PESTE ZONA INTERZISA - Volum de poezii de Ileana Malancioiu, aparui in 1979, la Editura Cartea Romaneasca si distins cu premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor. Sub acelasi titlu, apar dupa 1980 doua antologii bilingve: una romano franceza (Peste zona interzisa/ A travers la zone interdite. Editura Eminescu, 1984 si una romano -engleza (Peste zona interzisa/ Across the Forbidden Zone, Editura Eminescu, 1985).
Datorita valorii lor sporite de reprezentativitate, vom retine sub titlul Peste zona interzisa textul acestor antologii, concepute fara cezurile formale ale titlurilor volumelor din care fac parte, de la Pasarea taiata (1967), pana la Urcarea muntelui (1985), trecand prin Catre Ieronim (1970), Inima reginei (1971), Crini pentru domnisoara mireasa (1973 - volum premiat de catre Academia Romana), Ardere de tot (1976), Peste zona interzisa (1979), Sora mea de dincolo (1980) si Linia vietii (1982). Premiile Uniunii Scriitorilor si al Academiei Romane, precum si alcatuirea celor doua antologii succesive justifica si oficializeaza catalogarea volumului drept cel mai valoros dintre cartile de poezie ale Ileana Mălăncioiu, aparute inainte de 1989.
Ca orice antologie reprezentativa, Peste zona interzisa este, in cele din urma, un catalog incapator al particularitatilor poeticii si imaginarului autoarei.
Nu avem de a face insa cu un simplu inventar tematic sau de clemente favorite, antologia beneficiind de pe urma coerentei extraordinare a acestui sistem poetic. Ajunsa la maturitate artistica foarte devreme (si recunoscuta de critica de intampinare ca atare), poeta are intr-adevar meritul de a fi conturat un sistem poetic, reusita cu care foarte putini autori contemporani se pot lauda. Reusita a fost incurajata si de faptul ca, in locul preocuparii pentru diversitate, poeta a ales sa cultive si sa exploreze o serie foarte redusa de constante umane. De aceea, de Ia un volum la altul, evolutiile sunt insesizabile sub raportul optiunilor expresive: aceleasi teme predilecte (sufletul, moartea, lumea de dincolo, hotarul, zona interzisa), aceeasi pendulare blagiana intre un imaginar nocturn si unul diurn, aceleasi personaje favorite (sora plecata, mireasa moarta, blanda regina careia poeta i se confeseaza "ca-nlrc moarte" "supuse aceleiasi soarte", Natanael - fiul "cu obrazul galben" si "aureola de sfint", dar si iubii cand mort, cand viu, Ierodesa, Ieronim - iubitul mort, dar si un alt zeu al mortii, ingerii, nimfele), acelasi zbor printre lumi si prezente. Citite cronologic, ciclurile antologate in Peste zona interzisa capata o coerenta aproape epica, devin un roman pe care admiratorii poeziei Ileana Mălăncioiu il urmaresc aproape cu infrigurarea cititorului de romane de aventuri (poemele in sine pretexteaza inainte de toate un nucleu epic menit sa concentreze tensiunea lirica).
Debutul poetei alege o zona tematica riscanta prin uz excesiv: thanatosul erotizat.
Riscul este dublu pentru ca, pe de o parte, lipsa de experienta lirica ar fi putut duce spre conturarea unui ton macabru mai mult de poza decat de substanta si, pe de alta, cliseizarca culturala a temei in sine ar fi facut dificila ilustrarea ci viabila. Ambele probe de foc sunt insa depasite fara probleme de tanara poeta care isi afirma (si dovedeste!) afinitati structurale cu tematica mortii (pe care mai tarziu Ic va concretiza chiar in formula maternitatii Ihanatice: "nu plange moarte a mea cu cap de miel/ caci insami iti voi aseza botul la pieptul meu/ si te voi dezmierda in tacere o vreme/ si doar apoi voi adormi si eu" - Nu plange). La acestea se adauga o augmentare maladiva a capacitatilor senzoriale, care transforma lumea intr-un organism ciudat, hibrid, intr-o rana deschisa deopotriva pulsatiilor sangelui si reflexelor mortii: "Stam fata-n fata cu inventatorul/ Si prin ochii lui foarte mari/ Tasneau cadavrele ca din izvorul// Mortii noastre care va sa vina/ Si ma gandeam cum sa fac sa-ntind mana/' Spre cele doua canale de vid/ Si sa le-nchid". {Ultima amintire). In plus, individul nu mai are nici el aceeasi valoare de adevar, transformandu-se, dupa caz, in prelungitorul necesar repunerii in functiune a unor fiinte/ obiecte/ lucruri a caror functionalitate a fost intrerupta, cel mai adesea violent (v. incercarea de a invia prin intermediul propriului corp gaina sacrificata din Pasarea taiata sau cantecul Ia pian cu oasele iubitului adaugate la propria mana). Revenind la conceperea sistemului poetic amintit (care aminteste in organizarea lui de cel bacovian), nu putem trece cu vederea faptul ca el se conturca/a profund egocentric.
