Paradis in destramare de Lucian Blaga - analiza referat





Universul poetic al lui Lucian Blaga nu este unitar in felul aceluia pe care il intalnim la Bacovia, dar nici divers si polimorf precum cel arghezian. El nu ne impune nici prin monotonie profunda si nici prin proteism. Daca nota comuna, vizibila de la debut si pana la amurgul creatiei sale poetice, este apetenta pentru mister si, am putea zice chiar, o anumita fascinatie a acestuia asupra autorului, ca si a cititorului sau, evolutia marcata de-a lungul celor sapte volume de versuri antume ne infatiseaza destul de evident o anume metamorfoza de la vitalismul exuberant si bucolismul panteist al primelor doua, Poemele luminii (1919) si Pasii profetului (1921), la spaima existentiala si tristetea metafizica din in marea trecere (1924) si Lauda somnului (1929), apoi printr-o oarecare inseninare si printr-o mai mare prospetime a unui folclorism care ramane mereu substantial si niciodata etnografic in La cumpana apelor (1933) catre o redescoperire superioara a virtutilor unei convietuiri in armonie cu natura, a unei linisti si limpeziri interioare care se vor accentua intr-un soi de elegie resemnata si chiar de inteleapta jubilatie in poemele tarzii ale senectutii, destinate sa apara postum, dar si sa contrabalanseze magnific intreaga opera anterioara.

O asemenea usoara si lenta deplasare de accente nu ocultcaza cu toate acestea nici nota dominanta a viziunii poetice si nici circulatia de-a lungul intregului periplu creator a unor obsesii traduse concret in elemente de cadru, de configuratie si de speculatie lirica, din care se reconstituie un univers totusi destul de omogen. Desi in doze si cu ponderi diferite in decursul timpului, expansiunea eului si jubilatia dionisiaca, nelinistea, tristetea metafizica si dorul de moarte, nostalgia pamantului natal si inseninarea panteistica, resurectia erosului spre apusul vietii, sau viziunea germinatiei universale, ca si setea de dezmarginire si extinctie in care batranetea regaseste vechiul dor de moarte al maturitatii, adica in fond toate marile teme lirice ale lui Blaga reprezinta un fel de constante structurale ale universului sau poetic, a caror prezenta e usor dovedita de revenirea predilecta a unui numar de elemente figurative, de care tocmai aminteam si printre care se pot mentiona: lumina, focul, pamantul, padurea, lacrimile, stelele, intunericul, muntii, noaptea, moartea, raiul si iadul, amintirile, inima, tacerea, paianjenul, dorul, pacatul, Dumnezeu si Satana, ingerii si arhanghelii, ploaia, primavara si toamna, somnul, betia dionisiaca si vara, sufletul si trupul trecator, luna si soarele, strugurii, sangele, ciutele, plugurile, linistea, indoiala, spinii, sarpele, vinul, singuratatea, boala, vraja, blestemul, semnele, trecerea ireversibila, cenusa, cocosii, fantanile, codrul, asfintitul, taina, orbul, drumurile, povestile, basmele, stramosii, arderea, anii, veghea, visul si altele ca acestea, nu insa foarte numeroase, toate din aceeasi sfera semantica si sugestiva, care impun un univers imaginar de incontestabila coerenta, marcat, dominat, modelat de viziuni metafizice misterioase, ipostaze lirice ale unei sensibilitati corespunzatoare, iar nu ecou versificat al unei conceptii filosofice eterogene si exterioare. Marturia poetului insusi este decisiva in aceasta privinta: "Toate sensurile tin in poezia mea de domeniul unei sensibilitati metafizice ce coboara in adanc si vine din adanc, ele n-au confinii cu intelegerea filosofica discursiva"

Daca toata poezia lui Blaga este in genere egala cu sine in valoare si substantialitate, doua sunt totusi volumele in care ea atinge expresia cea mai semnificativa si produce reverberatiile cele mai cuprinzatoare: In marea trecere si Lauda somnului. Conditia existentiala este aici exploatata liric mai insistent si mai fecund decat oriunde. Vechiul impresionism al debutului, care l-a facut pe Lovinescu sa distinga in scrisul lui Blaga mai mult o lirica de notatie, este viguros depasit printr-un expresionism original, adanc asimilat, prin care poezia romaneasca participa in chip absolut remarcabil la una din cele mai mari si mai prestigioase miscari artistice europene. in marea trecem dovedeste si aprofundeaza individualismul exacerbat al tineretii, investindu-l cu rezonante grave, patrunzatoare si ample. O neliniste nelamurita, o spaima organica, un sentiment de criza isi fac simtite prezenta aici, pentru ca in Lauda somnului ele sa fie extinse la o scara mai larga, universala, de dimensiunile acelei "tristeti metafizice" pe care Blaga o evoca expres, conditie nu doar a insului abandonat intr-o lume straina si stranie deopotriva, dar chiar si a acestei lumi in intregimea ei. O comparatie intre frecventa persoanei I din //; marea trecere si din Lauda somnului este edificatoare. De aici provine probabil si ciudata "impresie de obiectivitate" de care vorbea la un moment dat Vladimir Streinu, recunoscand totusi "subiectivitatea extrema" a poeziei lui Blaga, care in Lauda somnului cunoaste intr-adevar o vadita subliniere, procesul de spiritualizare devenind "mai inalt", cum observa si G. Calinescu, poetul "incercand sa depaseasca spatiul terestru, sa evoce un «peisaj transcendent» si mai ales sa depaseasca momentul biografic, sa intre in fondul ancestral" si chiar, am putea adauga noi, in orizontul cosmic, universal al existentei.

