Din 1900 si pina in ajunul mortii sale (1963), Ion Agarbiceanu detine un rol precis conturat in evolutia prozei romanesti. Pina la Unirea din 1918, creatia lui apare integrata epicii realiste traditionale, colorata de un filon liric in evocarea mediului rural, a lumii trecutului si asezarilor ei patriarhale. Observatia nu exclude totusi noile relatii, in perimetrul citadin si in zonele miniere, unde mutatii social-economice se repercuteaza negativ asupra mentalitatilor si psihologiei. Un accent de anxietate poate fi detectat in tonul narativ la inceput luminos, bonom, duios, tulburat prin descoperirea laturii de suferinta (fizica si morala) sau prin atractia spre starile con-flictuale si dramatice ale existentei. Formula « verista» si vina epica energica, prezente in nuvelistica din 1910 si in romanul din 1914 (Arhanghelii), se inscriau dealtfel in coordonatele unei literaturi preocupate pina la obsesie de social si etnic / etnografic. intre cele doua razboaie mondiale, epoca unde ierarhia valorilor a fost cel mai mult controversata, proza lui Agarbiceanu - desi privita de unii critici drept o prelungire si o « supravietuire» a unor structuri atinse de desuetudine - reveleaza, la o privire mai atenta, o simtitoare imbogatire a orizontului tematic si a paletei expresive. Totodata, sub raportul atitudinii, timbrul ei protestatar, urmind o directie ascendenta de clarificari, impune o dubla miscare interna a operei: spre deformarea grotesc-caricaturala in respingerea aspectelor negative din contemporaneitate (in jurul anilor 1934 - 1938) si catre efortul de «recuperare» lirica a trecutului «pozitiv», simtit ca o contrapondere polemica (in 1939-1940). Ambivalenta e si ultima faza, postbelica, urmind - impreuna cu operele scrise pina in 1945 - directia epica clasica (in romanele-cronica, unde destinul celulei familiale e inscris in cercurile largi ale surparilor istorico-sociale) si directia romantica, poetizanta si contemplativa (in explorarea baladescului, a miturilor, misterului cosmic, universului infantil).
O alta caracteristica a scriitorului este strinsa lui legatura, nu doar prin biografie, dar prin tot ce a scris, de viata Transilvaniei din ultimele opt decenii. Spre deosebire de alti creatori ardeleni, afirmati in preajma lui 1900 si care s-au stabilit, rind pe rind, la Bucuresti (I. Slavici, G. Cosbuc, Oct. Goga, Liviu Rebreanu), Agarbiceanu a ramas atasat locurilor natale. El a fost, in multe privinte, exponentul unei provincii careia i-a simtit din plin framin-tarile, istoria, dimensiunea morala. in egala masura insa a ramas si robit de o anumita mentalitate « transilvana» si de realitatea ei lexicala. De aici tendinta unor critici de a-1 considera ca pe uu scriitor « provincial» de redusa circulatie, cu un timbru minor al operei, aproape un epigon al lui Ioan Slavici (1848 - 1925). Daca e adevarat ca mostenirea acestuia a fost utila formarii scriitoricesti a lui Agarbiceanu, depasirea in sensul unei mai largi arii tematice si a structurilor narative, tipologice, stilistice nu e mai putin evidenta. Trei generatii scriitoricesti se succedasera in rastimp in miscarea literara transilvana. Cea dintii, grupata in jurul revistei Familia (1866 - 1905) si animata de Iosif Vulcan, daduse cu mult inainte un impuls - e drept, inca timid - prozei nationale. Istorisita si preponderent romantica, ea prevestea totusi interesul pentru realitatea ardeleana contemporana. Aceasta era agitata de un complex de probleme sociale - legate de convulsiile lumii agrare indeosebi - si nationale, prin agravarea oprimarii poporului roman si optiunile unei linii de aparare politica, dezbatute mai tirziu in cadrul Partidului National.
E ceea ce-l intereseaza si pe Iosif Vulcan (1841 - 1907) in Ranele natiunii (1876) si in schitele De la sate (1893).-Programul lui Vulcan si al revistei sale e ilustrat concomitent de proza lui Ioan Al. Lapedatu, I. C. Pantu s.a., fara a mai vorbi de masiva colaborare a scriitorilor din « tara veche», stimulata prin varii mijloace de directorul Familiei.
Mai accentuata este directia urmatoare, a revistei Tribuna (1884 - 1903), animata la Sibiu de Ioan Slavici, cu o tendinta marcata spre un « realism popular» vizibil nu numai in opera decisiva a directorului, dar si a celor ce, atrasi de ineditul acestei proze, ii urmau exemplul: Sep-timiu Albini, Virgil Onitiu, Enea Hodos, Popovici-Bana-teanul, Ion Pop Reteganul, V. Ranta-Buticescu s.a., unii cultivind nuvela taraneasca sau povestirea folclorica, altii continuind filonul romantic inaugurat la Familia. in fine, consolidarea grabnica a burgheziei romanesti ardelene, urmarita adesea cu un ochi critic, aducea si transcriptia vietii urbane.
Odata cu aparitia in 1902 a Luceafarului, se contureaza o a treia pleiada de prozatori transilvaneni, unii ramasi la limitele foiletonului sau ale evocarii memorialistice (Horia Petra-Petrescu, Mihail Gaspar, Oct. C. Taslauanu), altii vadind resurse epice mai fecunde (Aurel P. Banut, Al. Ciura, Zaharia Barsan) cu totii realisti declarati, trecuti prin experienta lui Slavici si a Tribunei, buni cunoscatori totodata ai interesului manifestat pentru universul rural in literaturile rusa, germana si maghiara. intre acestia avea sa apara, in 1902, si Agarbiceanu, iar in 1908 Liviu Rebreanu (1885-1944).
