(insemnari inedite si alte digresii, cu privire la "arta noua" indigena)
S-a zis ca, din punct de vedere artistic, opera poetica a lui Eminescu e imperfecta.
Acei care cred astfel confunda perfectiunea tehnica, cu perfectiunea artistica.
Orice om inteligent, care a tinut o prozodie in mana, poate face versuri perfecte. Semnatarul acestor randuri nu e poet. Totusi:
Aseara, fix la ora 9,
Trecand asa pe strada
Noua Sau poate Amzei, - nu importa!
M-am pomenit cu o escorta
De oameni beti ca niste bestii
Vorbind - pe langa alte chestii
-Ca monoul n-are carma.
Dar totusi daca tragi de-o sarma
Vireaza scurt, - si prin urmare
Aici e lucru foarte mare!
Toate rimele sunt bogate sau rare si va desfid sa gasiti o singura gresala de ritm sau de masura.
Nu oricare om inteligent insa, poate face versuri artistice (si cu atat mai putin poezie).
Asadar, inca o data, una e perfectiunea technica si alta e perfectiunea artistica. Ele se conditioneaza poate reciproc, dar nu se pot confunda.
Eminescu a fost un artist tot atat de mare pe cat a fost poet.
Nici un critic insa nu a analizat definitistructura intima a poeziei sale; nimene nu s-a coborat in laborator sa surprinda tainele acestui artist inabil.
Despartind ad-hoc forma de fond, observam ca la unii poeti de ieri si de astazi, expresia formala intrece cu mult continutul sufletesc.
Poetul are mania de a spune totul cat mai pe departe, cu ocol, cu diplomatie parca E un labirint de intorsaturi precaute in care uneori te pierzi definitiv. Trebuie sa dai cuvintele la o parte cu lopata, ca sa descoperi o idee liliputana, care de obicei nu merita osteneala:
Nu tu ca-n intelesul cel zadarnic si cuminte
Care tremura-n bielsugul de zambiri si de cuvinte,
E podoaba unei calde, dulci comori nerisipite
De dorinti pe care ochii nu le lasa tainuite
Prin vapaia lor duoioasa, rugatoare si senina
Ca o raza ne-ntinata de sfielnica lumina?
Toate acestea vor sa ne spuna: "Nu cum te doresc?"!
Alteori forma imbraca exact, fara cute inutile, intentia poetului; e manifestarea onesta a talentului veriil, - mic sau mare:
Greu mi-i, draga, fara tine
Si te chem de-atatea ori,
-Nu din zori si pana-n sara
Ci din sara pana-n zori
In sfarsit, cateodata, poetul face atata economie de material, incat ajunge la acest ideal de exteriorizare: exprima direct numai o parte din ce are de spus, lasand pe cetitor sa complecteze ineviil restul. Acesta e Eminescu.
El spune intotdeauna mai mult decat exprima direct. Continutul sufletesc intrece convarsitor expresia formala De aceea el a avut, intr-o masura unica la noi, puterea de a evoca.
Aleg, din epoca lui de maturitate artistica, doua versuri - destul de simple in aparenta:
Caci azi le sameni tuturor
La umblet si la port
Ideea exprimata de-a dreptul: "azi le sameni tuturor", cuprinde in sine ideea ineviila: "odinioara te deosebeai de toate". Asadar, in cinci cuvinte doua idei opuse, ca doua fete ale unui obiect luminat dintr-o parte; iar ideea subinteleasa, provocata de un singur cuvant ("azi").
Si luati seama: convingerea ca femeia iubita e singura pe lume (aceasta iluzionare exprimata indirect prin subintelesul "odinioara te deosebeai de toate") este ceea ce Stendhal explica pe zeci de ini prin fenomenul cristalizatiei; e cel mai caracteristic efect sufletesc al amorului; e insusi Amorul
La umblet si la port
De ce-a ales poetul (nu e vorba de-o alegere calculata) tocmai umbletul si portul?
