ORGOLII - Roman de Augustin Buzura. Aparut in 1977, volumului i se atribuie premiul "Ion Creanga" al Academiei Romane. In 1979 Editura Europa din Budapesta publica o traducere in limba maghiara a textului, ce va fi reeditata in_ 1982, la Editura Kriterion din Bucuresti, in acelasi an apare si traducerea in limba germana a cartii. A doua editie a romanului este publicata in 1985.
Mecanismele textului lui Augustin Buzura tin in prima instanta de modalitatile discursive pe a caror osatura se configureaza imaginarul epic. Fetisul limbajului metaforizam, aluziv, jocurile codificarii intr-o gradina baroca a cuvintelor, in care nimic nu este ceea ce pare a fi, structurate fundamental pe ideea labirinturilor si profitand din plin de posibilitatile unui spirit al veacului subsumabil (inca) titulaturii de textualism ii raman straine lui Augustin Buzura Scriitorul prefera discursul explicit. Pentru Augustin Buzura, romanul inseamna posibilitate de cunoastere, iar aceasta se intampla prin disectia si analiza clinica a lumii, in Orgolii eul narativ ataca, in primul rand, asupra limbajului. E o des-coperire si o diagnosticare a acestuia, mai ales in ipostaza sa tradatoare. Orgolii este, mai inainte de orice, o carte a tacerilor si a rostirilor interioare, o carte in care prezentul verbului este suspendat, iar nesfarsitele erori de comunicare duc la ipostaza logosului ca suport al unei "lecturi" improprii a (urnii. Masura in care aceasta "lectura" este voita, constient elaborata, asadar im-pertinenta, ofera dimensiunile dramei universului narativ. Intre adevar si minciuna, intre comunicarea de sine si jocul distorsionant al "politicii limbajului", in text se diferentiaza doua tipuri discursive.
Protagonistul romanului, Ion Cristian, reprezinta ipostaza eroica a fiintei morale, mereu obstructionata de cuvantul tradator. Constiinta puterii limitate, de nu chiar destruc-tive a cuvintelor conduce mereu personajul pe o cale sinuoasa a luptei cu sine, dar si cu verbul. Chirurg si cercetator celebru, destinul sau cuprinde un episod traumatizant: acela al anchetei si detentiei politice. Gestul moral de a fi operat rana de glont a unui conspirator anticomunist devine un cap de acuzare, iar Cristian parcurge etapele dantesti ale anchetarii si prizonieratului. Morala abstracta si valorile absolute sunt dinamitate prin forta bruta a primitivismului. Duelul dintre anchetat si anchetator (Varlaam, figura tipica a tortionarului) se poarta, dincolo de agresiunea fizica, pe coordonatele a doua modalitati de limbaj, configurand doua universuri etice antagonice. Limbajul care instituie este inlocuit aici de limbajul care destituie, iar lumea isi pierde echilibrul. Negarea valorilor si a adevarului instaureaza un regim al alienarii, in care detentia protagonistului si saracia pe care familia sa e silita sa o suporte reprezinta configuratia absurda a unui univers rasturnat, a fiintarii intr-un vis al nefiintei. Agentul perturbator este cuvantul delator, mostra a rostirii pervertite, politizate, instrumenta-lizate.
El desemneaza romanul ca un text al interpretarilor - al unor succesive interpretari ale realitatii, ce tind sa duca la desfiintarea acesteia ca atare. Pervertirea limbajului este resimtita acut de catre Cristian si denuntata, caci singura faptuirea diferentiaza intre realitatile (bune si rele) ale lumii. Unica modalitate de a face sens sta in ignorarea fluviului de vorbe._ Judecata faptica se substituie oricarei alteia. intr-un univers in care cuvintele sunt "devalorizate, imbatranite, golite de sens", in care "aceleasi fraze erau utilizate si de lasi si de curajosi", masura verbului devine insuficienta sau injusta. Perversa rasturnare de valori in lumea cazuta sub istorie, in care eroul devine victima, iar tortionarul se absolva moral prin senina recunoastere a vinovatiei duce, totusi, la moartea fiintei.