Agarbiceanu urmarea inca din anii liceului miscarea de la Familia, cea «tribunista», nuvelistica lui Slavici, dar si formele narative scurte cultivate de prozatorii minori atrasi in jurul Luceafarului. O inrudire tematica si stilistica nu se opreste insa aici. Ea vizeaza si formele paralele de afirmare a prozei din sfera revistelor Samanatorul (1901-1910) si Viata romaneasca (1906-1916), aparute la Bucuresti, si respectiv, Iasi. in primul rind prezenta, acolo, a tinarului Mihail Sadoveanu (1880 - 1961) va exercita o influenta directa (si marturisita) asupra primilor pasi in literatura ai lui Agarbiceanu. Bineinteles, descoperirea dimensiunilor literaturii romane, care circula, la inceputul veacului al XX-lea, masiv in editii populare la indernina, de la Cronicari la Eminescu si la prozatorii contemporani, era un fenomen comun la ardeleni. Contactul cu scrisul noilor creatori, dialogul angajat direct cu confratii de la Bucuresti determina o straduinta constienta de apropiere a stilului. Un rol imens a jucat - in aceasta directie - circulatia literaturii lui I. L. Caragiale (1852 1912). in fine, tenta moralizatoare a scrisului «ardelenilor» isi gaseste si ea explicatia in platforma teoretica ce-i unea in fata fenomenelor social-politice de la 1900. Influenta ideilor socialiste, populiste, agrariene etc. atesta un climat ideologic respirat in mediile intelectuale ale provinciei. Luceafarul (aparut la Budapesta si mutat apoi la Sibiu) a fost in buna parte retorta acestor framintari cu repercusiuni asupra prozei cultivate aici. Modelarea unui crez estetic nou isi asociaza si comandamente nationale : arta, pe linga asumarea implicita a unui «specific» etnic, in stare sa ne distinga in tabloul european, trebuie sa fie si o declaratie explicita a unor nazuinte istorice de eliberare si autodeterminare nationala. Scriitorul este exponentul unei etnii, el are o misiune etico-etnica, este solul, mesagerul colectivitatii. Conceptie mesianica, de inspiratie romantica, puternic colorata de curentele de idei ale pragului de secol. Gruparea de la Luceafarul o exprima programatic si o ilustreaza exploziv prin poezia lui Octavian Goga (1881-1938).
Toate aceste impulsuri (inclusiv paradigma lirica a lui Goga) se regasesc intocmai in primele volume de proza ale lui Agarbiceanu, ale carui convingeri estetice, formate in acest climat, vor ramine extrem de rezistente si consecvente. E vorba in fond de acel accent particular astfel definit de Liviu Rebreanu pentru intregul complex al scrisului ardelenilor: « Arta acestor creatori nu e niciodata un simplu joc de cuvinte, sunete sau intentii. Scriitorul ardelean, mai mult decit cel din alte parti, se simte vesnic legat cu pamantul si socoteste arta ca un apostolat. De aceea si literatura aceasta reoglindeste mai puternic sufletul poporului, cu dorurile, bucuriile si sperantele sale.»
in chiar anii cind Agarbiceanu se afirma in literatura, H. Sanielevici (1875 - 1951), exponentul unei estetici isto-riste de tip sociologic, dadea o definire suficient de patrunzatoare si de adevarata despre specificul transilvan: « Ardelenii, care s-au cultivat venind in contact cu popoare mai inaintate, vad viata printr-o prisma morala. Starea lor economica e si mai buna. Fruntasii lor nu formeaza ca la noi o clasa stapinitoare, ci sunt conducatorii, servitorii poporului si ca atare ori isi implinesc rolul cu constiinta, ori inceteaza de a conduce. Scriitorii ardeleni sint si ei tarani, adesea cu interese taranesti; ei au purificat insa ideologia poporului si in operele lor gasesti intotdeauna, alaturi de critica senina a relelor de indreptat, oameni model si tablouri de viata ideala, care sa poata sluji de pilda si invatatura. Asa s-a nascut la romanii de peste munti o literatura clasica poporala.» (1905)
Asemenea afirmatii semnalau o realitate esentiala, confirmata si de analiza istorico-literara. Creatorilor ardeleni autentici le ramine propriu caracterul obiectiv, realist, militant si sensul etico-social al literaturii, de asemenea o certa propensiune pentru epicul narativ, vizibila de la Ion Budai-Deleanu (1760 - 1820) pina la Liviu Rebreanu si la prozatorii actuali: Titus Popovici, D. R. Popescu, Augustin Buzura, Sorin Titel, Francisc Pacurariu, Petre Sal-cudeanu, Vasile Rebreanu, Ion Lancranjan s.a. Dar toate acestea se pot petrece la diferite nivele valorice, iar istoria literara retine in primul rind, ca decisiva, experienta marilor personalitati. Experienta lui Ion Agarbiceanu e dintre acestea.
Cu atit mai mult, cu cit opera lui asimileaza ceea ce dadusera predecesorii (inclusiv Slavici), insumind tot ce e valoros in scrisul lor. El opereaza o sinteza in compozitia careia intra si efortul unei primeniri: o respiratie epica mai larga, un lirism de un timbru inedit, captarea pinzelor freatice de mister si fantastic, intentia asamblarii planurilor epice intr-o fresca istorica etc. Agarbiceanu isi depaseste inaintasii prin energie creatoare, spontaneitate, o productie prolifica, adincime a sondajelor si vibratie lirica. Prin accentul ei original, aceasta proza se integreaza curind valorilor general-romanesti, depasind granitele provinciale: chiar inainte de Unirea din 1918, creatia lui era apreciata, discutata si revendicata in mediile literare de peste Carpati. Opera sa contribuie la acel amplu proces de «osmoza spirituala» intre toate tinuturile romanesti.