A ales "umbletul" pentru ca la ochi, la gura sau la frunte, se intelege ca nu ti-ar fi greu sa faci deosebire intre iubita ta si celelalte femei, chiar daca n-ai fi asa de inamorat. Pe cata vreme ca sa poti deosebi o femeie de toate celelalte numai de pe umblet, de departe (sa-i poti presimti apropierea), trebuie sa iubesti intr-adevar. Numai amorul singur iti da putinta de a observa o deosebire, care scapa privirilor indiferente.
Tot asa in ce priveste "portul". Ba inca aici poate fi vorba si de cunoscutul fetisism al inamoratilor. Cine a iubit stie cat prestigiu capata numai o panglica din parul iubitei. Rochia? Dar rochia ei nu samana cu nici o rochie din lume! Tot ce a venit odata in atingere cu iubita nu mai poate fi banal: a imprumutat ceva tulburator din fiinta ei unica
(Ceea ce a ajutat pe poet sa gaseasca tocmai "umbletul" si "portul", e fara indoiala sinceritatea lui absoluta, de care voi pomeni mai departe. Aici insa e vorba numai de procedeiele artistice, iar nu de insusirile sufletesti care au conditionat aceste procedeie).
Asadar, la cele spuse in primul vers se alatura ceea ce versul al doilea spune lapidar si indirect: "Te iubeam atat de mult, incat eram in stare sa te deosebesc dintre toate celelalte femei, numai de pe umblet si de pe port".
Deci, ca sa recapitulam: primul vers indica un sentiment in cea mai caracteristica manifestare a lui, al doilea vers, concentrand esentialul in doua cuvinte, arata intensivitatea acestui sentiment, - si amandoua la un loc stingerea lui.
Adaogati la acestea regretul dupa amorul disparut, apoi tonul care da acestui regret o nuanta de mandrie si, fara sa va mai ganditi la lumina care se rasfrange in mod fatal din strofele anterioare asupra lor, va puteti da seama cat punea Eminescu numai in doua versuri de cate cinci cuvinte, atat de simple in aparenta.
Darul de a sugera e deci, in parte, corolarul puterii de a gasi si de a exprima concis numai strictul necesar.
Dar acest strict-necesar, - aceasta parte luminata a unui tot ramas in umbra, - e exprimat de-a dreptul cu toata claritatea permisa de subiect si posibila mijloacelor artistului.
Se intelege prin urmare, ca nu e vorba aici de procedeul acelor poeti care nu exprima nimic de-a dreptul, ci vor sa sugereze totul. Acestia, fiindca nu pot sa ne comunice, prin procedeie oneste si experimentate, ceea ce simt si gandesc (de gandit mai ales, nici nu prea au obicei), isi ascund neputinta sufleteasca si artistica in cele mai nebuloase teorii estetice.
Ei au pretentia ca ne pot sugera idei si stari sufletesti, numai prin imagini si prin siruri de cuvinte, reduse la rolul de sunete.
Si astfel, in loc sa ne arate, de pilda, in lumina convenabila cel putin coltul unei sali ca sa putem complecta restul, poetul ne poarta prin intuneric sau prin odaile vecine! Decat asa, preferam sa ne lumineze cinstit toata sala daca poate, - ori sa ne dea pace.In literatura noastra, acest poet exista dupa cum vom vedea (ca un ecou tardial unor cenacluri literare din Franta) sub doua aspecte diferite.
Cand e sincer, el e victima unui bovarism inofenside care nu se va lecui niciodata.
Un soliloc. Singur el e in stare sa-si priceapa opera, -pe care totusi o ofera cetitorilor.
