Adancirea problemelor pe care le suscita opera poetica a lui Eminescu se poate face numai intr-o monografie speciala, de aceea, ca introducere la editia de fata, ne vom margini la o privire generala.
Ceea ce izbeste ochiul cercetatorului literar este comuniunea spirituala pe care poetul, inca din adolescenta, o are cu tot ce se poate numi cultura in ambianta in care el si-a desfasurat activitatea. Nu s-a singularizat ca viata, caci tine legaturi stranse cu parintii, cu prietenii, cu artistii pe care i-a urmat cu entuziasm in colindarea lor prin tara, cu noii cunoscuti pe care si i-a facut in drumul spre Blaj si de aici, prin tara, din nou spre Cernauti. Nu a ramas indiferent fata de poezia noastra, ci dimpotriva a cautat s-o cunoasca in toate manifestarile ei.
Ca teme si ca limba, unde se pot stabili raporturi intre poeziile din Familia si operele lui Alecsandri, Bolintineanu, Eliade Radulescu, Sihleanu, Deparateanu, Creteanu si tot ce se putea cunoaste prin Lepturariul lui Aron Pumnul. in acelasi timp, initierea in istoria neamului si-o face prin Letopisete (1845-1852), Arhiva romaneasca (1840 1841 si 1845), Arhiva istorica a Romaniei (1865-1867) si prin scrierile istorice ale lui Hasdeu. Ecoul cunostintelor din lucrarile si scriitorii amintiti se poate urmari de Ia poezia La mormantul lui Aron Pumnul pana la Amicului Filimon Ilia.
Totusi nu se poate afirma ca poetul, chiar si acum in adolescenta, ar fi un imitator. Temele cantate, desi sunt cele obisnuit romantice ale epocei, in felul lor de tratare poarta semnele a ceea ce se poate numi o personalitate in formatie. Limba poeziilor lui Eminescu este acum o sinteza a limbii noastre pana la 1866, iar amestecul de cuvinte populare, arhaisme, neologisme, provincialisme cu fonetica moldoveneasca ori cu intonatie transilvana, ne retine atentia. Eminescu este cel dintai poet al nostru care, cunoscand toate provinciile romanesti inca inainte de varsta de 20 de ani, a realizat o alianta de graiuri, si ca spirit, in aceasta privinta, este un discipol al Daciei literare. Si in ce priveste temele, este un fel al lui de-a-si arata caldura familiara pentru oamenii mari ai neamului, gingasia in exprimarea dragostei pentru pamantul natal, avantul in critica din Junii corupti. Scriind intr-o epoca in care toti erau preocupati de nationalitatea noastra si-si aratau energia morala, si tanarul poet a scris Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie sub impulsul care ii venea din realitatile vietii noastre istorice.
Ajuns la universitati straine, Eminescu, intocmai ca in adolescenta, are pasiunea de-a se instrui, de a-si insusi cultura epocii lui. Curiozitatea pentru literatura straina si-o aratase inca de pe bancile scolii gimnaziale: mitologia greco-Iatina, povestirile cu culoare orientala ale Seherazadei, scrierile fantastice ale lui Hoffmann, Noptile lui Young in traducerea lui Simion Marcovici, povestirea cu tema mistica-ocultista Lantul de aur a suedezului Onkel Adam, poeziile lui Schiller pot fi mentionate pe baze documentare.
Epoca studiilor la Viena si Berlin insemneaza insa pentru inzestratul tanar asimilarea unui nou strat de cultura cu rezonanta in afectivitate, gandire si imaginatie. Pentru Shakespeare, pe care, in 1870, il socoate "geniala acvila a Nordului" va scrie cativa ani mai tarziu versurile din Cartile. Faust, ca personaj modem ca sensibilitate, gandire si aspiratii umane, si alte scrieri ale lui Goethe il obsedeaza ani de zile. Byron ii este cunoscut de aproape, iar Satan, personificare a individualismului romantic, isi are locul lui in felul cum Eminescu isi exprima revolta in Demonism ori in diferite parti ale versiunilor Muresanu.