Textul pare a solutiona o atare criza prin imagini naturaliste ale decaderii umane. Exemplara din aceasta perspectiva este figura procurorului Rcdman, fostul prieten si delator al chirurgului Cristian, coplesit, tarziu, de un cancer avansat. Medicul gloseaza asupra caracterului acestuia de "planta fara radacini, apta sa traiasca doar atat cat tentaculele vor gasi o alta dispusa sa-l suporte [] Un om care practic a incetat sa existe", care, probabil, "in conditiile normale ar fi putut totusi sa se dezvolte", dar care ramane "un psihic minimalizat, prelucrat, lipsit de mobilitate". Fariseismul fapturii umane sub vremi, pacatul capital al vanitatii si violenta defularii prin minciuna configureaza un imaginar al dramei dezumanizarii, pusa in antiteza cu verticalitatea fiintei pentru care asumarea morala devine un mod de existenta. Orgolii este un roman centrat, construit pe modelul cuceritorului. Ion Cristian e un erou ce se revendica de la o tipologic de esenta romantica, a personajului exceptional, iesit din contingent, suprauman prin insasi umanitatea sa profunda. Etapele devenirii sale configureaza un traseu al cunoasterii - o cunoastere de lume, caci, caracterial, eroul este complet de la primele pagini ale romanului. Episodul social din Paris, in care protagonistul, prins intr-o revolta de strada, incearca gestul lapidarii, contureaza profilul unui om de o profunda esenta morala. Povestea de dragoste cu fascinanta Cristina ipostaziaza o criza a trairii ce complineste destinul personajului.
Figura exaltat romantica a femeii reprezinta un principiu complementar, un dublu feminin al eroului. Intensitatea trairii si violenta suferintei dupa destramarea povestii de dragoste configureaza, dincolo de o schema erotica in decor parizian, un scenariu al privirii in oglinda si al regasirii de sinc-intreg. Sparge-rea unitatii adamice determina o suspendare a fiin|ei deasupra vidului existentei. Forta eroului sta insa, mereu, intr-o fundamentala capacitate de supravietuire. Traindu-si esecul, Cristian patrunde intr-o alta varsta ontologica. Figura feminina tutelara este, de aceasta data. Stela, prezenta oculta, discreta, incarnare a ordinii existentiale si a cosmosului recentrat.
Optiunea nu este intamplatoare. Pentru personajul Cristian, reconfigurarea lumii inseamna recalibrarea ei. Figura feminina nu mai este alterai, ci umbra eului. Relatia nu mai e, asadar, una de complementaritate, ci de identitate. Centrul lumii devine acum profesia si, mai ales, cercetarea un alt model al cunoasterii. Ca si in naratiunea de tip legendar, personajul feminin trece in nefiinta rapus de boala impotriva careia eroul lupta. Relatia de cauzalitate e insa inversata. Episodul tragic nu sta la originea demersului, ci vine ca o forma de pedeapsa, precum in tragedia clasica, pentru vina data de dorinta de a se depasi pe sine si, mai ales, de a depasi Natura. Profilul protagonistului din Orgolii este unul polimorf. Dincolo de ipostaza odiseica (model al cuceritorului si al calatorului), figura alchimistului, pierdut in nesfarsite combinatii ale elementelor, cautator fervent al licorii vindecatoare, configureaza un model al maestrului vrajitor.