Procedeul lui insa, nu exclude posibilitatea unor imagini noua si cateodata admirabile. E si greu sa bati campii asa, fara sa gasesti din intamplare cate o floare rara, pe care n-ai gasi-o daca ai fi nevoit sa strabati drumul sever al unui sir de idei. Tocmai acestea deruteaza pe unii cititori. Oricum insa, cu toata aparenta lui de farsor, poetul ni se pare, in fond, si mai naidecat admiratorii lui
In cele mai multe cazuri insa, poetul nu e sincer (al doilea aspect al "artei noua" indigene). in obscuritatea sonora a productiilor sale, e o mare doza de sarlatanism literar. El incearca sa ne sugereze un fond care nu exista, sau care se reduce in infinitul mic pana la proportii atat de microscopice, incat dispare cu totul.
Pe un nor de ametiste luna grea, halucinanta,
Monocleaza orizontul cu tergiversari de ta.
Voluptatea sepulcrala distileaza-n mine seva
Vesperalelor litanii, templele lui Saki-deva,
Contureaza nostalgia de fenol si de mister
Si-mi patrundc-acut in craniu, ca un vers de Baudelaire
Iar exhibitia acestui vid sufletesc e colorata apoi, dupa gradul de inteligenta al fiecaruia, de dorinta de a parea original si mare cu orice pret.
Unul e diabolic, altul e macabru. Unul sufera de spleen si cauta originalitate in oglinzi si-n etajere, altul strange in brate schelete si vrea sa ne epateze prin imagini de o hidoasa pornografie, exagerand o senzualitate de care nu e capabil.
Toti cred ca fug de banal, cautand subiecte bizare, si nici unul nu pricepe ca adevarata originalitate, care se vede mai ales in tratarea unui subiect simplu, n-o poti avea daca nu te-ai nascut cu ea. Si astfel, printr-o ironie a soartei, ajung toti sa samene intre ei fara sa-i poti deosebi: goana dupa bizar devine foarte banala.
Ce spectacol amuzant pentru cetitor!Inchipuiti-va un om exasperat ca s-a nascut cu o ura de lacheu; in loc sa se resemneze cu ce l-a harazit natura, el isi picteaza fruntea in verde si obrajii in albastru. Nu e asa ca omul a devenit interesant?
Inchipuiti-va acum ca nu unul ci mai multi au avut aceasta trista fantazie. Vapseaua le-a luat pana si cea mai saraca urma de expresie individuala. Si nimene nu simte ridicolul acestei originalitati en bloc
Daca te-ai apropia de oricare dintre ei, sa-i treci cu buretele ud peste fata, ai vedea ce mutra banala de burghez iese la iveala
Totusi sa nu te atingi cumva de Arta lui, de Principiile lui, de Teoriile lui estetice, - ca devine agresisi rau ca un caine de sex, care-si apara puii ce n-au facut inca ochi.
Originalitatea poeziilor lui Eminescu nu sta nici in bizarerie, nici in obscuritate. Subiectul celor mai bune poezii e luat din domeniul sentimentelor etern si general-omenesti.
Iar obscuritatea relativa a unora dintre ele nu e deloc voita ci e conditionata de insusi cuprinsul poeziei. Poetul a dat, pe cat i-a permis natura subiectului, cea mai clara expresie unor simtiri nelamurite sau unor stari sufletesti complexe si pline de umbra.
Deosebirea e evidenta:
Doua ape carora nu le fundul. Dar una, desi e limpede, nu poate fi strabatuta cu privirea in intregime fiindca e prea adanca. Pe cata vreme alteia, desi e numai de o schioapa, nu-i fundul, - fiindca e tulbure.
Rar intalnim la Eminescu neologisme' sau cuvinte abstracte si generale. Cand intrebuinteaza de acestea, el le concretizeaza sau le personifica, dandu-le viata poetica:
S-a dus amorul un amic
Supus amandurora
Uitarea le inchide-n scrin
Cu mana ei cea rece
Neologismul e necesar uneori si e justificat de natura subiectului sau de gen.