A patruns scrierile lui Schopenhauer, sorbind tot ce putea sa-i dea o privire adanca asupra desfasurarii istoriei omenirii. Si poetul nostru a simtit ce este tragic in existenta cosmosului, ca si in aceea a slabei fapturi omenesti, deopotriva supuse vampirismului timpului - viermele vremei roade in noi - dar nu l-a urmat pe filozoful german in predicarea ascezei ca mijloc de stingere a vietii. Cu elan mereu tanar a cantat iubirea si a innobilat in inalta poezie si ceea ce gandirea ii arata ca "un instinct atat de van". Ne-a creat mare poezie pasionala de la acel vers unic ca naivitate "Locul aripelor albe l-as cata-n delirul meu" pana la acele unice ca dezlantuire de afectiune "Ca zece morti deodata durerile iubiri-s/ Cu-acele morti in suflet eu te iubesc, Tomiris" si de la acestea pana la durerea stapanita din Oda - in metru antic si apoi la versul amar "Caci azi le semeni tuturor" din Pe langa plopii fara sot.
Asadar acceptand pesimismul cunoasterii, Eminescu nu-1 urmeaza pe Schepenhauer in ceea ce este solutie extrema a filozofiei lui. Si chiar pesimismul, asa cum il avem la poetul nostru, nu exclude o framantare spirituala care se incadreaza in framantarea universala, caci in opera poetului avem puse fata in fata viata si moarte, absolut si marginire, bine si rau, perfectie si decadere, dumnezeire si satanism, asa ca la toti marii romantici ai secolului. Se poate spune si despre Eminescu ceea ce, in L'originalite de Baudelaire, Robert Vivier a scris despre poetul francez: "En jetant ainsi son drame interieur sur le plan universel, Baudelaire faisait du romantisme bien autre chose que Pideal d'un siecle et la formule d'un mouvement litteraire: ii le placait du corp parmi Ies possibilites etemelles de la nature humaine, et le transformait en l'un des poles entre lesquels oscille notre comprehension de la vie".
La Schopenhauer se adauga Kant si acesta ii da fara indoiala acea inaltime de la care priveste lucrurile. Ii influenteaza si atitudinea morala, facandu-1 sa se exprime pe sine in versuri ca: "Sa cer a tale daruri, genunchi si frunte nu plec", ori "Prea bun pentru-a fi mare, prea mandru spre-a li mic".
Filozofia metafizica o completeaza cu filozofia practic-sociala de la Zeitschrift fur Volkerpsychologie, intalnindu-se in preocupari cu celalalt tanar de marc inaltime spirituala. Al. Xenopol, si luandu-si note despre importantul studiu Einleilende Gedanken uber Volkerpsychologie. Studiile de psihologie etnica il vor preocupa si-n epoca activitatii la Timpul, dar inca de pe acum, il fac sa dea atentie la tot ce este original in viata neamului nostru, in manifestarile literare si indeosebi in poezia populara.
Tanarul pasionat de cunoastere si de poezie trebuie sa fi simtit o marc fericire ca se alia la studii in epoca de glorie si de deplina recunoastere a lui Wagner. Prin acesta a ajuns la intelegerea poeziei miturilor, de la acesta i-a venit ideea de-a trata poc mitul dacic, asa cum Wagner s-a aratat inspiratul din mit in Tannhauser, in Lohengrin. , Parsifal si indeosebi in intreaga tetralogie a Nibelungilor.
Se poate afirma ca tot ce-a asimilat, in ce priveste cultura, Eminescu pana la sfarsitul anului 1874, i-a ramas fundamental in formatia lui de poet. Poezia si cultura nu pot fi privite separat una de alta, cand cercetam caracterizarile si gandirea din Epigonii, filozofia din Memento mori, care ramane totusi un original poem istoric bogat in pitoresc imaginativ, preocuparile sociale din imparat si proletar, accentele de revolta din Muresanu, versiunea 1872, ori mistica swedenborgiana din Feciorul de imparat fara de stea. Si in cea de-a doua epoca a vietii lui, Eminescu se caracterizeaza tot prin comuniune spirituala cu ceea ce constituie marea literatura si filozofie, desigur cu un orizont mai amplu-cuprinzator decat in anii adolescentei.
