PATIMILE - Volum de versuri de Mircea Ciobanu. Poetul a debutat in presa in anul absolvirii liceului, la revista "Tribuna", cu poemul Im portile luminii (1959) si, editorial, in colectia Luceafarul a Editurii pentru Literatura, cu volumul Imnuri pentru nesomnul cuvintelor, prefatat de Nicolae Manolescu (1966). Volumul Patimile, aparut la Editura Tineretului (1968), cuprinde ciclurile: Scara, Pururi vuind, Requiem, Insula, Asediu la mal, Suita pentru iesirea din noapte, Jdele - scrise intre anii 1963-l965 - si Patimile, ciclul titular compus in .
Versurile din acest volum secund al poetului vor fi reeditate in culegerea retrospectiva ce-i preia titlul, Patimile, postfatata de Nicolae Manolescu, aparuta in seria Hyperion a Editurii Cartea Romaneasca (1979) si, ulterior, in selectia intitulata Marele scrib, prefatata de Magdalena Popescu, in colectia Cele. mai frumoase poezii a Editurii Albatros (1985).
Fata de scrierea debutului din 1966, ilustrativa pentru faza cautarilor si a experimentarii de varii "moduri expresive", tributara partial unor poeti "tutelari": Blaga, Barbu, Vinea, Maniu, volumul Patimile (1968) reuneste poeme in care, potrivit unui critic al vremii, Mircea Ciobanu "nu poate fi identificat cu nimeni". Performanta se datora "constructiei de stil" si "supunerii celei mai recalcitrante materii verbale" (D. Micu. 1968). Totusi, cateva apropieri erau schitate de semnatarul cronicii din "Gazeta literara", unde "tonalitatea profunda a poemelor alcatuite din secvente de sine statatoare" era evidentiata prin trimiterea la sonetul shakespearian, iar "modul de mustire a patimilor" din acele "tanguiri total neretorice" prin distantare de "plangerile lui bemia". Pentru Stefan Aug. Doinas (1970), volumul se impune ca "poezie impersonala" de "marc rigoare formala", de "dozata filtrare a emotiei si ideii poetice", strabatuta de "un sunet aparte" si ale carei simboluri "nu sunt cele clasice", in ciuda parerii criticului ca ar distinge in aluziile vagi ale poetului anume ecouri livresti. . Ncgoitescu (1971) aprecia Patimile drept "ciclu de maturitate" unde "obscuritatea cristalina a lirismului poate fi perfecta", "ingaduindu-si" comparatia cu "sobrietatea in abstract si neclintirea in estetic a Sonetelor catre Orfeu de R. M. Rilke".
Comuna cronicilor consecutive aparitiei volumului era sublinierea "densitatii", "elegantei" si "frumusetii stranii", dar totodata si a "dificultatii" poeziei ce mizeaza intr-atat pe "ermetismul gramatical" obtinut prin cultivarea expresiei contorsionate, a formularilor eliptice si, in general, a unui sistem de "semne" ce pretind cititorului initiere. Similare constatari vor reveni si mai tarziu, chiar sub condeiul expert al celor mai subtili interpreti ai poetului, in rcacccntuarea caracterului "provocator" al unei poezii "etan-seizate" care pur si simplu "intimideaza".
In acest sens, metafora "cubului negru, cu muchii ascutite si suprafete polisatc indelung, pana la a reflecta in intunericul adanc al oglinzilor sale o imagine sintetica si misterioasa a universului" defineste cu maxima pregnanta statutul poeziei ce "pare prizoniera si suverana orgolioasa a unui spatiu criptic" (Magdalena Popescu, 1985). Astazi, cand opera scriitorului e deja incheiata, se poate afirma ca abordarea lui Mircea Ciobanu beneficiaza de "prisma" privilegiata, intrucat oferita de autorul insusi cititorului dornic de initiere in "adevanirile elementare ce-o intemeiaza", gratie volumului Viata lumii (1989), exceptional prin limpezirea apelor lirismului si "imblanzirea" dictiei poetice. Cautarea "noimclor", a "puntii" spre "intelepciunea" continuta de versurile poetului ar merita sa inceapa clin paginile acestei plachete sinoptice, datorata "scribului aproape batran".