Altminteri, neologismul e prozaic, sec, sclipitor si sonor, ca o bucata de tinichea. El poate da unui vers mai multa lapidaritate: primul sau prima e mai sonor si mai scurt decat cel dintaiu, cea dintaiu. Dar intr-o poezie lirica, unde un singur cuvant e destul ca sa strice impresia totala si efectul tintit de autor, primul sau prima imi aduc aminte proza presei cotidiane: prima sesiune, primele investigatii, primul recensamant, etc, - si ajunge aceasta picatura de proza in cupa poeziei, ca sa-i altereze tot continutul.
Neologismul e de obicei un cuvant abstract si general. El e lipsit de seva cuvintelor neaose, care de veacuri si-au tot imbogatit cuprinsul si s-au incarcat de acea tainica viata pe care nu o poate avea un neologism sfrijit. Sunt unele cuvinte vechi, care desteapta in sufletul nostru rezonante atavice inexplicabile. Daca au rasfrangerea unui context potrivit, ajutorul unei vecinatati unice, abia atunci ele dau la iveala toata bogatia lor nebanuita si impalpabila.
Iar Eminescu a avut, ca nimene altul, norocul sa gaseasca asemenea geniale invecinari de cuvinte.
S-a spus ca, in opera lui Eminescu, nu e aproape nimic ocazional si special. Totul are o semnificatie eterna.
El n-ar fi inceput niciodata cu: "Te-am vazut gand aseara", ca sa ne cante un episod marunt din epopeea lui sentimentala.
Chiar cand pleaca de la motive speciale, poezia lui se inalta pana la etern si general. "Pe langa plopii fara sot" nu e numai un oarecare amor stins al poetulu, ci e insusi Amorul: e aproape tot ce cuprinde mai semnificatipentru noi acest cuvant scris cu litera mare.
Si aceasta tendinta de a se dezmargini face ca, in poeziile lui Eminescu, sa intalnim de atatea ori si in atatea forme splendide ideea de infinit ("sure vai de haos"; luna "vis al negurii eterne"; "vremea cearca in zadar din goluri a se naste"; "din ce noian indepartat au rasarit in mine"; etc. etc).
Chiar si in descrieri se observa uneori aceeasi tendinta:
Dar un luceafar rasarit
Din linistea uitarii
Da orizont nemarginit
Singuratatii marii
Cine ar putea pune acest lou in rama?
Niciodata Eminescu nu sacrifica termenul propriu pentru frumusetea tehnica a versului.
Sinceritatea in arta e o insusire suprema. in ultima analiza, ea mi se pare chiar conditia unica a poeziei lirice. Nu oricine insa poate fi sincer in versuri.
Eminescu avea aceasta putere, unita cu o rara onestitate artistica.
El cauta cu patima "cuvantul ce exprima adevarul" si nu se putea hotari sa renunte la el, atunci cand necesitatile tehnice ale versului cereau alt cuvant. Ar fi inselat pe cetitor; ar fi sacrificat o frumusete sigura pentru alta dubioasa.
De aceea multe din versurile lui au greseli de ritm, pe care le-ar putea evita astazi oricare poetastri de salon.
Aceasta a facut pe unul dintre ei, pe cel mai ritos, sa declare ca Eminescu n-avea ureche muzicala!
Dar ar fi sa cerem mult aceluia care, pe cand literatura noastra rasuna inca de glasul dulceag al "filomelei", a faurit limba literara si forme noi, pentru un fond tot atat de urias pe atunci, ca si munca istovitoare a acestui poet fara noroc.
Ce ar fi putut el sa faca si pentru tehnica versului, ne-a dovedit-o cu prisosinta in cateva bucati, din care n-am nevoie sa citez decat urmatorul exemplu de onomatopee fina:
Adormind de armonia
Codrului batut de ganduri.
Flori de tei deasupra noastra
Or sa cada randuri-randuri.
N-avea ureche Eminescu? Grozade lungi trebuie sa le aiba acela care a indraznit sa afirme aceasta negare, - ca sa zicem asa.
