Universul poetic al lui Lucian Blaga nu este unitar in felul aceluia pe care il intalnim la Bacovia, dar nici divers si polimorf precum cel arghezian. El nu ne impune nici prin monotonie profunda si nici prin proteism. Daca nota comuna, vizibila de la debut si pana la amurgul creatiei sale poetice, este apetenta pentru mister si, am putea zice chiar, o anumita fascinatie a acestuia asupra autorului, ca si a cititorului sau, evolutia marcata de-a lungul celor sapte volume de versuri antume ne infatiseaza destul de evident o anume metamorfoza de la vitalismul exuberant si bucolismul panteist al primelor doua, Poemele luminii (1919) si Pasii profetului (1921), la spaima existentiala si tristetea metafizica din in marea trecere (1924) si Lauda somnului (1929), apoi printr-o oarecare inseninare si printr-o mai mare prospetime a unui folclorism care ramane mereu substantial si niciodata etnografic in La cumpana apelor (1933) catre o redescoperire superioara a virtutilor unei convietuiri in armonie cu natura, a unei linisti si limpeziri interioare care se vor accentua intr-un soi de elegie resemnata si chiar de inteleapta jubilatie in poemele tarzii ale senectutii, destinate sa apara postum, dar si sa contrabalanseze magnific intreaga opera anterioara.
O asemenea usoara si lenta deplasare de accente nu ocultcaza cu toate acestea nici nota dominanta a viziunii poetice si nici circulatia de-a lungul intregului periplu creator a unor obsesii traduse concret in elemente de cadru, de configuratie si de speculatie lirica, din care se reconstituie un univers totusi destul de omogen. Desi in doze si cu ponderi diferite in decursul timpului, expansiunea eului si jubilatia dionisiaca, nelinistea, tristetea metafizica si dorul de moarte, nostalgia pamantului natal si inseninarea panteistica, resurectia erosului spre apusul vietii, sau viziunea germinatiei universale, ca si setea de dezmarginire si extinctie in care batranetea regaseste vechiul dor de moarte al maturitatii, adica in fond toate marile teme lirice ale lui Blaga reprezinta un fel de constante structurale ale universului sau poetic, a caror prezenta e usor dovedita de revenirea predilecta a unui numar de elemente figurative, de care tocmai aminteam si printre care se pot mentiona: lumina, focul, pamantul, padurea, lacrimile, stelele, intunericul, muntii, noaptea, moartea, raiul si iadul, amintirile, inima, tacerea, paianjenul, dorul, pacatul, Dumnezeu si Satana, ingerii si arhanghelii, ploaia, primavara si toamna, somnul, betia dionisiaca si vara, sufletul si trupul trecator, luna si soarele, strugurii, sangele, ciutele, plugurile, linistea, indoiala, spinii, sarpele, vinul, singuratatea, boala, vraja, blestemul, semnele, trecerea ireversibila, cenusa, cocosii, fantanile, codrul, asfintitul, taina, orbul, drumurile, povestile, basmele, stramosii, arderea, anii, veghea, visul si altele ca acestea, nu insa foarte numeroase, toate din aceeasi sfera semantica si sugestiva, care impun un univers imaginar de incontestabila coerenta, marcat, dominat, modelat de viziuni metafizice misterioase, ipostaze lirice ale unei sensibilitati corespunzatoare, iar nu ecou versificat al unei conceptii filosofice eterogene si exterioare. Marturia poetului insusi este decisiva in aceasta privinta: "Toate sensurile tin in poezia mea de domeniul unei sensibilitati metafizice ce coboara in adanc si vine din adanc, ele n-au confinii cu intelegerea filosofica discursiva"