Intre poeziile cele mai reprezentative din Lauda somnului, Paradis in destramare este neindoielnic cu deosebire simptomatica pentru sentimentul general al volumului. Analiza poeziei confirma usor si integral titlul foarte propriu pe care autorul i l-a dat. Ne aflam asadar in fata unui peisaj edenic devastat, in care arhanghelul pazitor nu mai tine in mana decat manerul unei spade ramase fara flacari, serafimii colinda pajistile si ogorul in cautarea unui adevar care Ii se refuza, arhanghelii ara cu pluguri de lemn, coplesiti de greutatea aripilor, ingerii goi se culca zgribuliti de frig in fan, cand porumbelul sfantului duh stinge luminile zilei, in vreme ce apa vie e invadata de paianjeni, rea premonitie pentru ce va urma, caci ingerii insisi vor putrezi sub glie, unde "tarana va seca povestile/ din trupul trist".

Procedeul evident este acela al acumularii gradate a unei serii de elemente convergente care compun imaginea dezolanta si fara speranta a unui univers aflat in plina si cumva inexplicabila involutie. Peisajul paradisiac este asimilat unuia natural si agrest in care fiintele celeste savarsesc gesturi obisnuite si au indeletniciri rurale: merg pe campuri, ara cu plugurile ca niste amarati gospodari si se culca in clailc de fan spre a se apara de racoarea noptilor. Nu un paradis supraterestru, idealizai, ci unul coborat din ceruri. sofianizat. Asimilarea personajelor sacre cu cele comun omenesti este un procedeu mai general al liricii de la Gandirea pe care Blaga il foloseste si el cu consecventa tocmai ca o expresie a perspectivei ortodoxiste asupra relatiei dintre lume si divinitate.

Gradatia notelor figurative care inculca cititorului impresia de degradare si sfarsit irevocabil este condusa cu intentia de a accentua si intensifica impresia in cauza trecand prin punctul culminant al stingerii luminilor si al invaziei de arahnide pentru a expira in prevestirea sumbra a putrezirii si a disparitiei povestilor, insasi libera prozodie a versurilor, cu rime rare si foarte asimetrice, aparent intamplatoare, este menita sa dea sugestia aceleiasi dizarmonii a unui univers in destramare


Nici un fel de explicatie nu lasa poetul sa se strecoare in text cu privire la cauza acestei lente decadente. Tabloul trebuie luat asa cum este ca o ipostaziere a unei stari interioare pe care o putem descifra, dar n-o gasim marturisita. El poate fi organizat in expresie si de o maniera pur estetizanta, asa cum pictorul isi regizeaza culorile din placerea superior gratuita a performantei formale. Altfel spus, poezia lui Blaga, si aceasta, si oricare alta, poate fi "gustata" si simtita integral in frumusetea si desavarsirea ei fara nici o explicatie, ca si cum in ea nu s-ar ascunde nimic altceva decat propria fiinta, geloasa de structura ei care ii e suficienta si deplina, fara nevoia altui atribut. Privita asadar unicamente in esenta sa, aceasta poezie ca oricare alta ni se impune si ne cucereste prin prezenta ei "in sine" si nu "pentru altceva", facandu-nc sa resimtim din pura si din exclusiva ei contemplatie o stare depresiva strict imaginara, un sentiment de dezolatie fara obiect, caci nu cunoastem cauza procesului involutiv ci doar efectul lui. Pentru existenta estetica a poeziei, acest rezultat al unei lecturi ,.naive" ramane suficient, chiar daca el nu poate fi considerat complet.

