdo-mutilor ca o replica la societatea orbilor din romanul Despre eroi si morminte al lui Ernesto Sabato. Comunitatea surdo-mutilor in care se refugiaza Octavian este o alegorie pentru conditia locuitorilor cetatii totale. Efectele presiunii disociante se fac simtite la toate nivelurile romanului, pe palierele triadei protagonist - narator autor. Protagonistul cartii, Anatol Dominic, pune in practica o tactica existentiala menita sa-l decaleze si sa-l izoleze de sistem. Dezimplicat dintr-o societate in care nu se recunoaste, el este intr-o anumita masura un musilian "om fara insusiri". Nepasarea pe care o teoretizeaza esle o forma de refuz, tragic in esenta sa, de a asuma rolul social pe care i-l impune regimul. Expansiv si sobru, elegant si familiar, imprevizibil, ci joaca tot timpul un rol, care ii socheaza, ii sperie sau ii indeparteaza pe ceilalti. Doctorul Marga califica histrionismul prietenului sau drept o "manevra de evaziune", o "strategie a mistificarii". Prezent intre semeni doar prin masti, Anatol Dominic isi creeaza statutul unui excentric, al unei singularitati ce nu poate fi manipulata in cadrul ingineriei sociale de creare a "omului nou". Naratorul Mynheer este si el un personaj absent parca din propriul destin, insingurat pana la a avea perceptii halucinate, de deprivare senzoriala. El se izoleaza programatic de cei din jur, disparand parca intr-o gaura neagra, de care doar agenti ingrijorati ai politiei politice (cum este ambiguul Toma) mai au curiozitatea sa se apropie. In aceasta claustrare solipsista, el incearca de fapt o ultima si radicala forma de salvare, ceea ce el numeste "terapia negarii". Negand lumea bolnava din jurul sau, Mynheer pastreaza o relatie cu normal itatea doar prin scris. Transformati din oameni reali in personaje, Anatol Dominic si cunoscutii sai devin un fel de pseudopode protejate prin care naratorul palpeaza realitatea din afara. In raport cu naratorul, ei sunt niste substituti, niste inlocuitori, alter-egouri ce functioneaza ca masti, printr-un fel de rcduplicare la nivelul artei a "strategiei mistificarii" practicate de Anatol Dominic la nivelul existentei.
In sfarsit, autorul insusi al romanuluui, mai bine spus constiinta sa auctoriala, pare a pune in practica la nivelul scriiturii poetica lui Mynheer, aceea a deghizarii ca arta. Scrisul pare a fi pentru Norman Manea atat o forma de expresie, cat si de protectie. Firele simple ale intrigii, asa cum am incercat sa le degaj aici, sunt in fapt extraordinar de complicate si absconse (marturisesc, cu un fel de oroare fascinata, a fi beneficiat de lamuririle aduse romanului de referatul cenzorului, scris cu precizia unui anchetator obisnuit sa desluseasca cea mai obscura cazuistica). Dincolo de esopismul alexandrin menit sa induca in eroare cenzura, dificultatea scriiturii lui Norman Manea pare a proveni din faptul ca ea este o trauma rationalizata stilistic. Plicul negru este o virtuoasa mostra de ritual izare estetica a evaziunii. Stilul este imploziv, aluvionar, se delecteaza in ocoluri si perifraze mentale, nu numeste niciodata direct, nu lamureste nimic definitiv, intr-o dorinta presanta de a amana cat mai mult livrarea sensului, de a impiedica intelegerea. Romanul nu reactioneaza la imperativele claritatii si inteligibilitatii, fiindca autorul prefera arhitecturii geometrice formele organice. Logica aristotelica este inlocuita cu dinamica contradictoriului (o simpla mostra: "A inchis deschis ochii"), mai apta sa surprinda o realitate multiforma, in miscare, ncnolionala, aleatorie. Emitatorul naratiunii este extraordinar de mobil, negand si el principiul tertului exclus, printr-o continua migratie intre ipostazele de personaj narator, actor sau spectator al celuilalt, comentator colectiv (un fel de parere publica), autor omniscient sau autor minimalist, care povesteste ea prin ceata (a memoriei, a reveriei, a creatiei). Aceasta fiindca meandrele stilului sunt in fapt sinuoasele trasee ale descarcarii angoaselor, ale amenajarii unui minim spatiu de confort psihic, al recrearii si conservarii normalitatii intr-o lume alienata.