Iar daca Slavici adusese in lumina artei lumea lui «de acasa», din partile Siriei, a Crisanei si a teritoriilor banatene limitrofe, daca in poezia lui George Cosbuc (1866 - 1918) tisnise impetuos peisajul natural si uman al Nordului tarii (regasibil, din 1912, si in proza lui Liviu Rebreanu), cu Agarbiceanu intra in literatura romana imaginea precis desenata etnografic, istoric si lingvistic, a Cimpiei ardelene, a bazinului aurifer din Muntii Apuseni, a tinuturilor « marginene» de la poalele Carpatilor sudici si topografia oraseneasca din centrul Transilvaniei. Pare ciudat, dar Transilvania, cu o atit de veche istorie a vietii urbane, nu-si crease pina atunci in literatura romana o imagine adecvata. Agarbiceanu este printre cei dintii prozatori dornici sa dedice un intreg capitol al operei vietii citadine transilvane, cu mutatiile si tipologia ei foarte diferita de acelea din «tirgurile» lui Sadoveanu, Bratescu-Voinesti, Cezar Petrescu s.a. Intentia nu e totdeauna acoperita de realizari majore, fie din pricina unor carente de viziune sociologica, fie din cauza sfielii si stingaciei cu care scriitorul continua sa se miste in mediul urban. O singura data, in Sectarii (1938), pamfletul izbuteste sa creeze atmosfera unei burghezii locale, surprinsa in postura de ridicol si comic. Suita de «framintari» orasenesti din celelalte romane, cu tot bagajul lor sociologi ceste exact, se prezinta la o tensiune estetica scazuta. Totusi, titlul de precursor i se cuvine acordat, prin anticiparea de situatii, probleme si personaje regasibile - la alta scara a evolutiei - in proza lui Victor Papilian (1888 1956), a lui D. R. Popescu (n. 1935), Francisc Pacurariu (n. 1920) si, mai ales, a lui Augustin Buzura (n. 1938) in schimb, viata satului e redata tulburator si ardent, in realitatea ei morala in primul rind, dar si in prospectiunea fenomenologiei istorice. Daca intervin si aici citeodata voalari ale imaginii, tabloul ramine un valoros document asupra satului ardelean a carui existenta - fara nimic static ori imuabil, ci in devenirea dialectica - e urmarita din ultimele decenii ale secolului trecut si pina in pragul prefacerilor de dupa 1945. Este aici «fieful» necontestat al lui Agarbiceanu, ecourile viziunii sale putind fi urmarite la prestigiosi alti exponenti ai aceleiasi lumi rurale: Peter Neagoe (1881-1960), Pavel Dan (1907-1937), Ion Vlasiu (n. 1907)
In De la tara (1905), volumul de debut al lui Agarbiceanu, care trimite prin titlul abia modificat sinonimic la De la sate (1893) al lui Iosif Vulcan, materia e romantica, cu accente realiste in redarea conflictelor si in tratarea portretelor, desi unele rezolvari sint ostentativ melodramatice. Tehnica e a evocarii, faptele narate au conturul nesigur al unor intimplari naprasnice, dar petrecute de mult, intr-un trecut cvasilegendar, atins de o estompa duioasa. Motivul erotic si tehnic isi pastreaza totusi relieful baladesc, ciocnirile sint dramatice, firile ce se infrunta au o violenta primara care le tiraste irepresibil spre finalul tragic: Costea padurarul, Razbunarea, Dan Jitarul, Hotul s.a. Existente eroice amintesc pe alocuri modelul sadove-nian, urmat intocmai, desi fara vraja expresiva a aceluia. De la inceput se poate observa predilectia elementarului, a replicilor morocanoase, a rostogolirii unor existente frustrate sau'marcate de o «napasta». Totul se desfasoara in decorul unor paduri misterioase, ori in locuri izolate si nelinistitoare, in afara perimetrului comunitar al satului. Cind cadrul e rural, sentimentul unei certitudini incalzeste figurile si reaseaza existenta intre parametrii firesti ai copilariei (cu mici intimplari cinegetice sau burlesti) si batrinetii, aceasta exercitind o constanta tentatie pentru penelul portretistului: figuri de mosi si babe, uitati de moarte, de o incredibila vitalitate concentrata in privire sau in expresia fetelor pergamentoase formeaza o enorma galerie rembrandtiana in proza scriitorului. Un accent nou introduce notatia banalului cotidian, surprinderea laturii anti-eroice a existentei sociale satesti: certurile marunte dintre popa si dascal (impacare), necazurile unei case grele, cu fata de maritat (Popa Vasile) prevestesc de pe acum topica din Ion (1920), capodopera lui Liviu Rebreanu. Marunta intelectualitate rurala, spre care Agarbiceanu isi fixeaza de timpuriu atentia epica, duce deocamdata un trai nediferentiat (sau prea putin) de acela taranesc, ticalosia vietii mizere fiind subliniata cu un accent amar. Prelungirile se observa in volumul din 1909, In clasa culta, unde titlul insusi indica interesul paralel pentru umilitatea existentei orasului provincial: functionari, prelati, meseriasi sint atinsi de o inexplicabila cloroza, formele rutiniere, lipsa de orizont, pauperizarea fiind sursele unor drame obscure. Desenul psihologiilor e insa mult mai sumar, culorile terne si relieful epic simtitor diminuat. O usoara ironie trista pluteste ca o ceata autumnala in care personajele bijbiie ca niste umbre fara chip. Moartea insasi - vazuta in prozele rustice ca un eveniment firesc in ordinea legii naturale, sau ca o ruptura naprasnica - se transforma dincoace intr-un lung proces obscur, insidios, celular, dezbracat de orice solemnitate. Ea atinge nu atit trupul, cit sufletele ofilite inainte de vreme, dezarticulate si derizorii. Un indepartat reflex cehovian sta la baza acestui capitol. Sondajul nu e prea adinc, figuratia umana are totusi diversitate, iar firele epice ne conduc catre principalele filoane pe care opera viitoare le va exploata cu precadere.