In toamna anului 1874, intorcandu-se la lasi, Eminescu este mai intai pasionat pentru poezia populara. intr-o scrisoare din 8 XI 1871, martu.'seste Veronicai Miele ca este preocupat de cronicele roastre si de culegerile populare, acestea oferindu-i motive de inspiratie. in adevar, din aceasta vreme incep sa fie scrise Calin Nebunul, Fata-n gradina de aur, Miron si frumoasa fara corp. Valoarea folclorului o intrevazuse sentimental inca de pe cand facuse parte din societatea "Orientul" (1869), dar acum o intelege rational, ca om cu cultura filozofica. Si de data aceasta, . Eminescu ni se infatiseaza ca realizator al unei sinteze de cultura si de poezie, pe aceasta din urma intuind-o, asa cum se arata ea, ca simtire si imaginatie, in basme, doine, balade.
Toata activitatea epocei de maturitate, cu Scrisorile, Sarmis-Gemenii, Glossa, Luceafarul, Doina este aceea a unui poet destinat sa se simta mereu al comunitatii din care s-a ridicat, spre a-i canta trecutul istoric, spre a exprima o framantata poezie a dragostei, spre a arata desertaciunea multor lucruri pentru care se pasioneaza multimea, spre a pluti in sfere de gandire, spre a da pe fata dureri si revolte care razbat si din versurile populare. Urmarind dezvoltarea poeziei lui Eminescu de la incercarile din Familia pana la Luceafarul, se poate observa o crestere in amploare si adancime a conceptiei, o dezmarginirc din emotii pur personale spre a se inajta la teme universale, dar in acelasi timp, o data cu dezmarginirea, avem si o progresiva inradacinare in viata etnica. in poeziile intimiste Craiasa din povesti. Atat de frageda, sonetul Afara-i toamna patrund si elemente populare. in poezia inspirata din viata neamului nostru aceste elemente au rol mult mai important. Astfel, in Scrisoarea III, visul sultanului este tema de folclor oriental, iar scrisoarea fiului voievodului este numai prelucrarea unei culegeri populare. Ceea ce apartine, ca poezie, poporului este fundamental in Doina. in poezia de tema universala Luceafarul, influenta populara este de prim ordin, insusi poemul filozofic avand infatisarea de basm in versuri, basm popular fiind si izvorul lui literar. Poetul, in toate etapele creatiei lui artistice a ramas inradacinat in traditie si in viata artistica a poporului. Numai asa a izbutit sa-l exprime cu arta in simtirea si in gandirea lui. Ne ramane statornic in minte marturia dintr-un caiet al poetului: "Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar"
Ne vom opri acum la unele chestiuni privitoare la opera poetica a lui Eminescu asa cum se prezinta in editia de fata.
Din aceasta noua organizare a operei poetice, mai putem afla cu surprindere ca Eminescu avea lucrari aproape definitivate care, de s-ar fi publicat prin 1872-1874, ar fi insemnat inca de pe atunci momente importante in dezvoltarea poeziei noastre moderne: Filosojia copilei (1867), De ce sa mori tu? (1869), Locul aripelor (1869), Basmul ce i l-as spune ei (1871), Frumoasa si juna (1871), Demonism (1871-1872), Eco (1872), din care face parte si Sara pe deal publicata numai in 1885 de Maiorescu, Odin si poetul (1872), parti intregi din cele doua mari poeme Feciorul de imparat fara de stea si Memento mori fac din Eminescu, inca inainte de imparat si proletar (1874), cel mai marc poet pe care l-a avut literatura noastra.
Aceleasi expresii ori imagini sunt reluate in cursul activitatii poetului, folosite intr-un nou context si inzestrate cu un continut afectiv si ideatic, de mare amploare. in Din strainatate (1866), doua versuri caracterizeaza indeosebi starea afectiva a poetului:
E inima mea trista, ce n-are mangaiere,
E sufletu-mi, ce arde de dor nemarginit.
"Dor nemarginit" are aici un cuprins afectiv apropiat de ce este "dorul" in intelesul graiului popular. Cincisprezece ani mai tarziu, in 1881, apare Scrisoarea I, din care desprindem versurile:
De atunci si pana astazi colonii de lumi pierdute
Vind din sure vai de chaos pe carari necunoscute
Si in roiuri luminoase izvorand din infinit
Sunt atrase la viata de un dor nemarginit.
