Dintre "actorii" teatrului care se prezinta pe marea scena a unei lumi cuprinsa intr-o lume (cea a romanului), cel mai interesant este Otilia.
Autorul spunea: "Otilia este «eroina mea lirica», proiectia mea in afara, o imagine lunara si feminina. Flaubertian as putea spune si eu Otilia c'est moi, e fondul meu de ingenuitate si copilarie Eroina este tipizarea mea, fundamentala, in ipostaza feminina. Otilia este oglinda mea de argint".
Personaj feminin extrem de complex, comparabil cu Sasa Comanes-teanu din Viata la tara de D. Zamfirescu, cu Oiguta din La Medeleni de Ionel Teodoreanu, cu Adela din romanul omonim de G. Ibraileanu, Otilia e fascinanta, mereu imprevizibila, diiematica prin comportament. Otilia nu este o "fizionomie", un dat, o schema abstracta, ci se constituie ca un proces dinamic, ca un personaj in continua devenire care-si schimba in permanenta identitatea. Este cel mai modern personaj al romanului, atat prin tehnicile de realizare, cat si prin problematica sa existentiala. Ea rezuma drama feminitatii, sentimentul anxietatii, inscriindu-se in "eternul feminin si in clipa" (Constantin Ciopraga). Iubita de parintele nesigur (Mos Costache), de tanarul Felix, care-i infioara corzile inimii, ocrotita de un strain, Pascalopol, ale carui sentimente paterne sunt semne de intrebare, Otilia, vant nebunatic de primavara, e totusi fara cuib. Urata de rudele apropiate, clanul Tulea, ca o eventuala rivala la mostenirea averii lui Costache Giurgiuveanu, Otilia traieste drama singuratatii, viitorul ei este ambiguu, departe de mult visata fericire.
Procesul devenirii personajului se realizeaza in mai mica masura prin ceea ce retorica romanului contemporan numeste perspectiva auctoriala, Otilia se defineste in primul rand prin comportamentul sau, rezultat din fapte, actiuni, gesturi, vorbire, ganduri etc. Comportamentul fetei e derutant: capabila de emotii puternice, trece brusc de la o stare la alta, ia hotarari care dezarmeaza. Otilia, acel copil "neastamparat", care fugea si revenea pentru a fugi din nou, devine fata cu "capul prelung si tanar", "incarcat cu bucle, cazand pe umeri"', nonconformista, vesnic mistuita de neastampar, de dorinta de a face ceva. Este copilaroasa si in acelasi timp matura, dovedind o grija materna fata de Felix, pe care il protejeaza ca pe "un orfan".
Aceasta frumoasa enigmatica, frivola numai in aparenta, cauta mereu implinirea. Nu se poate ca unica ei dorinta sa fie aceea de a placea barbatilor si de a fi rasfatata.
In lungile-i convorbiri cu sinele si-a descoperit, desigur, drumul in viata si cauta sa-l urmeze. Gandul e dornic de schimbare, viata devine zbor, incat intrebarile noastre raman fara raspuns, iar Otilia e o enigma.
in universul vietii imaginate de scriitor si in contingentul realitatii, Otilia nu poate fi condamnata pentru faptele sale. Viata Otiliei e ca Rapsodia ungara a lui Liszt sau ca Valsul lui Chopin, toate scrise, insa, fara final. O imensa partitura de semitonuri si arpegii furtunoase, o ploaie picurata de sunete gingase care proiecteaza un destin pe orbita intamplarii, parasind conventionalul: "Dupa cateva vorbe banale, mosierul scoase din buzunar o fotografie care infatisa o doamna foarte picanta, gen actrita intretinuta, si un barbat exotic, cu floare la butoniera. Fotografia era facuta la Buenos Aires".
De ce l-a parasit Otilia si pe Pascalopol, devenind "nevasta unui conte, asa ceva" de prin Spania sau America? Finalul este deschis (un alt element al modernitatii), proiectandu-ne personajul la limita subconstientului: oare a putut cineva patrunde pana in strafundul unei alte fiinte? Nici macar propriul labirint nu ni-l cunoastem!
Ca naratorul nu foloseste in privinta Otiliei perspectiva omniscienta ne-o dovedeste si prezentarea sa de catre celelalte personaje. Pluri-perspectivismul pune in relatie eroina cu individualitatea proprie fiecarui personaj (care ar putea avea rolul de "reflectori").
Cata dragoste incapea in bietul batran Costache Giurgiuveanu cand reusea sa ingane "fe-fetita mea" intr-adevar, pentru "papa", Otilia ramane "fetita" pe care o iubeste nespus, strop de tinerete si lumina in casa cu reflexe de plumb, dar pe care amana neincetat s-o infieze si sa-i treaca mostenirea pe numele ei:
"- Fetita mea - - Otilica mea, tu stii ca numai pe tine te am. Tie iti las tot Ce-ti trebuie tie alt nume? Nu esti tu Otilica mea scumpa, nu-ti las eu fie tot ce am?"
Pentru rationalul Felix, "Otilia e o fata admirabila, o fata superioara pe care n-o inteleg". Pentru Pascalopol, este femeia in devenire cu care are rabdare, nedistingand "ce e patern si ce e viriP' in dragostea pe care i-o poarta. Pentru Aglae, Otilia este "o stricata", facuta pentru a distra baietii de familie, care stie sa atraga pe barbati: "- Proasta esti tu Aurico - vorbi Aglae suspinatoarei, prin usa deschisa - sa-fi faci sange rau pentru o desmalata!". Pentru Stanica Ratiu, Otilia reprezinta "spiritul practic" care stie sa se descurce in viata. Cand Otilia pleaca la Paris cu Pascalopol, Stanica spune: "-Desteapta fata! comenta Stanica stirea cand o afla. Stiu ca se descurca-n viata!".
Pentru mondena Georgeta, Otilia este "o domnisoara" pe care o stimeaza, chiar fara sa o cunoasca.
Relatii de referinta se pot stabili intre Otilia si celelalte personaje, avand in vedere si ideea de paternitate care se afla in centrul romanului.
Prin Otilia, Calinescu a creat un om caruia nu-i poti cunoaste intregul, un personaj complex pe care nu-l poti inchide in cusca cercetarii minutioase. Otilia reprezinta o lume, cea careia i-a dat viata scriitorul, si cine stie in care din noi traieste.
