PARTIAL COLOR - Roman de Sorin Preda. Apare la Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, in 1985.
Scris la persoana I, Partial color cuprinde confesiunea lui Traian Daia despre starea de ratare dominanta in viata sa, atat in plan profesional, cat si in plan familial.
Actor intr-un orasel de provincie, profesor de arta dramatica la scoala populara locala, dar si bun cititor - pe cont propriu de literatura si filosofie, Traian ajunge sa faca o marturie in scris despre sine insusi din cel putin doua motive: din dorinta de a scrie un roman ("intre timp mi-a venit ideea sa scriu un roman de dragoste pe care sa-l scriu in mai multe nopti, in mai multe reprize, ca o dragoste adevarata") si datorita indemnurilor doctorului Vasile, terapeutul sau, care crede ca, dincolo de pericolele pe care Ie presupune ("imi ingadui sa-ti atrag atentia ca te asteapta o munca grea, epuizanta, pentru ca literatura este, dragul meu, o experienta limita"), actul de a scrie arc, in cele din urma, un efect curativ. Determinand calitatea de roman al unui roman, dar si pe cea de roman al sublimarii -identificate aici, cu indreptatire, de Radu G. j'eposu - , cele doua radacini ale confesiunii sunt atat de intim impletite incat se poate vorbi de o unica poetica implicita a romanului, singulara de altfel in peisajul literaturii optzeciste, anume o poetica de factura psihanalitica.
Nu numai ca, in descendenta Ircudiana, e vehiculata ideea ca "artistul e un nevrotic ratat" care are, insa, capacitatea de a da forma reveriilor sale, facandu-le accesibile si chiar placute celorlalti, dar insasi forma (cea a confesiunii pacientului Daia si, deopotriva, cea a romanului lui Sorin Preda) e modelata dupa unele precepte preluate de dr. Vasile din Freud: "Iti repet ca nu ma intereseaza ce crezi tu. Cauta deci sa-mi povestesti faptele, asa cum s-au intamplat ele", ii recomanda medicul pacientului, citand mai apoi chiar opinia autoritara a parintelui psihanalizei: "II invitam pe bolnav sa adopte o stare de autoobscrvarc, fara nici o reticenta, impartasindu-ne toate perceptiile sale interne in ordinea ivirii lor". Prin urmare, interesat de acest efect al autenticitatii (chiar daca justificat psihanalitic, iar nu estetic), Sorin Preda investigheaza in Partial color psihologia fara a intrebuinta mijloacele literare traditionale: in locul introspectiei cu lentorile ei binestiute, apare o istorisire vie, alerta a evenimentelor din ultimele luni de existenta ale personajului. Acest mod de constructie e reclamat, in plus, de rigorile romanului de dragoste la care aspira eroul ("caci nu exista dragoste fara, ha-ha, actiune si personaje"), cat si de conceptia autorului care, distantandu-se de poetica majoritara din generatia sa, isi propune sa utilizeze epicul ca mijloc de constructie, dupa cum ne avertizeaza, de altfel, un motto preluat din E. M. Forstcr: "Da, romanul e o povestire". Trebuie precizat, de asemenea, ca tipul de cxperimentalism practicat de acest prozator nu se situeaza la nivelul inovatiilor tehnice (desi nu-i sunt straine procedeele textualiste de facere a discursului, precum tehnica citatului, naratorul de persoana a H-a etc, ele nu constituie o miza in sine, fiind subordonate povestirii), ci la un nivel al semanticii imaginarului care se revendica atat de la Freud ("Fragmente din intamplari deja traite au luat-o razna, combinandu-se dupa bunul lor plac"), cat si de la combinatorica inepuizabila a lui Max Frisch (autor prezent, de asemenea, cu un citat pe pagina de garda a romanului lui Sorin Preda).