La amplificarea orizontului narativ, la substantializarea viziunii existentiale va contribui si neprevazuta turnura biografica din anii petrecuti in Tara Motilor. Realitatile socante ale acestui teritoriu fabulos, cu amintirile revolutiei de la 1848 inca proaspete in memoria colectiva, impletite cu stratul miturilor ancestrale, cu mizeria si cu ineditul indeletnicirilor si relatiilor dintr-un bazin aurifer solicita intii notatia semireportericeasca. Fragmentele publicate in Ramuri si in Revista politica si literara (1906 - 1908) constituie faza pregatitoare pentru compozitia mai elaborata din volumele in intuneric si Doua iubiri (ambele editate in 1910).
In povestiri romantice, hranite bogat din stratul legendar al teritoriului in care scriitorul patrundea cu interesul complementar al creatorului si etnografului, o dimensiune de mister ne este revelata. Mituri, superstitii, tortura magica isi revendica o structura si o topica de basm, unde feericul e inlocuit intotdeauna prin fiorul tragic al mortii: Comoara, Valea dracului, Duhul bailor, Vilva bailor. Aurul, ascuns in maruntaiele muntelui, e sub puterea malefica a unei zeitati feminine (« Vilva bailor» - Zina (rea) a minelor); seducatoare, geloasa, razbunatoare, ea se identifica in cele din urma cu epifania prezentei sacre, specifica tuturor mitologiilor minelor si muntilor (Cf. Mircea Eliade, Istoria credintelor . . .). Patrunzind in nivelele geologice ale Vietii, omul infrunta implicit sacralitatea Terrei Mater, ceea ce explica si aparitia unor rituri de purificare prealabila, existente si in zona Apusenilor, de unde se inspira povestirile fantastice ale lui Agarbiceanu; ele ilustreaza in buna masura inlocuirea - in universul mitologic al mineritului - ideea creatiei printr-o fiinta suprema uraniana cu aceea a creatiei «prin hierogamie si prin sacrificiu singeros» (M. Eliade, Forgerons et Alchimistes). Totodata, zona de fantastic se conjuga cu aducerea in prim plan a figurilor de intensa suferinta omeneasca. Tehnica racursiului, prin care prozatorul reconstituie din linii rapide o biografie, pornind de la un portret static ori de la un nucleu epic modest, atesta o rafinare a mijloacelor: Fispanul, Qheorghiut, Copilul Chivei, Telegut, Praginel, Iarna grea depasesc rama povestirii traditionale; ele sint caracterizate printr-o compozitie dizarmonica, nervoasa, sub presiunea unor modele reale. Elementul non-fictional - vizibil din Fragmente - intra in evocarea directa a unei galerii tipologice frapante, surprinsa « pe viu». Prozatorul se elibereaza aici de modelul sadovenian, sau de ecourile lecturilor sale din Maupassant, Cehov vizibile in prozele inspirate din lumea citadina. Presiunea realitatii extrem de puternica il obliga sa adopte o solutie ce aminteste mai degraba pe Verga si pe Luigi Capuana, mai ales prin accentul pus pe destin («napasta» credintei primitive autohtone urmareste implacabil personajele) si pe patologic. Virvoara, Fefeleaga, Luminita, Ceasul rau, Melentea, Omul cu viata scurta s.a. sint asemenea « anime oneste» al caror tragism mut se consuma in majestatea indiferenta a unei naturi salbatice. Candoarea, umilita tea, alternanta de supunere / razvratire in fata sortii nedrepte sanctifica portretele. De alta parte, prozatorul nu evita exhibarea reversului: angelismul, purificarea prin suferinta, coexista cu descriptia trupurilor decrepite, minate de boala, deformate de infirmitati hidoase. Se poate spune chiar ca aceasta umanitate de schilozi, estropiati sau muribunzi exercita asupra naratorului o fascinatie noua, dominata de doua realitati torturante pentru propria sa constiinta morala: boala si moartea. Analiza clinica e magistrala, cu surprinderea unor detalii anatomice si filozofice fara precedent in proza romaneasca. Astfel, fenomenele de casexie sau starile comatoase din Luminita, Un razvratit, transcrierea impasibila a clipei supreme in Virvoara, a obsesiei letalului in Fefeleaga si Dura lex sau variatele forme de reprezentare a mortii isi gasesc la Agarbiceanu o expresie neasteptat de moderna. O mare parte a prozelor lui scurte au ca final moartea sau ea e insusi « evenimentul» textului. De ce, cind si cum se moare sint intrebarile ce prelungesc in plan retoric naratiunea propriu-zisa, dar alunecarile de acest fel sint deocamdata rare, finalitatea peda^ gogica a epicului fiind evitata (sau simtita ca implicita). Abia mai tirziu, intr-o alta faza de evolutie, si in special in povestirea filosofica Dolor, aceasta semnificatie meditativa isi va revendica o retorica anume. Ceea ce ramine rezistent insa in circumscrierea unei « ars moriendi» risipita pe parcursul intregii opere este nu atit o « teologie» a mortii, cit adiaphora populara. Marcat de o sensibilitate ancestrala, pre-crestina, Agarbiceanu are despre moarte o « connaissance tremblee », dupa expresia lui Bataille.