Pe harta lui sunt configurate aici si anvergura "privelistii" - "avutie a ochiului cuceritor" - si "locul lainic", reprezentat de ..lumea pasnica a simbolurilor exacte" (cheiul ud, laguna, locul tragerii la sorti, cetatea-n flacari, prundul orb, miezul de turn, demonii ruinei ele.) si silueta protagonistului - "iubitorul de numere si semne geometrice".
In centrul domeniului expresiv se afla Scriploriul dominat de "sclipatul lamei de scris".
Din perspectiva acestui sediu, scribul aproximeaza lumea, asemeni vechilor pictori peisagisti chinezi, in "distanta profunda", interiorizand-o astfel si propunandu-ne-o ca interactiune dintre Vantul care duce, disperseaza, nimiceste (in stantele volumului el "cara ceata argilelor verzi de Sinopc", "ne-aduce duhorile purpurei negre de Pont") si Munte ("muntii vineti"), relatie perceputa ambivalent, ca intruchipare a transformarii universale, dar si ca viziune a inconsistentei si lipsei de trainicie a lucrurilor umane considerate importante ("Scrii de la stanga la dreapta dar vantul pe urmele tale nu-si face tot astfel de lucru?// Stearga-se tot de pe cugetul pietrei. Astfel striga/ inca de pe cand era prunc si-si spunea Auson"). Identitatea locului poetic e supradeterminata de cugetul (scribului) imaginat in dubla postura: rascruce de drumuri (al "matasii", "silitrei", "postavului negru" si al "gangavei mari") - punct de convergenta a "vorbelor cu doua-ntelesuri" - si in acelasi timp "cuptor" (din dogoarea de athanor a caruia "nimic n-a iesit preschimbat in cenusa") - creuzetul transmutatiilor unde "zgura da in clocot si fara-ncetare scoate pe margini sudoare de aur". Inspirata din lexicul evanghelic (unde sudoarea christica "de sange", notata numai de medicul Luca, e asa-numita diapedesi, cauzata de angoasa violenta), "sudoarea de aur" ramane adanc semnificativa in arta poetica a unui autor ce-si proiecteaza "statura calatoare" in conturul de "armura" al "straiului de sare" lasat de "sudoarea" sa, in Patimile, "pe un mal" si-apoi ratacitor, "pe diguri cenusii".
In detalierea acestui rezumat somatic inchis in epura "salina" a trupului, revin in Viata lumii secvente anatomice edificatoare prin valenta spiritualizarii
"Carnea mea insasi cuvanta
sangele-mi pune pe limba numai povesti mai amare decat
apa batrana a marii"), accentele antropomorfice
"lata cum soarele nou se desprinde din mare, racnind de
durere; placenta din care s-a rupt mai pluteste sub el
in vreme ce tu indraznesti sa ridici de un colt cenusia meninge si sa privesti inauntru,
ca printr-o gura de rapa in rapa"
si vigoarea hiperaeuziei "suavelor timpane"
"picatura de apa cazand de la mari inaltimi ca sa-si
piarda in mare fiinta
s-ar auzi ca o sfera de plumb care sparge cu zgomot de
tunet membrana ce-acopera apele,
apele marii".
Trupul devine tinta repetatelor agresiuni: o decapitare aproape ritualica, urmarita in decor de arheologie subacvatica, in Capul de bronz, din Viata lumii, zidirea de vis, crucificarile si, teribil, asediul naturalului, in Patimile:
"Port ochi de pasare si-n el descreste trupul miez de tinta - si valea-I tine strans inel si zarea care vru sa-l prinda i-amnca streangul inmiit si miezul singur sta si arde ca neagra stea si-n sorb rotii ma trage asudat de moarte". |