PATRIARHALE SI EXOTICE - Volum de poezii de Tudor George. Apare la Editura "Cartea Romaneasca", in 1988.
In De la Baudelaire la suprarealism, M. Ray-mond decidea ca postbaudelairicnii se impart in doua scoli poetice fundamentale: vizionarii si estetii. Pe cea din urma linie, ilustrata spectaculos de Mallarmc sau E. A. Poe, scoala poetica esteta, cu sorginti in San Juan de la Cruz, in Petrarca, in mistici sau in prerafaeliti, fascineaza o suma de ilustre constiinte lirice prin obsesia perfectiunii formale, simbolismul oracular, aproape excesiv, si, in primul rand, prin obsesia evaziunii de sub limitele limbajului si ale formei fixe prin insusi limbajul. Solutiile unei crize a raportului dintre constiinta poetica si instrumentul sau sunt diverse. La noi, vizionarul Eminescu, pentru care limbajul si limitele indicibilitatii au fost mereu "inamicul", recurgea in finalul creatiei sale la formula paradoxala a formei fixe.
La un Ion Barbu, lingvisticul devine matematic, o sintaxa obscura a "rcstranselor perfectiuni poliedrale". Adaugand seriei rapelul la mitic si figuratia de sorginte neoclasica, vizibile dc-o pilda intr-o ultima perioada de creatie la Ion Pillat, imaginea globala a unei asemenea filiatii poetice devine si mai completa. Datorita mutatiilor categoriale caracteristice esentei sale, modernismul interbelic sustinuse cu succes aceasta scoala. El nu ii epuizeaza insa resursele. Structura manierista a unei asemenea poezii continua sa fascineze, in modernismul tarziu sau chiar in (zisul) postmodernism romanesc. Dintr-o astfel de linie poetica, dificila, ilustra si constrangatoare irumpe poezia lui Tudor George din volumul Patriarhale si exotice. Poemul din deschiderea volumului, purtand acelasi titlu ca si cartea in sine, se vrea a fi o declaratie de intentii.
El reprezinta cea mai clara dintre artele poetice prezente in volum, nu doar prin crezul ce-l exprima, ci si prin formula sub care se organizeaza expresia poetica. Poezia, un sonet realizat impecabil, construieste in primul rand un univers de discurs in care mitologicul se impleteste organic cu o dimensiune expresionista. Instituind din primul vers un "timp al poeziei" privilegiat, pe care volumul isi doreste a-l reprezenta, textul stabileste statutul insusi al Poeziei, care e echivalenta "luminii picurata-n ochii clari". Aceasta dimensiune vizionarist romantica este dublata insa de o nostalgie a osmozei cu elementarul, cu naturalul, fie in maniera blagiana ("Un trunchi de arbor trunchiul sa-ti ingroape"), fie barbiana ("un timp dantesc, taiat in roca"). Distihul final inchide discursul printr-o afirmare a unicitatii fiintei creatoare, care, precum mai tarziu cartarescianul "rege-n tarile de spume", creeaza lumea din poem printr-un sublim act dictatorial, realizat prin privirea inspre platonicele esente ale lumii, care sunt si esentele fiintei. Discursul poetic din paginile volumului e reprodus in mic in poemul-moto cc-i poarta numele: manierist, puternic clasicizant, cu repetate rapeluri livresti (prin Homer - zeii Lari, Manii, Penatii, apa Lethei etc, sau Vergiliu - "timpul dantesc// stiut de-acel strabun Vergii"), la care se adauga tendintele baroce, de la "nelinistea baroca" marturisila explicit in discurs si pana la esentele mistice ale elementarului (foc, aer, pamant si ape) sau "somptuoasele drape" picturale ce innobileaza deopotriva lumea si fapturile ei din poeziile lui Tudor George, conferindu-le aura artificioasa, manierista, inteleetualizanta ce le caracterizeaza cu desavarsire. Linia modernista a poeziei este desemnata prin spectacolul unic al Eului si transfigurarea subiectiva a lumii ("Si-n sorbul de Lumina-am sa ma-ntunic!"), ce denota in egala masura si o drama a inscenarii poeticului, un consum al energiilor vitale care transforma actul scriiturii intr-o existentialista forma a trairii ca ardere. Organizata in cateva cicluri mari (Patriarhale, Cantata sacrelor sorginfi, Exotice, Catedrala de sequoia, Panegirice, Polluctum sau Banchetul de adio) si poeme masive (Glu-Glu, Naiada Senei, Supremul Epinykion), cartea contine in sine o insolita alaturare a unor teme si motive ce vin dintr-un imaginar mai degraba traditional al poeziei. Ciclul Patriarhalelor cuprinde astfel o suma de poeme, mare parte dintre ele sonete, care se organizeaza, toate, in jurul ideii de PATRIE.