Viziunea e transpusa in planul epic mult mai vast al romanului Arhanghelii (1914), unde cei doi termeni ai observatiei fruste din lumea Muntilor Apuseni - boala si moartea - sint convertiti in semnificatia lor morala: alienare psihica, moarte a spiritului. Nu biologicul, ci socialul e acum interogat cu insistenta. Nu doar proiectiile in fantastic ale unei realitati - halucinanta in chiar datele ei obiective - cit mai ales conditiile procesului rasturnarii vechilor relatii colective incepe sa-1 preocupe. Experienta dura a anilor petrecuti intre minerii din Apuseni isi gaseste aici sinteza epica definitiva. Imaginile risipite in povestirile, nuvelele si schitele anterioare se sudeaza intr-un ansamblu coerent, dramatic si sumbru. «Arhanghelii» este numele unei mine de aur, in jurul careia, asemenea unui simbol si a unei demonii, se dezlantuie instinctele, patimile, conflictele si dramele unui intreg sat. Compozitia monografica pastreaza vagi reminiscente din lectura romanului Mont Oriol de Maupassant, scriitorul ce suscitase mai de mult interesul prozatorilor romani de la 1900 (incepind cu Sadoveanu, care-1 « descopera » si-1 traduce). Dar apropierea se limiteaza doar la pretext: mina de aur determina destinele diverselor grupuri de personaje, dispuse radiar, urmarite in ascensiunea si decaderea lor, intr-o suita de microstructuri epice solid legate intre ele. Remarcabila este si aici capacitatea prozatorului de a sonda sufletul colectiv si primitivitatea. Galeria de personaje e dominata de figura notarului imbogatit, Iosif Rodean, asupra caruia fantasma aurului actioneaza ca o forta malefica, pina la distrugere. Cruzimea, violenta, rapacitatea devoranta, patima erotica isi disputa rind pe rind planurile analitice. De alta parte, dezbaterea morala, pusa sub semnul preceptului crestin, ramine de o asprime rece, fara nimic din compasiunea evanghelica. Singura povestea de dragoste a doi eroi « exemplari» care se iubesc impotriva oprelistilor si infring prin puterea sentimentelor barierele ce-i despart aduce o nota senti-mental-romantioasa, rezistenta si ea in proza scriitorului. Acest nivel e insa concurat de inclinatia, mult mai fertila artistic, pentru sondarea malformatiilor psihice: tortura magica, alienare, sete nemasurata de putere si dominatie, complex al culpabilitatii etc. Personajele, mici Gobseci rurali, sau dimpotriva, risipitori ametiti de bogatia neasteptata, astutiosi sau debonari, au o vitalitate debordanta cheltuita in combinatii veroase, disponibilitate erotica, pofte pantagruelice. Descoperirea zacamintelor de aur modifica mentalitati si comportamente, scoate la iveala impulsurile diabolice, dinamiteaza formele statorniciei patriarhale. Isteria colectiva se consuma intr-un lant de kermese incheiate tragic: filonul seaca in scurta vreme, accidentele mortale se succed ca o fatalitate, ruina si destramarea pun stapinire pe mica localitate zguduita de mirajul unui El Dorado derizoriu.
Interesul pentru studiul patologiei sufletesti revine la Agarbiceanu in anii urmatori, fie sub influenta evenimentelor primei conflagratii, in Stana (1929) si Biruinta (1930), unde erosul vinovat si dorinta redemptiunii capata un accent dostoievskian, fie in urmarirea mutatiilor lumii rurale postbelice, in suita nuvelistica Spaima (1922), Dezamagire (1924), Pascalierul (1931) unde problematica morala si cea acut sociala isi disputa prevalenta. in special intinsa nuvela Pascalierul, urmind experientei din Popa Man (1910), e o magistrala analiza a psihismelor negative, aici cu accentul pus de automistificare si pe exploatarea naivitatii colective. O serie de alte culegeri de proza scurta, publicate de scriitor pina in 1940, aduc - dincolo de fecunditatea iterativa - interesante nuantari ale realismului sau, determinate de factori social-politici, filosofici si estetici. Evenimentele epocii, dezbaterea ideologica intensa si contradictorie, sentimentul amar al unei « dezamagiri» in impactul noilor realitati coloreaza intens materia epica si scot la iveala sensuri antinomice semnificative. Retrospectia asupra propriei creatii (in Marturisirile din 1932) subliniaza ea insasi dubla orientare a unei evolutii estetice: de o parte, catre o proza simbolica, parabolica, de substanta franciscana (vizibila in Luncu-soara in Paresemi, Minunea, Pustnicul si ucenicul sau, Dolor etc); de alta, spre un expresionism sui-generis, grotesc si caricatural in receptarea formelor « moderne» de civilizatie si climat politic, in Rabojul lui SfintuPetre si Sectarii.
Rabojul. . . (1934) transpune in cadru modern un topos al basmului popular romanesc: calatoria pe pamint a sfintului, trimis de divinitate pentru a-i raporta starea lucrurilor printre muritori. Descins in Romania interbelica, emisarul mitologic inregistreaza rind pe rind, contrariat, perplex, iritat si scandalizat aspectele pauperizarii, coruptiei, politicianismului fara scrupule, inechitatilor de tot soiul. Proza savuroasa, de un comic enorm si spontan, putin obisnuit in scrisul anterior al lui Agar-biceanu, Rabojul. . . speculeaza impactul arhaicitatii cu o intelegere aberanta a modernului. In fond, ciocnirea nu e numai intre mentalitati opuse, una tinind de traditie, alta de progresul tehnic, cu repercusiuni imprevizibile, dar si intre doua mituri. O societate ce-si contura noua ei mitologie (masinism, tehnocratie, capital, politica, moda etc.) e strabatuta intr-o sectiune transversala cu un umor sceptic. Protagonistul e de fapt purtatorul de cuvint al unei reticente taranesti reactionind fata de lumea contemporana cu neincrederea si suspiciunea bunului-simt popular. inrudita cu Tabletele din Tara de Kuty, scrise in aceeasi epoca de Tudor Arghezi (1880 - 1967), cartea lui Ion Agarbiceanu e o « sottie » strabatuta de un comic al absurdului.
Ironia se converteste in sarcasm negru in Sectarii (1938), roman politic despre degringolada ultimei etape de guvernare burgheza. intr-o urbe imaginara, Zavoriti (sugerind prin semantica numelui ideea de spatiu claustrat, sufocant), doua partide politice isi disputa succesiv puterea, recurgind la instrumentarul primitiv al dominatiei: coruptie, demagogie, santaj, violenta. Un gazetar fara scrupule, urmarind sa parvina cu tot pretul, trece dintr-o tabara in alta, escrocheaza, linguseste, tradeaza, asociindu-se in cele din urma cu o grupare de extrema dreapta pregatita sa arunce tara in terorism si anarhie. Aluziile la mecanica istorica a momentului sint stravezii, sanctionarea unei evolutii spre fascizarea deschisa era un avertisment grav. Romanul exploateaza grotescul situatiilor si tipologiilor, proiectind totul pe fundalul unei colectivitati a carei demonologie nu mai e aurul (ca in Arhanghelii), ci politicul degradat. Rivalitati, aversiuni, combinatii tenebroase sint vazute exclusiv sub unghiul ridicolului, in maniera lui I. L. Caragiale si a Istoriei unui oras de Scedrin. Zavoritii, ca si tirgul Glupovo al clasicului rus, e un teritoriu rascolit de partimi oarbe, cu «secte» (de unde si titlul Sectarii) inveninate de o lunga pinda a puterii, gata de linsaje si procesiuni funebre, amintind atmosfera Sudului american peste care sufla un vint de nebunie. Tragicul e inlocuit insa de carnavalesc, iar personajele sint masti dezumanizate, grotesti. Tabloul e spiritual, alert, transcris intr-un stil voit gazetaresc, impanat de citate de articole «fulminante» si titluri senzationale. Fara sa fie prea adinc, sondajul social intreprins de scriitor sintetizeaza o experienta directa, din frecventarea mediilor politice si jurnalistice ale perioadei, cu concluzii critice din cele mai radicale.
Revansa unei atitudini contemplative, ce-i era mai proprie, a unei optiuni lirice si nostalgice, care-i ramin structurale, nu intirzie sa se produca. Risipite pe mai multi ani in diverse reviste, reveriile acestui singuratec isi cauta formula. Ele evoca anii unui contact cu un univers nepin-garit de ravagiile istoriei si de degradarea umana tot mai amenintatoare. in Ceasuri de seara, Chipuri si icoane, volume ce alterneaza povestirile obiective cu meditatia lirica, dar mai ales in scurte notatii intitulate Dintr-un carnet, aparute in Transilvania, Qind romanesc, Pagini literare, Carpatii etc. se pregatesc capitolele volumului Amintirile (1940), opera in care arta scriitorului atinge pragurile cele mai inalte. Filonul rememorarii e reluat apoi in ciclul Din amintirile unui fals vinator (1956), Din copilarie (1956), Din munti si din cimpii (1957), File din cartea naturii (1959), dar cu o vizibila scadere a tonusului expresiv.
Amintirile (1940) sint de fapt metafora «drumului» si a «intoarcerii la izvoare». Scriitorul adopta aici o tehnica speciala, atribuind unui personaj imaginar propriile intimplari din copilarie. Dupa o viata anosta, fara relief, un judecator de provincie, iesit la pensie, se intoarce in satul natal. El se cufunda aici, ca-ntr-un izvor al juventei, in apele emotiilor si bucuriilor anilor de demult, condus in regasirea trecutului de una din ultimele rubedenii ce i-au mai ramas, varul Ilarie. De aici si titlul Amintirile, in loc de Amintiri (care ar fi raportat direct la autor) cu nuanta impersonala premeditata. Tot de aici si alternanta celor doua planuri (trecut - prezent) pe care se construieste fiecare capitol, ca un joc de lumini si umbre. Pretinsul erou, intors « acasa», isi insoteste varul la muncile cimpenesti, participa la ritualul vietii colective, la serbari si ceremoniale, evoca intimplari al caror martor sau protagonist a fost. Situatii similare din copilarie sint asociate, comparate, evocate cu o intensa bucurie, de unde si culorile lor extrem de vii, fata de situatii, eroi si peisaje prezente, al caror contur e nesigur, sters. Naratorul arunca in jurul sau o privire distrata si mioapa, pindind doar pretextul capabil sa-l conduca indarat, in lumea Iui autentica, plina de o indicibila naivitate si fragezime. Finetea desenului, magistralele portrete familiale, transparenta peisajelor, puritatea sentimentelor dominate de candoarea « descoperirii» unor dimensiuni cosmice au o vibratie lirica curatita de orice reziduuri moraliste ori romantioase. Acest reflux-refugiu spre copilarie, apelul dureros al memoriei, invazia unei naturi bucolice au o neasteptata vigoare expresiva si un joc involuntar prous-tian al derularii memoriei, declansata de senzatiile vii ale unei lumi ce traieste prin culori, arome si sunete primare. Din acelasi filon (desi nu la un nivel artistic egal) se alimenteaza materia epica a micului « roman» Licean . . . odinioara (1939), evocind, tot prin intermediul unui personaj autobiografic (Ionica Albu), anii de scoala de la Blaj, figuri pitoresti de dascali pedanti sau joviali, mici escapade pedepsite cu « consilium abeundi», intreaga atmosfera a scolilor romanesti din Transilvania in preajma primului razboi, in conditiile grele ale oprimarii austro-ungare. Timbrul de candoare si umor debonar se pastreaza intact in episoade ce descriu viata belferilor blajeni, istoria maruntelor intrigi si aversiuni din viata monahala, emotiile «testimoniului», ceremonialul tragerii vinului din chelar, aducerea lemnelor de foc toamna, cu toata mireasma padurii invadind curtile severe, certurile amicale pentru si contra ortografiei etimologice, poezia interioarelor, iarna, linga focul din camin si paharul evocator al Taliarhului. . . Unele aspecte prevestesc intentia de « cronica » epica a vietii ardelene de la inceputul veacului. Efortul de reconstituire ampla, in romane cu subiect citadin si de analiza istorica (Vremuri .si oameni, Domnisoara Ana, in pragul vietii, Viitoarea, Prapastia s.a.) care-i acapareaza intreaga energie creatoare in anii celui de-al doilea razboi mondial, nu se mai finalizeaza totusi in opere majore. Dincolo de interesul documentar, incongruenta si inconsistenta psihologiilor, tezismul manifest si fadoarea stilistica a textului dau acestui ciclu romanesc un aspect compozit, cu mari denivelari de valoare.
In schimb, imaginea vietii rurale se completeaza fericit in ampla povestire Strigoiul (aparuta postum, 1969), care urma sa fie, in intentia marturisita de autor, o « monografie» a satului ardelean de la finele veacului trecut, insumind obiceiuri, ritualuri folclorice, traditii pe cale de disparitie. Axa tabloului epic e insa tot o idee morala (dezumanizarea prin imbogatire) proiectata pe un fundal etnografic si angajind destinul unei familii (a Marginenilor). Destramarea tragica a unui neam cu radacini adinei in istoria satului e vazuta si in implicatii fantastice. Interesul pentru zona de mister - vizibil in diverse momente ale creatiei: de la Vilva bailor la Popa Man - revine in faza ultima, in doua opere rezistente: Jandarmul si Faraonii. Explorind mentalitatea primitiva, bogata in sugestii artistice, legind insa mereu motivul fantastic de semnificatia etico-sociala, Agarbiceanu creeaza un capitol original in proza romaneasca, distantindu-se de experienta lui Slavici si Liviu Rebreanu. El deschide aici noi perspective viziunii rurale a lui Pavel Dan, Victor Papilian sau V. Voiculescu.
Conceputa ca o « drama » in peisajul salbatec al Nordului tarii (Maramuresul), Jandarmul (1941) e o ampla nuvela reluata, revizuita compozitional si stilistic in 1959. Cistigind in condensare si substanta, textul are in forma sa definitiva o tensiune filmica remarcabila si o puternica atmosfera de teroare. Ambiguitatea faptelor, pendu-lind intre real (verosimil) si mister se inspira indirect din mitul folcloric al Zburatorului. Dumitru Bogdan, poreclit « Jandarmul», e un « strain» cu antecedente tulburi, venit intr-o mica localitate de munte sa-si ia in primire o mostenire. Prezenta lui declanseaza o suita de evenimente tragice, rascolind viata banala a comunitatii. Frumusetea virila intunecata si aspra a personajului provoaca pasiuni bruste, conflicte, o moarte enigmatica. Patima celor doua femei care si-1 disputa e distrugatoare si demoniaca. Numai moartea cumplita a « jandarmului», echivalenta cu o exorcizare, poate aduce izbavirea din tortura necurata. Faptele, cu o aparenta de verosimil, determinate de cauze reale, sint deformate insa de superstitii, filtrate prin fantezia primitiva a satului patriarhal, ceea ce prilejuieste prozatorului (in analiza psihismului celor doua eroine) pagini nervoase, incarcate de noapte. in lumina acestor suflete ravasite de patima, totul e deformat, haotic, misterios, realul lunecind in mit. Scriitorul subliniaza mereu - cu un contrapunct usor ironic - planul realitatii, dar inainteaza impreuna cu eroii in zona interpretarilor magice, prelogice, cu deliciul - intilnit si in Popa Man - de a se pierde in fictiune. Nuvela, una dintre cele mai realizate in opera lui Agarbiceanu, are o compozitie sigura, echilibrata, condusa cu nervul unui « suspense» narativ exceptional.