De data aceasta, "dor nemarginit" exprima un gand filozofic, este o adancire a problemei lucrului in sine, a vointei deci in interpretarea schopenhaueriana, ca forta ce imboldeste spre viata tot ce este pe lume, de la piatra imobila pana la fiinta umana incercata de pasiuni si framantata de idei. Unele imagini sunt smulse din lucrari care n-au mai fost duse la desavarsire si-si capata o noua stralucire fiind fixate intr-o capodopera. Astfel, in Memento mori, v. 332:
Si din sure cai de caos colonii de lumi pierdute
il reaflam in Scrisoarea I.
Vin din sure vai de chaos pe carari necunoscute.
in povestirea al carei erou este faraonul Tla: "Ajunsera curand afara de oras, la tintirimul cu murii lui albi si lungi, ce pareau unsi cu var de lumina lunii". in Melancolie (1876) se afla cunoscutele versuri:
Vazduhul scanteiaza si ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine pe campul solitar.
in poezia Locul aripelor (1869):
Cungiurand c-un brat molatec gatul tau cel alb ca zarea,
"brat molatec" este clara expresie a senzualitatii si voluptatii. Cand insa, in Venere si Madona (1870) poetul scrie:
Brat molatic ca gandirea unui imparat poet
suntem transpusi pe alt plan afectiv si ideologic.
intr-o scena din Bogdan Dragos, incercarea dramatica de prin 1877, se afla urmatoarele versuri:
Tu esti asa de alba ca floarea de cires
Si soarta mea te puse in calea mea sa iesi
Sa treci ca o usoara craiasa din povesti
Tu gingasa mireasa a sufletului meu
in toate versiunile poeziei Atat de frageda (1879) s-au pastrat forme modificate ale acestor versuri, esentialul insa a ramas acelasi, spre a ne sugera un candid sentiment de dragoste.
Aceste reluari de expresii, imagini, versuri intregi pun insa si o grava problema in legatura cu desfasurarea talentului poetului.
Chiar din 1872, dand forma definitiva nuvelei Sarmanul Dionis, poetul a renuntat sa mai lucreze la romanul Naturi catilinare. in aceeasi epoca, publica Egipetul, dar paraseste marele poem din care faceau parte versurile acestei poezii. Memento mori. Ca poezie aparte apare imparat si proletar (1874), desi si aceasta trebuia sa fie un episod tot din Memento mori. in 1876 publica atat de frumoasele versuri din Calin - File din poveste, dar toate isi aveau locul in Calin Nebunul, marele basm in versuri la a carui definitivare a renuntat. incercarea dramatica Bogdan Dragos este saracita de valori poetice spre a se ajunge la Atat de frageda, la parti din Diamantul Nordului, la parti din Sarmis - Gemenii si la Renuntare. Si Sarmis - Gemenii, in loc sa fie adusa la desavarsire, ramane la rolul de-a furniza versuri frumoase pentru Atat de frageda si Din valurile vremii.
Ramanem nedumeriti ca poetul a putut sa-si sfarame geme unice spre a se face slefuitor de marunte pietre pretioase. Urmarind desfasurarea in timp a operei lui Eminescu si coroborand informatiile biografice, se pot surprinde momentele cand apar la poet "semnele disperarii", incepand inca din epoca Vienei, poetul devine tot mai constient de un rau organic care il mineaza si-l face sa creada ca nu mai avea timp pentru marile opere insailate in liniile lor generale si realizate chiar in multe parti. Atunci a inceput sa-si rapeasca fragmente din manuscrise si sa publice lucrari revelatoare pentru unele posibilitati cu care l-a daruit o natura, pe care, in sinea lui, avea motive s-o binecuvanteze, dar si s-o blesteme. Este un tragic proces pe care l-am urmarit in Eminescu -Viata si opera si am ajuns la convingerea ca, oferindu-i-se postul de redactor la Timpul, Eiminescu n-a lasat sa-i scape prilejul si s-a aruncat in ziaristica militanta ca spre o salvare.
Nimeni nu mai pune la indoiala ca Eminescu a fost un poet cult, in intelesul ca-si insusise tot ce, in epoca lui, se putea numi inalta cultura literara si filozofica. Si fara sa-si fi imbogatit spiritul cu varietatea de cunostinte, pe care le releva in parte notele din manuscrisele sale, ar fi fost un mare poet datorita insusirilor lui innascute, ar fi fost un Creanga al poeziei sau ceva care sa ne indrepte gandul spre taranul anonim creator al Mioritei. Urmarirea insa a poeziilor lui in desfasurarea lor evolutiva duce spre observatii din care vom nota aici cateva.
in marele episod inchinat Greciei, in poemul Memento mori, Eminescu se arata cunoscator al unei povestiri mitologice, de care va fi fost impresionat inca de pe vremea cand, la gimnaziul din Cernauti, citea cu pasiune cartea elementar-informativa a lui 'G. Reinbeck, Mythologie Jur Nichisiudierende. Orfeu, cu incredere in acordurile artei, patrunde in intunecimile infernului, de unde izbuteste s-o indrumeze spre lumina pe Euridice, dar nerespectand legea ce i-o impusese Proserpina, o pierde din nou pe cea aproape ajunsa la poarta deschisa spre viata pamanteasca. Coplesit de durere si de deznadejde, cantaretul mitic sta cu cotul rezemat de arfa pe care o sfaramase.
Eminescu isi pune problema ce a facut Orfeu cu instrumentul din care scotea sunetele care imblanzeau fiarele si dadeau viata lucrurilor. Aruncand arfa in haos, lumile toate: "Caravane de sori regii, carduri lungi de blonde lunc", ar fi pomit pe calea pierderii in spatiul nesfarsit.
Poetul crede insa ca arfa ar fi fost aruncata in mare si a fost urmata de Grecia care a lunecat spre decadere, dupa ce inflorise ca nici o alta tara cu gandurile ei sublime si cu arta ei neintrecuta. Credinta aceasta este insa tulburata de indoiala. Daca totusi arfa n-a fost aruncata in mare, ci in haos? Si o data stapanit de noul gand, Eminescu ajunge la exprimarea unei idei poetice, pe cat de impresionanta, pe atat de noua in literatura noastra:
Dar mai stii? N-auzim noaptea armonia din pleiade?
Stim de nu traim pe-o lume, ce pe nesimtire cade?
Oceanele-nfinirei o cantare-mi par c-ascult.
Nu simtim lumea patrunsa de-o durere lunga, vana?
Poate-urmeaza-a arfe-antice suspinare-aeriana,
Poale ca in vai de chaos ne-am pierdut de mult de mult!
Aici nu mai avem un element livresc, ci intuirea poetica a starii afective caracteristice secolului. Este acel Wehschmerz, de care aminteste Eminescu in scrisoarea catre lacob Negruzzi, din Viena 5/17 iunie 1870, lamuritoare pentru ideea poetica din Epigonii. Este starea de indurerare pe care au exprimat-o marii reprezentanti spirituali de la Byron si Leopardi pana Ia Schopenhauer, de la John Keats, poetul lui Endymion, pentru care durerea-nefericirea este o stare naturala a lumii, pana la Leconte de Lisle, ganditorul poet din Bhagavat, patruns de ideea ca universul este strabatut de vaierul suferintei:
Une plaine est au fond de la rumeur des nuits,
Lamentation large et souffrance inconnue
Qui monte de la terre et roule dans la nue
Prin versurile lui, Eminescu arata ca indurarea personala coincide cu aceea a umanitatii secolului. Si acum sensibilitatea poetului se arata adanca si fin nuantata.
Dar in aceasta intuire a unui Weltschmerz, pe care-1 afla si la poeti de-ai nostri ca Nicoleanu, Skeletti si Matilda Cugler, Eminescu arata si patrunderea unei stari afective in desfasurare. Cu cat inaintam spre sfarsitul secolului, tot mai precis capata expresie gandul falimentului stiintei, in care multi isi pusesera nadejdea crearii fericirii in societatea umana. Occidentul nu mai crede in ratiunea universala si-si cauta alte cai care sa duca spre indepartarea nelinistilor si satisfacerea aspiratiilor interioare. Detronand ratiunea, unii merg spre credinta religioasa, altii spre exaltarea pasiunii, trairii, urmarii fortelor obscure din fiinta umana. Antiintelectualism ori antiscientism isi afla expresia in scriitori ca Gide din L'Immoraliste (1894), ori ca Brunetiere din Sur Ies chemins de la croyance, care, in 1896, proclama "la faillite de la science".