Daca textul in sine nu legitimeaza mai mult decat o stare intensiva de melancolie, poate cu atat mai intensa cu cat mai neinteleasa ramane sus-numita cauza si, in al doilea rand, o satisfactie deplina, venind din performanta exclusiv artistica a viziunii lirice, semantica simbolului pe care-l reprezinta universul ..paradisului in destramare" se poate mult imbogati, largi si adanci printr-un demers firesc si in definitiv inevitabil de integrare si contextualizare. Ingenuitatea lecturii este de multa vreme pentru noi un "paradis pierdut", de unii poate mai putin, iar de altii poate prea mult. Intram asadar in lectura cu un "orizont de asteptare", cum spun esteticienii receptiei, cu un fond aperceptiv, cu un ochi formal, cu o perspectiva deja construita sub influenta unei matrici spirituale, a unei ambiante culturale si deloc in ultimul rand sub imperiul unei prealabile cunoasteri, oricat de generale, a operei poetului insusi.

Se adauga faptul ca si acesta din urma, poetul, lucreaza si isi proiecteaza si realizeaza opera intr-un orizont de cultura, adica de intentii, de referinte si semnificatii. Chiar daca textul strict al Paradisului in destramare nu contine indici materiali de raportari.' la un orizont extern, la o precisa contextualitate culturala, el nu c mai putin produs in interiorul acestora si de catre acestea. Autorul biologic poate fi (si este) Lucian Blaga, dar cel cu semnficatic culturala ramane Poetul, iar acesta nu exista decat in contextul creatiei lui si al ambiantei spirituale care i-a modelat pe amandoi. Sunt deci doua operatii de intreprins: includerea poeziei de care discutam in perspectiva intregului volum din care face parte si deopotriva a ansamblului operei lui Blaga si apoi, lucru desigur mai dificil si mai delicat, relationarea tuturor cu ambianta care le cuprinde. Se poate proceda si invers si se si procedeaza poate mai frecvent asa. Blaga este poetul care si-a forjat o anumita viziune si intelegere a lumii sub influenta unor mari filosofii ale inceputului de secol ca intuitionismul lui Bergson, vitalismul lui Nietzsche si spiritualismul unor ganditori germani mai noi ca Spengler, KJagcs, Frobenius si altii, sub impulsurile egal de puternice ale noilor miscari artistice ale vremii care au impus un alt stil, precizat, dupa opinia poetului, mai bine decat oriunde, in expresionism si, in sfarsit, sub sugestia unei anumite comuniuni sufletesti cu cercul ideologic si artistic de la revista Gandirea, de care s-a simtit mult timp alaturi, fara a-si ipoteca vreodata independenta intelectuala.

Opera Iui Blaga este fara indoiala sinteza superioara si originala ca orice sinteza a acestor influente formative si modelatoare, sublimate prin forta unei uriase personalitati creatoare, care a schimbat inevitabil anumite accente ale viziunii generale, dar nu si sensul ei fundamental. Si acesta poate fi rezumat, cu nuantele de rigoare, in ideea unei crize a sacralitatii pe care o traieste omenirea moderna in conditiile civilizatiei de tip industrial, care masifica pe individ si-I instraineaza de substanta lui.

Interpretarea pe care o dobandeste in acest cadru Paradis in destramare devine astfel mai luminoasa, mai profunda si mai semnificativa, poezia dovedindu-sc nu numai un scop in sine, inchisa intr-o orgolioasa autosuficienta estetica, dar si hieroglifa unei atitudini fata de lume, a unui mod propriu de participare Ia una din marile dezbateri spirituale ale veacului. Astfel descoperim in lirica lui Blaga alaturi de indenegabila modernitate a expresiei sale, acel traditionalism al viziunii pe care el il imparte cu confratii sai gandiristi, dandu-i insa spre deosebire de ei forma cea mai subtila si mai convingatoare din punct de vedere artistic. Nostalgia unui paradis originar, nealterat de dintele si furtunile timpului, se desprinde astfel prin contrast din contemplatia unui teritoriu devastat parca de un sistem implacabil si amenintat cu o moarte care pandeste pana si ultima esenta a miracolului existentei, adica povestea:

"odata vor putrezi si ingerii sub glie.
Tarana va seca povestile
Din trupul trist"



Spaima si anxietatea acestui final catastrofic constituie obsesia fundamentala a poeziei atat la nivelul structurii ei interioare, cat si prin conotatia contextuala majora care implica o intreaga atitudine si viziune existentiala.

Un "paradis in destramare" da impresia a fi in cea mai mare parte a lui universul imaginar al liricii lui Blaga, cantaret nostalgic, dezolat si nu o data chiar exasperat al unei puritati si sacralitati primordiale periclitate de o istorie ostila, imprejurare care confera poeziei asupra careia am staruit un loc cu totul reprezentativ in opera celui mai mare si mai profund creator de mister din literatura romana, un mister care nu este bineinteles niciodata un simplu secret provocator si elucidabil, ci sensul insusi, inexorabil si ireductibil, al destinului existential al omului. Ontologia sacrului pare sa stea, ca si la Eliadc, in centrul acestui mister, care ramane pentru Blaga cheia de bolta a viziunii sale lirice, ca si a sistemului sau filosofic.











Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani