PATIMA ROSIE - Comedie tragica in trei acte de Mihail Sorbul. Piesa a fost publicata in volum in 1916, cu o prefata de Mihail Dragomirescu. Prima reprezentatie avut loc la 3 martie 1916, pe scena Teatrului National din Bucuresti, cu Ion Brezeanu (Sbilt) si Elvira Popescu (Tofana) in rolurile principale.
In legatura cu ecoul acestei premiere, ca si al piesei insasi, considerata un punct de rascruce in evolutia dramaturgiei romanesti moderne de dupa Caragiale, Tudor Vianu nota: "Duetul protagonistilor a ramas un moment remarcabil al scenei bucurestene.
De multa vreme publicul nu traise o emotie teatrala mai puternica, si multi dintre spectatorii acelei seri au avut impresia ca fusese nevoie de asa ceva pentru a aduce un impuls nou de viata in miscarea teatrala destul de lancezitoare a timpului", intr-o marturisire din 1932 privind geneza Patimei rosii, dramaturgul amintea ca aceasta se intitula, initial. Amoruri anormale, apoi Marginile firii, titlul definitiv fiindu-i sugerat chiar de o replica a eroului principal: "in medicina se numeste congestie, iar popular, patima. Patima rosie, fetito".
Patima rosie ramane piesa care a impus numele lui Mihail Sorbul
In galeria clasicilor dramaturgiei noastre moderne. Facand parte din seria de texte dramatice subintitulate de catre autor "comedii tragice", spectaculoasa intriga pasionala a Patimei rosii confera legitimitate estetica acestei inedite specii hibride, tragi-comice, descinsa pesemne, dupa cum sugera Tudor Vianu, din comedia sentimentala a secolului al XVIII-lea. Elementele de melodrama abunda de asemenea: gestul surprinzator si oarecum isteric, aparent lipsit de motivatie psihologica, al Tofanei de a se arunca de gatul unui filfizon ca Rudy, inferior ei atat ca intelect, cat si ca vointa si personalitate; apoi polarizarea etica, mai precis dispunerea tipologica manihcista a personajelor in "rai" (cinicii si negurosii pasionali Tofana si Sbilt) si "buni" (diafanii si in fond insipizii Crina si Caslris).
Atitudinile sentimentai-morale de tip melodramatic ale personajelor primesc nu o data accente expresioniste, identificabile, de pilda, mai ales in autosugestia afectiva, cu urmari fatale, a intempestivei Tofana fata de Rudy, sau in alte asemenea amoruri clamate fulgerator si neverosimil, dar nemotivate in raport cu evolutia organica a conflictului, cum ar fi cel al lui Sbilt fata de "filiala" si cat se poate de mediocra Crina, sau cel dintre aceasta din urma si donjuanul doritor sa se reabiliteze moral, Rudy. Numai ca mclodramatismul drapat cu stridente tuse expresioniste va fi nu o | data contrabalansat, cu o subtila stiinta a psihologici si echilibrului dramatic, printr-o substantiala doza de ironic si chiar de sarcasm auctorial, exprimate prin intermediul unui ingenios metapersonaj ori personaj-diafragma, Sbilt, varul Tofanei, un nihilist gcnialoid, tomnatec student ratat si "scriitor" fara opera. Daca Mihail Dragomirescu, protectorul si mentorul literar al dramaturgului, vedea in Sbilt nici mai mult, nici mai putin decat un rol pe care, "tara nici o sovaire, il putem califica drept shakespearean", G. Ibraileanu se arata in schimb mult mai sceptic in privinta viabilitatii caracterologice a acestui personaj, sesizand in constructia sa o regretabila discrepanta: cea dintre intentia autorului, care doreste sa creeze un Sbilt mefistofelic si genial, menii sa indeplineasca rolul fatalitatii tragice, si jealitatea" fictiva a unui simplu profitor istet, teribilist cinic si profet de cafenea, amintind de caragialianul Mitica. Deopotriva raisonneur si agent dramatic, catalizator al actiunii, cinicul Sbilt - cel mai realizat personaj al piesei, in opinia unor comentatori anticipeaza si regizeaza din umbra, in chip diabolic, aproape toate deciziile impulsivei sale verisoare, protagonista Tofana. Tot el este acela care confera comediei tragice a lui Mihail Sorbul o inefabila aura de mister si fatalitate alunei cand invoca, in fata Tofanei, figura bunicului lor comun, Haralambie Sbilt.
Element premonitoriu al uciderii lui Rudy si apoi al sinuciderii Tofanei, invocarea fantomei hingherului este menita sa activeze ereditatea maladiva a eroinei, pasionalitatea ci patologica si, finalmente, criminala. Dezvoltarea aproape tragica, sau mai degraba doar melodramatica a conflictului se grefeaza insa pe situatii comice: triunghiul Castris - Tofana - Rudy, sau cel format din Tofana - Rudy - Crina amintesc de caragia-licnclc incurcaturi amoroase de tip adulterin din O scrisoare pierduta si O noapte furtunoasa. De altfel, Tofana evoca ea insasi, in tensionatul act III, Noaptea furtunoasa, asemanandu-l, batjocoritor, pe superficialul cuceritor Rudy cu adorantul la nemurire al Zitei, Rica Vcnturiano.