Astfel Marioara, amanta lui Daia, pare sa fie doar o proiectie a acestuia ("Poate lucreaza in alt oras, poate nici nu exista decat, stiu eu, in prelungirea unei imagini sau intamplari din adolescenta"), la fel ca doctorul Vasile, deconspirat in final - cu multa subtilitate si intr-o maniera voit echivoca - ca avand statut de fantasma, de dublu care se indeletniceste cu interdictiile: "semana cu doctorul Vasile, dar parca nu era el, intr-un moment de neatentie, vrand sa ia de pe masa o pagina de manuscris, i-am zarit in dreptul incheieturilor o eczema rozacee, in plina eruptie, si parea furios, pornit impotriva mea, pana nu termini ce ai de terminat, nu pleci de aici! a zis". Or, "eczema rozacee" este de fapt boala cronica a lui Traian .Daia. Toate aceste subtilitati de constructie nu impieteaza asupra bunului mers al povestirii si al intrigii sale, palier la care Partial color se constituie mai putin in romanul de dragoste la care aspira personajul cat, mai degraba, intr-un foarte pregnant roman al cuplului (familial). Desi divortat, Traian Daia continua sa realizeze un cuplu, impreuna cu fosta sa sotie, Mara.
Ceea ce ii readuce alaturi este fie copilul cu problemele sale (ce variaza de la marunte nazbatii infantile pana la tentativa de sinucidere), derivand ele insele din lipsa de afectiune si stabilitate a familiei ("Drama casatoriei este, de fapt, drama copilului care mosteneste cam tot ceea ce au parintii mai rau: boala, egoism, frica, dar mai ales sensibilitate"), fie dorinta erotica pastrata vie ("trupurile noastre se mai iubesc poate si acum, iar unui trup nu-i poti cerc sa fie decat ceea ce este"), fie - cel mai adesea - "mila si sentimentul datoriei".
Acest sinuos traseu (pseudo)familial, jalonat de strategiile de cucerire desfasurate de femeie, dar si de pendularea barbatului intre rezistenta si abandonul dezabuzat, nu reuseste sa camufleze, nici macar pentru protagonisti, esecul de fond al relatiei, singuratatea, frustrarea si neputinta de a comunica: "Nu e marc lucru sa observi ca, de fapt, familia noastra e o inchipuire, ne unesc doar aparentele, o carte de citire, o matematica simpla si elementara, doua numere, doua linii, ei bine, am obosit, nu crezi c-ar fi mai bine sa nu ne vedem un timp?" Confruntate cu aceleasi probleme, cuplurile din jur se sustin, in schimb, printr-o conceptie a unei necesare rezistente comune, a ajutorului reciproc avantajos, dupa cum incearca sa-i explice tehnicile de acomodare la binefacerile simtului comun marinarul Nelutu prea debilului (emotional) Traian: "Spre exemplu cu si Aglae ne mintim cu' acte in regula, de bunavoie si nesiliti de nimeni, ne sprijinim unul pe altul, ne leaga interese majore si nu fleacuri". Incapabil sa transfere in practica aceasta lectie de viata, Traian dezvolta o forma grava de nevroza in care "mecanismul culpabilitatii aberante" il determina sa se proiecteze pedepsitor in figura de asasin al sotiei sale, intr-un scenariu care inverseaza, de fapt, rolurile si fortele psihologice din cuplu: "Ma obliga sa ma port ca un gardian si, ceea ce ma intriga, era faptul ca parea incantata sa ma vada in postura aceea dominatoare, categorica, preocupata, brutala pe alocuri".
Finalul romanului, tradand uzantele traditionale ale povestirii, nu clarifica, nici psihologic, nici existential, destinele personajelor, sugerand doar ca soarta in cuplu este data, pentru totdeauna, de un mecanism al devorarii reciproce prin tehnica exasperanta a "rautatilor marunte". In schimb, acelasi final consemneaza si un fapt pozitiv: aflat in clinica psihiatrica, depasindu-si inhibitiile, Traian Daia incepe sa scrie confesiunea eliberatoare: "Am inceput deci sa scriu: Mi-a telefonat. Avea vocea alba, vag nelinistita Uite, fiul tau plange de doua ceasuri. M-am saturat. E-o moara de plans. Nu mai pricep nimic Da-mi-l, zic. Ce-i puiule?" Or, aceste prime randuri ale confesiunii lui Daia sunt, totodata, randurile cu care se deschide romanul Partial color, care capata astfel, prin indiscretia voita a personajului si un caracter autobiografic, sporind, asadar, registrele si semnificatiile, oricum dense si consistente, ale cartii, pana in momentul de fata realizarea majora a operei lui Sorin Preda si unul dintre romanele de valoare ale deceniului noua, propunand una dintre cele mai interesante solutii in campul romanului psihologic romanesc.
