PIRAMIDA IMPADURITA - Volum de poezii de Ion Mircea.
Publicat la Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, . Este a patra carte a poetului, dupa Istm (1971), Tobele fragede (1975), Copacul cu 10.000 de imagini (1984).
Un fantezism de factura estetizanta izbeste de la prima lectura a poeziei lui Ion Mircea Iubitor de obiecte si de cuvinte pure, poetul isi alege cu foarte multa zgarcenie expresia, o decanteaza la maximum, cauta ecuatii metaforice dificile, la limita "ingeniului" manierist, forteaza cu un mare rafinament raporturile admise in ecuatia imagistica, cauta analogii deopotriva in sfera naturii si a culturii, intr-un joc al imaginatiei de o "dificila libertate", cum ar zice Ion Harbu. Pe de alta parte, insa, nu lipsesc cu totul aluviunile faptului comun, "documentul" biografic personal, dus uneori pana la limita "anecdoticului", dar insolitat prin insertii indraznete de imagini, artificii, pretiozitati chemate sa faca un contrast sugestiv cu nepoeticul; si nici manevrarea ironica, rclativizanta, a imaginarului "pur", impins uneori pana la caricatura, astfel incat s-a putut vorbi chiar de o "palinodie a idealismului exultant al primei etape' a creatiei sale (cea de la debutul cu Istm, 1971) si de "un stil incisiv, brutal, de o vitalitate pestrita, inclinata nu o data spre grotesc si desuchier" (Gh. Grigurcu).
Ipostaza contemplativului obisnuit cu reliefurile inalte, traind in regimul beatitudinii, mai exact cu amintirea si nostalgia ei, este insa foarte vie inca:
"Probabil ca beatitudinea
nu mi s-a sters cu totul de pe fata schimonosita.
intreaga mea infatisare vorbeste despre o coborare
si, intr-adevar,
imbatranind la munte, eu am ; copilarit in cer" |
- spune poemul Dublul, care deschide cartea. Chiar daca figura cu care se aseamana e a unui "batran de doua ori incovoiat la mijloc", ea e cea dintr-o reprezentare picturala a Adoratiei magilor, asadar dintr-o opera de arta, emblema ea insasi a ofrandei spirituale, imnice. Lirismul acesta pur tinde sa regaseasca, intr-un fel, amprenta arhetipala -platoniciana - a lumii pamantene, care ramane, totusi, un tinut inalt, montan, cu contingente astrale; cuplul indragostitilor se intalneste, in poezia imediat urmatoare, tot pe inaltimi, - o inaltime care c si adancime minerala, coborare in adancul timpului pastrand memoria astrala de obarsie:
"in rocile de varsta inalta
ne-am intalnit: doua pulberi magnetice
si iata-nc venind cu amintirea unei lumi senine,
meteoriti carbonici ne-aduceau valize cu ' diamante"
in alta parte, simbolicul "drum de la ses la munte" e un "drum al ecorseului", al descarnarii, figura in negativ a omenescului pe care doar visul il poate reface in culorile sale cu adevarat vii. (Un citat dintr-un poem de Jorge de Lima e aici punctul de plecare al viziunii). Iar cand, pornind de la un cunoscut vers din Radu Stanca - "Sunt cel mai frumos din orasul acesta" -, propune inca o figura a eului liric, Ion Mircea imprumuta masca "regalitatii" si gestica ritualului, cu foarte vagi pigmenti ironici:
"Un fel de clar revars prin palme, prin par,
tiara din coroanele regale mi-este piele,
peste tot sunt dus si aratat ca un adevar,
oamenii vin cu vase la cuvintele mele"
(Un fel de clar). |
Un poem ce evoca figuri ale unor mari personalitati romanesti, de la Eminescu, Voiculescu, Eliade si Sadoveanu, la Noica, Ioan Alexandru si Nichita Stancscu se cheama Pleiada si evidentiaza exceptia, eminenta spirituala, si inca o data "regalitatea": dupa Voiculescu, bunaoara, copiii striga "Uite-l pe Dumnezeu", "Mircea Eliade urma un tratament cu aur", Noica s-a retras in munti precum Zalmoxis, Nichita Stanescu reface masca voievodului "tanar si tandru si pal" eminescian: "Pe o planeta indepartata un soldat face de garda / langa o pata de sange regal"; iar un Cantec de pace mizeaza pe cuvantul care confera un statut similar: "in palatul gurii, in palatul gurii / locuieste regele saracilor".
E verbul vindecat de ezitari si nesiguranta, care-si regaseste taramul originar:
"S-a dus in moarte molipsitorul.
Balbaitul vorbeste acuma cu mortii.
Cel de la care cuvantul meu si-a luat lepra din insule.
Iar cuvantul s-a intors tamaduit la gura mea ca la un meleag natal"
(S-a dus). |
Pe aceeasi axa a echivalentelor simbolice se situeaza prezenta obsedanta a luminii si albului, a elementelor cristaline si transparente, a atmosferei onirice traite tot sub semnul luminozitatii si al purificarii. intr-un poem, poetul isi intampina exclamativ si festiv prietenul, "cu inalte iluminatii de gala", si declara, insa cu o mimata emfaza, dorinta de a concesiona "minele de sare ale invizibilului" si de a rascumpara "toate salariile Imperiului Roman, / tot plansul provinciilor" (Adam Puslojic); regasirea memoriei ancestrale dintr-un frumos Elogiu satului romanesc se incheie cu viziunea unei ninsori de globule albe:
"voi astepta sa ninga-n noapte si ninge-va fenomenal
cu globulele albe dintr-un sange universal";
marturisirea pasiunii pentru femeia iubita se traduce la modul teatral-cavaleresc in acelasi regim al stralucirii, lumina in care e scaldat capul indragostitului princiar (trimitand spre Nchita Stanescu) fiind considerata chiar insuficienta si impura in raport cu si mai marea glorie a celei adorate:
"Decapitat sunt si scaldat in aceeasi lumina.
