PADUREA NEBUNA - Roman de Zaharia Stancu, aparut in 1963 la Editura pentru literatura.
In succesiunea panourilor "Autobiografiei lui Darie", urmeaza Jocului cu moartea, 1969, impreuna cu care alcatuieste substanta volumului VIII din Scrieri, . Datat 1958-l963, se refera la evenimentele plasabile in intervalul 1919-l922 la Rosiorii-de-Vede. incepand cu editia a II-a, 1964, romanul include si rememorarea episodului erotic cu tanara tataroaica Uruma (cap. VII-IX, XV, XX), consumat la Sorg, pe tarmul Marii Negre, unde Darie ajunge la capatul anului de "hoinareli" prin Peninsula Italica.
Sub forma unei nuvele de sine statatoare, Uruma, continuare a filonului picaresc din Jocul cu moartea, va fi publicata in volumul Scrieri V, . Informatii privind infrastructura documentara a romanului pot fi desprinse din confesiunile scriitorului cuprinse in Radacinile sunt amare, 1958, si Viata, poezie, proza, . Potrivit mentiunii din ultimele randuri ale romanului, "Padurea nebuna", din titlul lucrarii, reprezinta traducerea cuvantului turcesc "Deliorman" - numele dat padurii "uriase si inspaimantatoare" a Teleormanului, intinsa in "vechea vechime" pe tinutul dintre Dunare si Carpati.
Construit contrapunctic, romanul intersecteaza doua planuri narative deopotriva de interesante sub aspectul consistentei epice si al pitorescului fabulos-poematic: prezentul revederii targului ,janghinos si rapanos" al Rusilor-de-Vcde, parasit de protagonist in toamna lui 1916, si amintirile dobrogene vii din vara petrecuta intr-un sat tatarasc "sarac si darapanat", transfigurat insa, gratie vecinatatii marii si fascinatiei exercitate de prezenta Urumei, in cadrul mirific al unui poem inchinat puritatii dragostei. Dimpotriva, imaginea targului de provincie din perioada imediat urmatoare incheierii razboiului e reconstituita panoramic, prin derularea unor secvente de viata cotidiana agresiva si violenta. Asprimea conturclor vine din mizeria ambiantei, necioplirea locuitorilor rudimentar instinctuali, meschini, dornici de rapida inavutire, cat si din insusirile observatiei romanesti, necrutatoare prin sarcasm si caricatura. Pentru Darie, luarea de contact cu orasul, unde revine pentru un intarziat examen de admitere la liceu, echivaleaza cu incercarea de a-si descifra propria "poveste". F.xplorarea targului provincial "pleostit", cu lancezeala lui "de smarc", cu galcevile, dusmaniile si incaierarile dintre oameni, tot atunci incursiunea in trecutul personal (" vechile spite de oameni din care ma trag") apar enuntate de la inceput ca fiind solidare.
Intalnirea rubedeniilor (unchiul Tone, in antologica scena a "cainoseniei", prin care se deschide romanul) ocazioneaza descoperirea in sine insusi "a cate ceva din firea lor iute si salbateca, aprinsa si napraznica", insotita de dorinta de-a le razbuna (scriptic) "umilirile si suferintele". Pe coordonata autoedificanta, romanul ni-l dezvaluie pe Darie "schimbator ca vremea" ("El se uraste si-o iei din loc pe neasteptate. Parca ai avea in tine un sarpe care te musca intruna de inima si nu-fi da pace"), atras irezistibil de neprevazut {"nu-mi gaseam nicaieri nici astamparul, nici locul. imi ardeau necontenit talpile. Mereu ma mana din urma diavolul. incotro alergam cu inima-n gat si cu sufletul la gura? Unde voiam sa ajung?"), egoist, "sarac si zapacit", teribil de singur ("pana acum n-am iubit pe nimeni. Niciodata. Nici acum nu iubesc pe nimeni. Mai mult: n-o sa iubesc niciodata pe nimeni").
Dincolo de asemenea reflexii sporadice, partitura lui Darie se axeaza prioritar pe descrierea unui comportament, unde autorul privilegiaza vizualul, fara interventia psihologiei. Cartea creeaza astfel impresia unui asa-numit "roman de suprafata" (R. Barthes) in care interioritatea e pusa in paranteze. Aici, "spatiile, obiectele si circulatia omului de la unul la altul sunt inaltate la rangul de subiecte". Tipice pentru necontenita schimbare a mediilor sunt si poreclele prin care Darie - "vantura-lume fara capatai" - e botezat, de unii, Scaurus, Dintosul, Cioaca, de, altii, Gicu, Lenk, Galbejitul sau Gaie. in ce-l priveste, insa, "indragostit de undele limpezi ale raurilor", atras de cai, protagonistul se crede descendent "din rasa legendara a centaurilor".
Similarele inserturi culese in forma de versuri "rup" benefic cursivitatea discursului romanesc, deschizandu-l spre orizontul ingandurarii transpuse poetic: "Moartea se afla langa noii printre noi./ N-o vedem./ O simtim numai,/ ca pe o nevazuta pasare de plumb,/ ca pe o rece suflare". Altfel, romanul transcrie experienta directa a ceea ce il inconjoara pe Darie, lumea fiind privita de obicei cu ochiul omului care trece prin Rusii-de-Vede (sau Sorg) si are, acut, perspectiva "spectacolului". Nccomplc-zenta, autoscrutarea pune in lumina, ca trasatura dominanta a eroului, "dorinta arzatoare de a trai, de a trai pana la sfarsitul sfarsitului". Stimulatoare pentru meditatia asupra rosturilor vietii, intimitatea naturii fertile - aburii alburii ai pamantului "sanatos si gras", incoltirea ierbii si-a graului, inflorirea rapitei, "galbena ca aurul" e cadrul de contrast al secventelor de autoevaluare a performantei existentiale". "Traisem. Mai putin de douazeci de ani traisem. Si acest timp pe care-l traisem cu ce-l umplusem? Cu ce umplusem eu fagurii vietii mele? Cu miere ii umplusem? Cu balegar ii umplusem? O sa ma gandesc mai mult, si intr-o zi ori intr-o noapte o sa-mi raspund. Ba nu. Chiar acum trebuie sa-mi raspund. Eu imi umplusem fagurii vietii mai mult cu balegar decat cu miere. Fara indoiala ca erau de vina . si imprejurarile in care traiam, dar eram de vina si eu." Obsedanta, imaginea "fagurilor vietii" revine de cateva ori in cuprinsul romanului, repetata fiind si-n final, unde rezuma aspiratia lui Darie: " Voiam sa umplu cu miere aurie fagurii vietii mele. Si tot cu miere aurie voiam sa umplu si vietile altora." Ca metafora axiala a unui sugestiv autoportret, varianta sinonimica a fagurelui pune in abis destinul eroului, abisand totodata si existenta lumii romanului: "Mi se paru, dintr-o data, ca ma asemui cu un stup rotund pe care mii si mii de albine de aur l-au incarcat cu dulce si trista miere."
De considerabila sugestivitate alegorica, albinele, fagurii, stupul consolideaza esafodajul simbolic aflat in miezul cartii, de unde iradiaza, pe cat de discret pe-atat de persistent, intelesul spiritului ce se imbata cu polenul cunoasterii. Metafora compensatorie, stupul c, pentru Darie, spatiul datator de tihna, protector, matern, in stare sa-i domoleasca nelinistile fundamentale. Promisiunea din finalul romanului se prevaleaza de ordinea, securitatea, elocventa si inteligenta incluse in simbolismul stupului de albine.
