PARODII ORIGINALE Volum de poezii al lui G. Topirceanu. Prima editie a aparut in anul 1916 la Editura librariei H. Steinbcrg din Bucuresti. Parodiile erau grupate in sase cicluri purtand urmatoarele titluri: Sonete parnasiene, Trei romante apocrife pentru mai tarziu. Regina noptii (Cum s-ar exprima o parte dintre poetii nostri despre luna), "Scoala viitorului" (Simbolism si primitivism), Diverse imitatiuni originale, Si cateva acorduri personale. Editia a doua, aparuta la aceeasi editura in 1921, adauga cateva poezii noi scrise si publicate intre timp in presa literara. Editia din 1927 se tipareste la Iasi, cu un cuprins mai restrans si cu o alta organizare a materialului (poetul renunta la gruparea poeziilor in cicluri). In plus, George Topîrceanu indica, pentru prima data, numele autorilor si titlurile poeziilor parodiate.
Editia a patra - ultima care s-a tiparii antum - apare in 1932, cu un cuprins imbogatit. Gustul pentru parodie i se desteapta lui George Topîrceanu
In anul 1909 cand publica in "Viata romaneasca" poezia Raspunsul micilor functionari, o replica la celebra Elegie tiparita de A. Mirea (pseudonimul lui D. Anghel si St. O. losif) in paginile aceleiasi reviste. Primele semne aparusera chiar mai devreme, in 1906, cand poetul scrie poezia Luna, fara o intentie parodica explicita, dar avand particularitati ce vor permite integrarea ei in ansamblul Parodiilor originale, sub titlul Un incepator de talent: Apostrofe la luna. Cele mai multe parodii au fost scrise inainte de primul razboi mondial (dupa aceasta data productia incepe sa scada) si au fost publicate cu precadere in "Viata fantezista". Ele au aparut fie cate una, fie mai multe deodata, grupate in cicluri purtand titluri generice (Parodii, Chestiuni ta ordinea zilei, despre luna) ce nu se mai regasesc in volum. Alte reviste care au publicat din parodiile lui George Topîrceanu au fost "insemnari literare", "Samanatorul", "Teatrul", "Revista studentimei", "Revista noastra", "A-devarul literar si artistic", "Ramuri", "Flacara", "Bilete de papagal". Poetul semneaza uneori doar cu initialele sau cu pseudonime ca G. Daianu, Gerila, M. Piscobomba. Modificarile ce apar la trecerea poeziilor din revista in volum sunt de obicei minime: autorul schimba cateodata titlurile, renunta la unele versuri sau la cate o strofa, mai rar se intampla sa faca schimbari importante, cum intalnim in cazul parodiei O domnisoara de pension: Misterul noptii. Editiile succesive ofera si ele ocazia unor modificari, numarul variantelor crescand si in acest fel.
Afisand o atitudine neoclasica, asemanatoare in uncie privinte cu aceea din versurile lui G. Cosbuc, parodia lui T. vizeaza cam toate orientarile literare cunoscute in epoca, unele in curs de lichidare, altele in crestere, altele demodate. Mimand stilul unor poeti ca Dimitrie Uolintineanu sau Al. Deparateanu, autorul urmareste de fapt sa ridiculizeze o literatura deja invechita, in mare masura perimata, dar care n-apucasc la acea data sa se istoricizeze complet, o literatura inca vie in constiinta generatiilor varstnice, dar desueta si comica in ochii tinerilor.
Indirect, rasul lui George Topîrceanu se indreapta si spre poezia semanatorista care atunci se obstina sa mentina in actualitate o Iernatica patriotica si rural ista, cu evidente accente nationaliste, cum a fost si aceea a poetilor amintiti.