Pentru un discurs poetic al deceniului opt, o atare optiune e cel putin riscanta, cu atat mai mult cu cat conceptul de "patrie" construit aici reproduce ipostaza, foarte romantica in esenta, a unui homeland mitic, a unui spatiu originar aflat intr-o aurorala varsta de aur, la care, foarte eminescian, cui se raporteaza cu obligativitate, ca la o sursa fundamentala a fiintarii. "Heraldica", "Stea suprema" si "dincolo de Imn" (ba chiar si de Poet), patria lui Tudor George este, precum in eminesciana Din strainatate, "simbol" ivit din "marturia vorbelor sublime" (Supremul cant), careia, cu patos, un toast iesit din "grav impuls launtric" i se inchina (Toast). Unor atare declaratii retorice le urmeaza insa o serie de privelisti, peisaje si portrete, surprinse in goana vitalista a unei "calariri in zori" (mai degraba stanesciana decat eminesciana, in Primavara in Baragan), majoritatea dintre clc extrase din taramul evocator al amintirii. Din seria portretelor pillatiene din perioada traditionalista se iveste aici un chip al bunicului cufundat in adormire "ca-n Somnul lui Brancusi", intr-o poza dramatica si renascentista in maniera lui Michelangelo (Somnul bunicului). Simbolist sui-generis, pe de alta parte, poetul inlocuieste plumbul bacovian cu piatra, invocand imaginea unui univers inghetat, oprit in "pauza de respiratie", cu clipe si taceri pietrificate, cu "vant impietrit", linisti si flacara de piatra si un "impietrit soare" (Soarele de andezit). Este o lume, totusi, vital ista in versurile lui Tudor George, ale carei doua supreme alternative sunt forta bruta (Hercule "atletul lumii", cu "leul din Ncmcca tras p-un umar") si cuvantul (Sincai -"cronicaru-acclor vremi fudule", cu tolba plina "de istorii/ De /Ironici si de Elementa linguae", in Supremele, alternative).
Retorica romantica se topeste asadar intr-o pasta lirica organizata formal printr-o suma de tehnici poetice, majoritatea pre- sau postromantice. Devine astfel destul de evidenta o anume voluptate a experimentalismului in scrisul lui T. C, care e insa controlata mereu de presiunea uriasa a obsesiei formei, a geometriei organizate a textului, dusa uneori pana la rigiditate. Scris cu ocazia Centenarului Jocurilor Latinitatii, in mai 1978, dupa cum declara in pagina autorul, ciclul Cantata sacrelor sorginti cuprinde o alta tema centrala ilustra, descinsa nu doar din nationalismul romantic cetatenesc, ci chiar din programul Scolii Ardelene, si anume latinitatea poporului roman si a limbii romane.