Calitati similare intilnim in Faraonii, opera scrisa in anii celui de-al doilea razboi mondial, dar editata numai in 1961. Naratiunea, intinsa, nu e totusi un « roman», ci un « gen aparte», avind mai degraba un caracter epopeic de factura romantica. Dincolo de conflictul dramatic, plin de peripetii si ciocniri violente intre neamul de voievozi tigani ai lui Tancu si uzurpatorii lui, scriitorul intentiona sa fixeze artistic viata plina de pitoresc si inedit moral-social a tiganilor. Interesul pentru aceasta etnie dispretuita si napastuita coboara pina in anii copilariei. in Cenadea natala existau doua «tiganii», cea de sus - cu mesteri fierari, oameni mai cuprinsi, acceptati de comunitatea satului, si cea de jos, cu palmasi, proletari agricoli, socotiti drept « paria ». Imaginea va fi transmisa, asa cum a fost receptata in copilarie, in Faraonii (satul Vladeni). indemnul matern, de o calda compasiune, nu lipseste din acest prim interes pentru bietii « faraoni». Traiul lor, dramele de iubire si vendeta, frumusetea fizica si ispita romantica a vietuirii libere, in comuniune cu natura, dar si conditia lor sociala furnizeaza scriitorului pagini duioase sau infiorate in prozele primei etape: Moartea danciucului, La seceris, Fierarul Petrca sau exceptionalul portret al lui Anghelus. Coloratura romantica a acestor «fragmente» il conduce pe scriitor catre epopeea (nu romanul) vietii tiganesti, ca un soi de replica sentimentala, peste ani, la epopeea eroi-comica Tiganiada a lui Budai-Deleanu (cea 1800). Nu lipseste insa din geneza Faraonilor un impuls mai direct legat de realitatile crincene ale dictaturii mili-taro-fasciste ale carei victime, in cadrul prigoanei rasiale, au fost si tiganii (deportati si exterminati). Evocarea patetica, plina de un umanism ce depaseste atitudinea sama-riteana, crestina, vizeaza de fapt elogiul libertatii si demnitatii omului in genere, peste barierele de clasa ori rasiale; de aici si aminarea editarii unui text ce nu putea primi acordul cenzurii dictatoriale. imbibata de un farmec misterios, traversata de prezente feminine tulburatoare, de cavalcade fantastice, incaierari, urmariri, crime si inter-mezzo-uri de inseninare in mijlocul unei naturi pe masura patimasilor eroi, proza Faraonilor, dincolo de unele accente usor desuete, are calitatile reale ale unui scenariu cinematografic. Ea anticipeaza dealtfel motivul din romanul epopeic Satra (1968) al lui Zaharia Stancu (1902 - 1974).
Opera lui Ion Agarbiceanu se inscrie intr-o traditie distincta si deliberata. Aducind un timbru caracteristic ardelean, proza sa e permeabila unor factori modelatori ce vin atit din formatia intelectuala cit si din mediul si climatul literar al primelor decenii ale veacului XX. Lecturile din Flaubert, Cehov, Tolstoi, Dostoievski si Leonid Andreev nu ramin fara un ecou in diversele filoane ce strabat epica sa analitica, de problematica morala indeosebi, sau cea inspirata din formele vietii citadine. Universul rural - unde viziunea lui exceleaza prin originalitate - aminteste experiente paralele afirmate in aceeasi epoca in context european: Taranii lui Reymont (1904) si Satul lui Ivan Bunin (1909). Unele investigatii ale psihologiei rurale pot fi raportate la precizia ironic-detasata a lui Maupassant, dupa cum dezbaterea etica legata de culpabilitate, eros, moarte, redemptiune are ceva din fervoarea lui Bernanos. Desi formula « realismului» sau pare straina innoirilor sau experimentalismului formal propriu epocii interbelice, nuantarile in directia psihologicului si tentatia cvasi-expresionista a grotescului nu ocolesc acesta proza. Fara indoiala insa ca Agarbiceanu ramine in primul rind un povestitor de inepuizabile resurse. Fecund dar inegal, strain de secretele constructiei romanesti (cu exceptia unei reusite izolate, Arhanghelii, determinanta pentru ecloziunea romanului modern al lui Liviu Rebreanu), evocator autentic al satului transilvan, dar timorat in spatiul urban care-1 solicita totusi cu insistenta, el cultiva o proza incarcata de substanta umana, rezultat al unei observatii directe si pasionate, cu concluzii morale si sociale colorate in spiritul unei filosofii franciscane. Atitudinea sa se raliaza insa mai degraba la straturile mentalitatii populare arhaice decit la preceptele clericale, iar scrutarea obiectiva, ironica, sceptica sau de-a dreptul sarcastica a unor realitati politice se hraneste din demofilia traditiei «luminilor» si a ideologiei agrariene foarte activa inca, la inceputul secolului nostru, in sud-estul european, intr-un stil de marcata oralitate, cu multe calitati moderne ce au scapat criticii calonle, neglijent adesea dar imbibat de un farmec narativ direct, care e si al curentului liric subteran ce-i strabate intreaga creatie, prozatorul lasa citeva opere antologice destinate sa-1 plasaze in imediata vecinatate a marilor sai confrati.
Plasat intre doua din momentele prozei romanesti - Ioan Slavici si Liviu Rebreanu - Ion Agarbiceanu se detaseaza totusi net de profilul acestora: mai indraznet prin proiectele-i epice decit Slavici dar mai putin adinc in sondajele psihologice si sociale decit Rebreanu, el e mai liric decit amindoi, mai receptiv la zona de fantastic si de mister a lumii taranesti, pastrind totusi o atitudine candida, optimista si tonica in fata existentei. Spiritualismul viziunii si atractia pentru temperamentele pasionale il apropie de Gala Galaction (1879 - 1961), cu care impartaseste conditia de scriitor-prelat, fara abordarea laturii speculativ-mistice si savant-teologice prezenta in opera confratelui sau. El ramine mai aproape de perceptia cosmica pagina a lui Mihail Sadoveanu, cu a carui opera se inrudeste printr-o comuna sensibilitate taraneasca si o identificare cu formele vechii noastre civilizatii rurale. Masivitatea cantitativa a creatiei, vasta ei geografie, varietatea tipologica si indelunga prezenta in miscarea literara a secolului il impun pe Ion Agarbiceanu ca pe unul dintre prozatorii romani cei mai semnificativi, prin viziune, etos si specific national.
