Caracterizare
Poetul latin, exilat la Tomis, este personajul principal al romanului lui Vintila Horia. Surghiunit in tara getilor, el isi scrie jurnalul ultimilor ani de viata, care va deveni marturia metamorfozei existentiale si religioase a poetului instrainat de cetatea Romei. Calatoria exilatului prin Dacia este initiatica. Desavarsirea spirituala a eroului, urmarita de o constiinta lucida, se realizeaza prin cunoastere, eros si creatie. Sunt, de fapt, trei initieri ale personajului: initierea in istoria si civilizatia arhaica a Daciei; initierea in religia getilor si in crestinism; initierea in dragoste.
La capatul acestora are loc aflarea patriei interioare a individului, o data cu regasirea sinelui.
Poetul a fost silit de vointa imparatului sa paraseasca Roma, orasul gloriei si al fericirii sale, ca sa se instaleze intr-un spatiu ostil, aflat la capatul lumii civilizate.
In natura Daciei, Ovidiu resimte freamatul naturii primitive. Marea involburata, crivatul salbatic din iernile lungi si grele, starea permanenta de amenintare generata de invaziile barbare vin sa accentueze spaima, suferinta si sentimentul acut al dezradacinarii.
In acest univers, amintirea va fi singura cale de retragere catre tinuturile natale.
Treptat insa, Ovidiu descopera o intreaga civilizatie arhaica, ale carei origini se prelungesc in mit. Tara exilului poetului latin este Dacia mitica. Poporul in mijlocul caruia va invata sa traiasca descinde din eroi legendari, care au transmis urmasilor lor vitejia, spiritul de sacrificiu si curajul in fata mortii. Tara intreaga mai pastreaza inca prospetimea sacra originara. Drumul prin Poiana Marului are toate atributele unui paradis natural, iar spatiul care i se arata calatorului este un spatiu ondulat, prezentat printr-o succesiune de munti si vai. Aici, poetul latin va face experienta sacrului.
Desi, la inceput, respinge cu scepticism ideea existentei unui Dumnezeu unic, Ovidiu va avea treptat revelatia acestui Dumnezeu.
In casa Dochiei, servitoarea geta, el va cunoaste spiritualitatea dacilor, care are la baza monoteismul si credinta in nemurirea sufletului. Initierea se va desavarsi in cursul celor doua calatorii ale eroului in spatiul dac, unde poetul va descoperi firea adevaratei sacralitati, dar si necesitatea de a crede intr-un nou Dumnezeu, "care va reda genului uman prospetimea unui inceput". Convorbirea cu preotul lui Zamolxe din Poiana Marului ii dezvaluie adevarul vietii sale, anume ca exilul este o pregatire pentru viata vesnica: "Timpul nebuniei si al sperantei, care ne apartine, reprezinta timpul asteptarii lui Dumnezeu".
In curand, Ovidiu va afla chiar Adevarul. Religia dacilor e doar o pregatire pentru o noua religie, ce va schimba conditiile ontologice ale existentei. Istoria medicului grec Teodor, despre intalnirea cu Mesia, in ieslea Betleemului, desavarseste traseul spiritual al poetului, anticipat de visul cu pestele, simbol crestin si existential. Ovidiu se apropie acum de esenta crestinismului: Dumnezeu s-a facut om, "s-a nascut, si El, in exiP spre a suferi pentru pacatele oamenilor. Revelatia pe care o are acum poetul este aceea a universalitatii destinului tragic al omului. Starea de exilat e starea arhetipala a omului.
Pentru autorul Artei iubirii, dragostea constituie si ea o cale de introducere in misterele vietii. Iubirea pentru Lidia, cea pentru Geta, cea pentru Artemis sau cea pentru Dochia formeaza tot atatea trepte ale initierii. Lidia, dragostea senzuala a poetului, ii descopera acestuia putinatatea sufletului uman: ea urmareste numai realizarea in plan material. Geta, expresia elementului autohton, ii dezvaluie poetului conceptia mioritica asupra dragostei, care e legata indestructibil de moarte. Artemis, cea care impleteste dragostea cu mitologia, e un alter ego al poetului, e sufletul pereche ce traverseaza aceeasi metamorfoza interioara. Descoperind-o pe Artemis, Ovidiu se descopera pe sine. Dochia reprezinta, in experienta poetului, treapta cea mai spiritualizata a erosului. Ea e simbolul energiilor primare, care salasluiesc in pamantul dac. Ea il va initia pe Ovidiu in tainele lumii arhaice a Daciei, fiind depozitara spiritualitatii bastinase.
In casa ei, ca intr-un camin ocrotitor de o calda intimitate, instrainatul se va regasi pe sine intr-o noua patrie, care este, in realitate, patria interioara.
Singurul martor al acestei deveniri spirituale este jurnalul poetului. De altfel, modalitatea esentiala de conturare a personajului este confesiunea la persoana I. Scriindu-si jurnalul, Ovidiu se intalneste cu sine insusi. Creatia in solitudinea exilului este deci o cale de revelare a propriului eu si a marilor adevaruri ale vietii: "Am avut timpul sa-mi refac toate cartile mele, sa scriu altele cu pana usoara a imaginatiei si mai ales am avut linistea, ca niciodata pana acum, sa ma gandesc la mine insumi, sa ma las leganat de bunatatea trecutului si scuturat de realitatea acestui prezent, care este pentru mine o infruntare fara mila cu adevarurile existentei"