In ciuda comicului unor situatii si relatii interpersonale cliseizate, protagonista, studenta in litere Tofana, aduce cu sine deopotriva atmosfera afectiva a predestinarii tragice, cat si pe aceea a dramei absolute (in acceptia pe care Camil Petrescu o dadea, ca adept al "noocratici necesare", acestei sintagme, aceea de conflict in sferele constiintei pure, avand drept protagonisti cu predilectie intelectuali pasionati ai jocului de idei). Eroina de drama absoluta in masura in care incearca sa deturneze prin deciziile imanente propriei constiinte infailibila prescriere de destin ("Numai oamenii inculti sunt fatalisti Pentru ei de altfel s-a scornit fatalitatea
Noi cestilalti insa avem chiar datoria sa invingem neputinta, caci asta-i in fond fatalitatea" - afirma astfel Tofana, intr-un discurs aforistic intcicctualist, plin de superbie elitista), protagonista pare sa-si asume totodata tacit inrudirea ignobila cu teribilul hingher Sbilt, ceea ce-i plaseaza evolutia sub semnul fatalitatii biologice, ca in tragediile moderne ale lui O'Neill. Dar ceea ce constituie premisa "caderii" tragice a intelectualei Tofana, excentrica in amoralismul ei declarat, este firea puternica, voluntara, pasionala, reeditata ulterior de catre dramaturg in personaje precum Xenia Dolfineanu din Prapastia, Assunta din A doua tinerete, sau Silvestru Trandafir, protagonistul unei alte reusite "comedii tragice", Dezertorul.
Pe de alta parte, Tofana este, poate, prima figura programatic "feminista" a literaturii noastre modeme, rescriind parca revolta ibsenicnelor Nora ori Hedda Gabler impotriva parti-pris-urilor sociale ale unei traditionale si indeajuns de restrictive "lumi a barbatilor".
Cand fiul de senator Castris - cu care Tofana traise in concubinaj vreme de patru ani de zile, propunandu-si sa parvina si sa-si faca uitata, inclusiv prin bovaricul ei patos intcicctualist, extractia sociala joasa - o cere in fine in casatorie, protagonista, catusi de putin flatata, ii replica neinduplecata, cu trufia aristocratica a unei Hedda Gabler: "Simt ca viata pe care o ducem impreuna nu c tot ce se poate oferi unui suflet ca al meu". Aceeasi mentalitate de stapana, obisnuita sa-si reduca partenerul masculin la postura de victima ori sluga submisiva, o are Tofana fata de noul iubit, pe care singura il sedusese, Rudy.
In paroxistica scena finala, inainte de a-si impusca amantul rebel si de a se sinucide mai apoi (cu revolverul pe care i-l imprumutase, fatidic, Sbilt), eroina incearca sa-si impuna o data in plus in fata lui Rudy, cu un autoritarism care irizeaza patologicul, propria vointa dictatoriala intr-ale amorului, inteles ca un periculos joc de putere: "Casatoria noastra trebuie sa se faca! Ma-ntelegi ca o vreau?! O vreau cu pretul oricarei jertfe,..". Voluntarismul exacerbai, care nu admite impotrivire, al Tofanci, ca si orgoliul ei ranit de refuzul lui Rudy, indragostit de ingenua Crina, o vor determina pe eroina sa-si regaseasca, in adancurile ereditatii sale neguroase, refulatul, pana acum, impuls criminal, adica cumplita "patima rosie", sau, cu o sugestiva sintagma de sorginte romantica apartinandu-i lui Sbilt, "geniul mortii".
Motivatia naturalista a pasionalitafii patologice, cu accente zoliste, a Tofanei, inrobita in chip fatal propriei ereditati, plaseaza "comedia tragica" a lui Mihail Sorbul
In vecinatatea estetica a doctrinei regizorale a lui Andrc Antoine, precum si a poeticii dramaturgice a unor Ibsen, Gerhardt Hauptmann si Strindberg, emancipand in acelasi timp drama romaneasca moderna de stangaciile sentimentalismului romantic inca dominant la acea vreme. intre numeroasele verdicte critice favorabile la adresa Patimei rosii, opinia teatrologului Ion Marin Sadoveanu rezuma apodictic principalele virtuti caracterologice si de constructie dramatica ale acestei memorabile piese astfel: "Intuind complexul acesta cu precizie si claritate, punand premisele sufletesti si tragand din ele toate consecintele psihologice si morale, lasand liber jocul personajelor sale, taiate vii in savarsirile unor scene strans si sigur construite, D. Sorbul a izbutit deplin una din cele mai remarcabile drame din literatura noastra".