"Romanul" liric si chiar protagonistii lui, strigoii iubitilor si iubitelor care bantuie lumea, exista pentru a coagula de fapt o istorie a eului. Vocea eului este purtata de o prezenta extrem de concreta: ca are clare atribute feminine si creatoare care o identifica la rigoare cu un eu biografic. Asemenea Ileana Mălăncioiu , aceasta prezenta este familiarizata cu gandirea existentei in termeni contaminati: eul trece cu dezinvoltura din lumea viilor in lumea mortilor, iar ochii poctei vad fantomele celor disparuti, perechea devine triunghi erotic prin adaugarea unui al treilea, mort, dublat doar partial de cel viu, si totul se intampla la adapostul unui spatiu ambiguu, in care moartea si viata au drepturi egale. Eul care organizeaza universul, este insa, in consonanta cu lumea compozita in care se misca, unul palimpsestic. Mecanismul compunerii lui se intrevede intr-un poem precum Ma aud plangand, unde poeta este deopotriva "eu" si "moarta dinaintea mea", nemaistiind ea insasi in care trup locuieste cu adevarat. Aceeasi compunere este subiectul unei incantatii precum Imbaierea ("Peste semnul lui Isis, semnul lerodesei/ Peste semnul lerodesci semnul arcului drept/ Al zeitei Diana si semnul Crimhildei/ Ca frunza lui Siegfried in piept") sau Dar nu ("ea trebuie vazuta intr-o anume lumina/ Altfel pare o femeie foarte batrana' Altfel pare un preot budist, altfel pare un inorog/ Altfel pare o cartita, altfel parc o zana". De altfel, Ileana Mălăncioiu este dintre cei care stiu foarte exact ca vin dintr-un depozit de "steaguri negre", "oase", dar si de "undeva foarte departe de pamant". In volumele ulterioare insa, spatiul incert amintit capata contururi tot mai ferme, ceata se ridica si, dincolo de ea, apare ruptura, "hotarul" care taie abuziv trupul continuu al existentei mai sus descrise.
De aceea, ultimele cicluri vorbesc (mai ales prospectiv, dar nu numai) despre depasirea hotarului, despre descoperirea accesului liber "peste zona interzisa". Dincolo de aceasta cautare, se pare ca dezvaluirea hotarului care rupe lumea de aici de lumea de dincolo descopera si o alta instrainare, mult mai grava, a eului de Celalalt. Problematizand astfel relatia cu alteritatea, poezia Ileana Mălăncioiu se ancoreaza puternic in modernitate si, respectiv, in tema ei predilecta: regimul instrainarii este sondat pana la formele aberante ale contactului cu tortionarul si cu existenta concentrationara. Numai ca, dupa cum egocentrismul imaginarului are in cele din urma un rezultat surprinzator, pentru ca preocuparea de sine se dovedeste pana la urma pretextul concentrarii asupra suferintei universale, tot la fel asistam la o deturnare a acestei optiuni pentru modernitate. Poeta vizeaza mai degraba un soi de tortura dantesca, in care individul se dezbraca de atributele pe care i Ie oferise istoricitatea si ramane defini bil prin contururile unui suflet universal. Cu alte cuvinte, universul sau apartine unei umanitati suspendate definitiv intr-un spatiu magic, arhaic, ce isi aroga si un timp pe masura. Cu siguranta, insa, toate aceste optiuni poetice nu sunt de natura sa expliciteze forta nebanuita a poeziei Ileana Mălăncioiu sau accesul deschis Ia harul poetic, rezervat autoarei.