Din mocirle stravezii si indepartate ca stelele, vechi popoare insomniace ma slavesc.
Pune-ti piciorul pe capul meu, Regina,
acesta c noroiul din afara orasului care viseaza sa fie dus pe talpi in oras"
(Adoratie). |
O Viziune de iarna la Gura Raului vede peisajul la modul fantezist ca o ceremonie nuptiala in frig straveziu si vesminte glaciale:
"Aprindem chibrituri.
Funiculare coboara oase enorme din luna.
Fericit
in ger straveziu
golemul isi poarta mireasa pe palma.
Lacrimi cat painea, cat pernele cad din vazduh,
peste mesele de nunta,
ingheata in farfurii si pahare,
ingroapa viorile, toba, contrabasul,
ingroapa capetele nuntasilor in aureole de gheata'. |
Din cand in cand isi spune cuvantul si un fel de saturatie a perfectiunii luminoase, sferice, ca semn al retragerii in sine a subiectului, si atunci apare nostalgia "colturilor", a iesirii din iluzoria autosuficienta geometrica: "Altadata pe colt ardea o lumina, / acum nu mai aflu nici coltul, nici lumina aceea". "Scrisorile" primite de la sfera, "aerul pur din triunghi" par a nu mai satisface deplin fiinta ce poarta urma, mai modest-umana a luminii universului exterior: "in sfarsit, nu-i asa? / orice lumina e umbra unei mai mari lumini.// Traim intr-o lume fara de colturi. / Altadata pe colt ardea o lumina" (Altadala pe colt).
In regimul transparentei c vazut si scrisul, ca straniu palimpsest coborand catre alfabete stravechi, spre straturi originare ale spiritualitatii:
"Cand scriu,
sub hartia pe care scriu,
un alt om, culcat cu fata in sus,
ca sub o matrita de sticla,
scrie acelasi text, de la dreapta la stanga.
Eu inchei, astern punctul
la finele manuscrisului. Celalalt om,
de sub hartie, departe de-a incheia,
continua sa scrie febril
in elina, in hindi, in ebraica patrata" (Matrita). |
Iesirile din acest regim sunt insa frecvente si semnificative pentru evolutia mai recenta a poeziei lui Ion Mircea marile ipostaze simbolice sufera astfel o voita deteriorare, precum in acest pasaj din Scrisori catre Mircea Ivanescu, ciclu care mizeaza in mai multe locuri pe recuperarea faptului "prozaic", cotidian: "eu sunt farul de ceata / si astazi fac planul unei enciclopedii universale / pentru cei fara brate, care sa Ic pluteasca-n fata ochilor / ca un plans imponderabil. / cu sunt ceata si farul de ceata si noaptea-nstelata / si mai jos ma semnez, ca samanul de geniu / construindu-si din paie din mate si ridichi de luna / un televizor in fata bordeiului / si-apoi inaltandu-l cu toata evlavia pe balegarul tribului". Prezenta laitmotivica "a sosiei, a celuilalt, a replicii, negativului fotografic, matritei, «maimutei»", remarcata de Marian Papahagi, e semnificativa in acest context al dedublarii histrionice, osciland intre estetismul initial si reversul lui prozaizat. Un exemplu expresiv poate fi, intre altele, Frumoasa din triaj, - portret grotesc in nota suprarealista, in radical contrast cu emblematica "regala" din poezia iubirii:
"Era mai pozitiva ca un da.
Gura ei se-ntindea pe mai multe hectare.
Iar parul ei rar,
parul ei incepea din sprancene.
Si-acum, ca e ceata mi-aduc limpede aminte
acum ca e ceata:
ochii si-i purta drept mustata".
Jocurile de cuvinte, nu putine, indica aceeasi ambivalenta a atitudinii, cu pendularea intre umorul afectuos-emfatic in genul Emil Botta
"Lasa-l de-a pururi pe Adam,
pe-al nostru Adamus, pe Nostradamus"
si placerea pura a asociatiilor automate
"ceaiul e pe sfarsite-n Ceylon si mahorca in insula Majorca",
"si parca viata mea toata-i cuprinsa intre acesti te si se
dar intr-un fel fascinant si straniu,
ca boala din tarile mustelor tse-tse",
"Comuna din Paradis").
Marian Papahagi a semnalat si un numar de aliteratii ingenios diseminate in versuri, tot cu caracter ludic. Ramanand un rafinat inventator de metafore si un estet in ordinea stilizarii si purificarii imaginii, Ion Mircea stie sa-si tulbure din cand in cand ordinea construita cu migala prin bruscari ce deplaseaza liniile poemului intr-un sens nou, care a permis sa se vorbeasca despre "o imbolnavire estetizata a privelistilor" (Gh. Grigurcu).
Geometria piramidei se stravede insa mereu si aici, sub vegetatia "silvestra", voluntar mai dezordonata, care o acopera.