Fara indoiala ca subiectul, uzat de generatii literare nenumarate, reprezinta o noua si la fel de riscata provocare pentru poetul sfarsitului de veac. Ceea ce realizeaza Tudor George aici reprezinta echivalentul constient al mutatiei pe care Eminescu insusi o realizase in limbajul poetic al secolului, in prima perioada a creatiei sale. liste vorba de o resemantizare a discursului in criza, cliscizat, prin transformarea elementului neoclasic din decorativ in articulatie structuranla, esentiala a constructiei lirice. Desigur ca, in esenta sa o copie a unui asemenea act de (re)intemeiere a liricului, gestul poetului modern nu mai poate avea implicatiile si anvergura celui al ilustrului inaintas. Ramane insa remarcabila nu doar intelegerea profunda a unei crize a limbajului poetic al ultimelor decenii drept o criza (din nou, ca si in cazul pasoptistilor) a cliseului, ci si incercarea, de un curaj frizand, in cel mai bun sens, insolenta, de a-i da o solutie care sparge tiparele jucause si adesea iresponsabile ale ludicului postmodern, recurgand la serioase (poate prea grave chiar, uneori) arhitecturi ale expresiei. Astfel, din "a vorbelor sorginte", pe "calea-ntclcpciunii", "mierea poeziei prin potire" curge, inchipuind o limba ce "poti crede ca-i latina-adevarata" (Invocatie), desprinsa (dedusa!) din "clatinatul Timp" ca o "adiere tandra-nspre Olimp" (Felibra cupa). Barbianismul lui Tudor George devine explicit in poemele mamut, ce dau seama de uriasul travaliu liric al autorului. Din goana "de cai buieci/ Ce-n val-de-val, parelnic, se acupla" (vezi barbianul "cal de val peste cavala"), irumpe pe "Marele-Ecran de fresce vaste" o oda a trecutei copilarii, un imn nostalgici paradisului - "Eden-de-Fum" si "lancezita diorama" (Fata Morgana), spre care, "intr-o fuga de Bach", se indreapta "Enigel// luceafar lapon", peste ochii-i albastri purtand "nimbatul blazon" (Iepurii albi ai Marii Negre). Dintr-un atare taram crepuscular, in "penumbra Noptii" si din "carari de fum si capilare-astherii" se naste si pagana, fantastica zeita Agnes (Glu-Glu), idol sacru, intr-o poema erotica debordand de pasiune pentru "valpurgica gitana" - o sublima Domnisoara Hus, si foarte ermetizanta. Vitalismul parnasian (in Dansul stancilor), purificatul joc secund al poeticului, maniera eliptica sau sintaxa torsionata ("Ortul popii, pus in pumn drept vama,/ s-o topi ca un luceafar orb/ scurs acelei palnii ce distrama/ ceru-ntreg cu astre cand s-absorb!" - Lethe), punctuatia ce capata valoare predicativa sunt elemente ce desemneaza fara putinta de tagada scoala de la care se revendica discursul poetic.
Registrului criptic i se adauga unul "epic", homeric, in cadrul caruia poemul desfasoara largi scene sau face istoria, intotdeauna eroica, a unor figuri legendare (ca in Supremul Epinykion, de-o pilda,), preluate indeobste din antichitatea greaca. Mai presus de toate personajele se situeaza insa Poetul, in ipostaza bardului, fie ci Vergiliu, Cyrano de Bergerac, Stan Palanca (fictional bard antonpanesc) sau Autorul insusi, ce. devine adesea subiect al propriilor panegirice. Obsesia controlului absolut asupra textului ca suprema forma de libertate reprezinta o constanta indeniabila a poeticii lui Tudor George intr-un singur punct doar, valul ordinii absolute se destrama, iar poetul, cu ironica, dar si tematoare uluiala, cade prada revelatiei ultime a "amagirii universale", a iluziei puterii pe care fiinta crede ca o poate avea asupra inefabilului limbaj: "Prin cer confuz orbecaiam ca orbul/ era o clipa crunta, vijlonesca;/ Vai, lebada o confundai cu corbul Intre Mallarme si Edgar Poe se afla asadar taramul privilegiat, dar si riscat al poeziei lui Tudor George , un taram al confluentelor duse pana la topirea contururilor, din care se naste spectaculos si tulburator Poemul.