Daca toata poezia lui Blaga este in genere egala cu sine in valoare si substantialitate, doua sunt totusi volumele in care ea atinge expresia cea mai semnificativa si produce reverberatiile cele mai cuprinzatoare: In marea trecere si Lauda somnului. Conditia existentiala este aici exploatata liric mai insistent si mai fecund decat oriunde. Vechiul impresionism al debutului, care l-a facut pe Lovinescu sa distinga in scrisul lui Blaga mai mult o lirica de notatie, este viguros depasit printr-un expresionism original, adanc asimilat, prin care poezia romaneasca participa in chip absolut remarcabil la una din cele mai mari si mai prestigioase miscari artistice europene. in marea trecem dovedeste si aprofundeaza individualismul exacerbat al tineretii, investindu-l cu rezonante grave, patrunzatoare si ample. O neliniste nelamurita, o spaima organica, un sentiment de criza isi fac simtite prezenta aici, pentru ca in Lauda somnului ele sa fie extinse la o scara mai larga, universala, de dimensiunile acelei "tristeti metafizice" pe care Blaga o evoca expres, conditie nu doar a insului abandonat intr-o lume straina si stranie deopotriva, dar chiar si a acestei lumi in intregimea ei. O comparatie intre frecventa persoanei I din //; marea trecere si din Lauda somnului este edificatoare. De aici provine probabil si ciudata "impresie de obiectivitate" de care vorbea la un moment dat Vladimir Streinu, recunoscand totusi "subiectivitatea extrema" a poeziei lui Blaga, care in Lauda somnului cunoaste intr-adevar o vadita subliniere, procesul de spiritualizare devenind "mai inalt", cum observa si G. Calinescu, poetul "incercand sa depaseasca spatiul terestru, sa evoce un «peisaj transcendent» si mai ales sa depaseasca momentul biografic, sa intre in fondul ancestral" si chiar, am putea adauga noi, in orizontul cosmic, universal al existentei.
Intre poeziile cele mai reprezentative din Lauda somnului, Paradis in destramare este neindoielnic cu deosebire simptomatica pentru sentimentul general al volumului. Analiza poeziei confirma usor si integral titlul foarte propriu pe care autorul i l-a dat. Ne aflam asadar in fata unui peisaj edenic devastat, in care arhanghelul pazitor nu mai tine in mana decat manerul unei spade ramase fara flacari, serafimii colinda pajistile si ogorul in cautarea unui adevar care Ii se refuza, arhanghelii ara cu pluguri de lemn, coplesiti de greutatea aripilor, ingerii goi se culca zgribuliti de frig in fan, cand porumbelul sfantului duh stinge luminile zilei, in vreme ce apa vie e invadata de paianjeni, rea premonitie pentru ce va urma, caci ingerii insisi vor putrezi sub glie, unde "tarana va seca povestile/ din trupul trist".
Procedeul evident este acela al acumularii gradate a unei serii de elemente convergente care compun imaginea dezolanta si fara speranta a unui univers aflat in plina si cumva inexplicabila involutie. Peisajul paradisiac este asimilat unuia natural si agrest in care fiintele celeste savarsesc gesturi obisnuite si au indeletniciri rurale: merg pe campuri, ara cu plugurile ca niste amarati gospodari si se culca in clailc de fan spre a se apara de racoarea noptilor. Nu un paradis supraterestru, idealizai, ci unul coborat din ceruri. sofianizat. Asimilarea personajelor sacre cu cele comun omenesti este un procedeu mai general al liricii de la Gandirea pe care Blaga il foloseste si el cu consecventa tocmai ca o expresie a perspectivei ortodoxiste asupra relatiei dintre lume si divinitate.
Gradatia notelor figurative care inculca cititorului impresia de degradare si sfarsit irevocabil este condusa cu intentia de a accentua si intensifica impresia in cauza trecand prin punctul culminant al stingerii luminilor si al invaziei de arahnide pentru a expira in prevestirea sumbra a putrezirii si a disparitiei povestilor, insasi libera prozodie a versurilor, cu rime rare si foarte asimetrice, aparent intamplatoare, este menita sa dea sugestia aceleiasi dizarmonii a unui univers in destramare
"odata vor putrezi si ingerii sub glie. |