Legenda vie, personaj sacrosanct-, ce supravietuieste istoriei, Cristian isi are sanctua-l nil in laboratorul de cercetari - spatiu izolat si izolant, situat in afara limitelor lumii, pazit cu strasnicie de cerberul Anania. Spatiu templu, sacru, intangibil, despre care textul ofera o minima descriptie, laboratorul este lacasul "licorii" si al maestrului, in care misterul predomina si stapaneste. Mitologia careia ii da nastere este o urmare fireasca a acestuia. Cautarea citostati-eului reprezinta un proces de patrundere a tainelor firii, de penetrare a misterului naturii si al elementelor. Magia alchimica a "licorii vindecatoare" este echivalenta cautarii panaccului universal. Drumul pana la el este un drum al pragurilor, o cale a zbaterii si suferintei, a tradarii si erorilor. Singura calauza ramane constiinta. Ba salveaza fiinta de la cadere libera si justifica in ultima instanta optiunea sa pentru aceasta din urma noua ordine asumata. Orgolii propune doua modalitati ale discursului narativ. Dominanta este naratiunea auctoriala, ea insasi un melanj de scheme discursive ce se intind de la dialogul direct sau descrierea in cheie realista si pana la monologul interior. Prezenta instantei auctoriale este, insa, intotdeauna pregnanta. Eul narativ stapaneste discursul cu o mana forte, impriinandu-i nuantele dorite si penalizand orice miscare textuala ce tinde sa iasa in afara granitelor stabilite. Constructia romanului este asadar un camp finit, ale carui jaloane si articulatii sunt predeterminate. Fluenta naratiunii, chiar si atunci cand ea e sustinuta de traseele psihologizante ale monologului interior, este astfel determinata nu de curgerile naturale ale starii, ci de capacitatea autorului de a elabora textul-fluviu. Tehnica punctelor de vedere (venind dinspre modernismul european, dar si romanesc, din epica interbelica) este la randul sau subsumata pozitivismului de factura realista, ce desemneaza autorul ca zeu tutelar al universului imaginat. Acest discurs este marcat astfel de un limbaj al adevarului - al unui adevar supraordonat, ce vine din omniscienta actorului. El demasca in permanenta starea de fapt in dosul volutelor cuvantului si arata lumea asa cum este ca "in realitate".
Lui i se opune in text discursul de tip jurnalier, documentaristic. Acesta este reprezentat prin interventiile informatorului nenumit, mostre ale delatiunii, tipice epocii. Fragmentele sunt scrise la persoana intai; ele configureaza o monstruoasa serie a documentului abominant, orientat explicit catre distrugerea fiintei si a valorilor. Unui asemenea discurs, al cuvintelor destruclurate si destructurante, ii corespunde un limbaj al minciunii, in forma sa de resemantizare tendentioasa a realitatii. Faptele si personajele sunt temporar deformate in aceasta oglinda pervertita.
Ele fac obiectul unui permanent proces de intentii, pus sub semnul suspiciunii absolute, ce atinge cote ale patologicului. Schizoidia se reflecta inevitabil asupra limbajului pe care se articuleaza aceste fragmente. Structurile sale sunt sparte, deformate, curgerea sa este obstructionata de o sintaxa handicapata si de termeni improprii. Lumea din Orgolii este astfel marcata definitiv de capcana verbului. Aceasta determina doua tipuri posibile de atitudini: acceptarea logosului pervertit, cufundarea in el pana la grotesc, instrumentalizarea sa, ori refuzul acestuia, lupta acerba cu tradatoarele cuvinte, intr-un univers destructurat prin nondiferentierea limbajului, prin universalismul cliseului ce ajunge sa nu mai desemneze realitati noncoincidente, ci o utopica (si improbabila) pasla infrareala. Dincolo de rapoartele personajelor reflectori, de dialoguri si de intruziunile auctorialc, constructia narativa se intregeste printr-un sistem de feed back-uri prin intermediul caruia relatiile intcrpersonale ale protagonistilor si istoriile existentelor lor vin sa justifice faptele din prezentul naratiunii.
Aceste puneri in abis acrediteaza o data mai mult un model (de esenta romantica) al personajului bun fata cu personajul rau, al eroului si antieroului, intre care este asezata o serie verosimila de figuri intermediare.
Antiteza nu se reduce insa la atat. intr-un roman al reafirmarii valorilor, precum Orgolii, bazat in chip fundamental pe explicitul imaginii si pe decon-spirarca limbajului, personajul exceptional se opune si unei alte serii tipologice, subiacente. Eroului de tip realist socialist-construct ipotetic si neverosimil - i se substituie un personaj mobil interior, autentic, motivat. Romanul isi ramane astfel siesi fidel, caci conserva premisa enuntata in motoul camusian cu care debuteaza. Microcosmul uman in devenirea si complexitatea sa, principiile fiintarii si supravietuirea in istorie, lumea ca sistem in permanenta necesitate de calibrare, individualul ca parte a intregului si strategiile sale de determinare, cu un cuvant umanul ca esenta a lumii si logosul ca instrument al sau in constructia de sens, acestea sunt jaloanele fundamentale ale textului lui Augustin Buzura si ele configureaza in Orgolii un fascinant excurs asupra limitelor si capacitatilor fiintei in actul de a se trai pe sine in lume.