In al doilea rand, e de observat ca mai multe parodii grupate in editia din 1916 in ciclul Regina noptii (Cum s-ar exprima o parte dintre poetii nostri despre luna) au ca tinta "curentul eminescian" care inca de la sfarsitul secolului al XlX-lea a generat o productie inflationista de versuri sentimentale, determinand o reactie nu doar din partea lui George Topîrceanu, ci si din partea altor poeti tineri. Dar cel mai hilar dintre curentele literare ce se manifestau in acea vreme a fost, pentru autor, simbolismul. In productiile acestuia, atat el cat si prietenii sai din grupul "Vietii romanesti" gaseau intotdeauna o sursa inepuizabila de ras. De data aceasta, parodia e mai curajoasa, indrazneste sa caricaturizeze modelul, pare hotarata sa-l discrediteze pana Ia capat. Sa nu uitam ca in Romania simbolismul a fost un curent literar care a inceput prin a starni ilaritate. Primele hohote - si cele mai sonore - s-au auzit la sfarsitul secolului al XlX-lea si erau ale lui I. L. Caragiale si Anton Bacalbasa. Rasul cristalin al lui T. vine sa se impleteasca la final cu rasul dogit, din contrabas, al celor doi inaintasi, dezvoltand o veritabila humoresca antisimbolista. Poetul alege sa parodieze versuri de Adrian Maniu, N. Davidescu, Demostene Botez si mai ales de Ion Minulescu, al carui spirit galant si ale carui metafore socante il incita la exagerari si Ia ingrosare burlesca. Totusi criteriul in functie de care isi selecteaza "victimele" nu e neaparat unul de doctrina literara, ci mai ales unul de prestigiu si notorietate. Pentru ca o poezie sau o maniera poetica sa devina obiect de ras pentru T. si sa fie parodiate era de ajuns ca ele sa se bucure de audienta populara, sa aiba - cu alte cuvinte succes.
Motivul pentru care un poet fara valoare deosebita precum Th. Sperantia intra in atentia sa este ca anecdotele versificate ale acestuia erau foarte gustate pe atunci de publicul larg, care le aprecia pentru umorul lor suculent. George Topîrceanu nu ignora, desigur, faptul ca popularitatea modelului se rasfrange intotdeauna, macar in parte, asupra parodiei.
Toate poeziile din volum intra in categoria literaturii "de gradul al doilea", dar parodii propriu-zisc sunt numai acelea care isi propun o rescriere comica - nu tocmai reverentioasa -a unor texte preexistente ajunse la celebritate. De cele mai multe ori, autorul ezita sa ia in deradere versurile contemporanilor, prefera sa le adopte formula poetica, stiind insa prea bine ca orice repetare inseamna deja o accentuare ce poate fi usor banuita de ironie. Majoritatea poeziilor din volum sunt, de fapt, niste pastise, niste imitatii ce nu doresc nici pe departe sa-si ridiculizeze modelul, ci doar sa-l oglindeasca. Rescrierile lui T. sunt, de obicei, fidele si nevinovate, prietenoase si nu o data admirative. Ani dc-a randul, autorul si-a propus sa compuna versuri in maniera lui G. Cosbuc, "A. Mirea", O. Goga, M. Codreanu sau Otilia Cazimir, respectand indeaproape litera si spiritul originalului, tara nici o nota discordanta si fara nici o conotatie ironica sau macar piezisa.
Si totusi, departe de a fi niste simple duplicate, poeziile acestea scot la iveala ticurile stilistice ale poetilor respectivi si le sublinia/a limitele tematice. E un fel de a-i ingana pe maestri, pastrand totodata aerul cel mai nevinovat cu putinta. Tehnica lui George Topîrceanu nu difera prin nimic de aceea a oricarui alt autor de parodii. Poetul scrie in prelungirea si cu prozodia celorlalti, preia ritmul, sintaxa si chiar cuvintele lor, dar introduce de la sine o nuanta ce lipseste in textul originar si care submineaza impresia de conformitate fata de model. Foloseste un material cunoscut, desprins din scrierile mai vechi sau mai noi ale literaturii romane (mai rar din cele ale literaturii universale), dar il manipuleaza intr-o directie burlesca, oferind cititorilor o seric de "anecdote piparate" si incurajandu-i sa rada pe seama scriitorilor de renume. Efectul parodic rezulta din priceperea cu care autorul scoate in evidenta mecanica unui gen sau a unei maniere poetice ajunse la un grad ridicat de automatism. In anii cand T. isi scria versurile, notiuni ca "parodie", "a la maniere de" sau "pastisa" erau insuficient diferentiate si de aceea terminologia folosita este considerata un gen si este asezata in proximitatea criticii literare, deoarece parodistul, ca si criticul literar, lucreaza mai mult cu inteligenta decat cu talentul. Ezitand intre cuvinte si expresii ca "imitatiunc originala", "parodie", "in stilul lui", pe care nu intotdeauna le foloseste in mod adecvat, George Topîrceanu face totusi un remarcabil efort de clarificare notionala, de care teoria literara romaneasca va tine seama in viitor.
