Opera lui Eminescu are o vechime destul de mare, mai ales intr-o literatura a carei varsta totala e de o suta de ani. Iar daca ne gandim ca de la aparitia primelor sale poezii bune, a acelora care marcheaza trecerea de la poezia adolescentei la aceea a tineretii, la poezia "eminesciana", au trecut aproape cincizeci de ani, atunci opera lui Eminescu ne apare in perspectiva unui trecut foarte indepartat.
Si cu toate acestea, Eminescu este tot asa de nou si de actual ca si acum cincizeci de ani. Ba nu, este si mai actual, pentru ca atunci abia era inteles, si de catra foarte putini, de naturile cele mai sensibile si de spiritele cele mai cultivate ale vremii.
Toti scriitorii nostri, anteriori, contemporani si posteriori lui Eminescu, au imbatranit ori incep sa imbatraneasca. Numai el ramane pururi tanar, ramane eternul confident al sufletelor sensibile si visatoare.
De la aparitia lui Eminescu si pana azi, s-au perindat atatea scoli literare, atatea curente si atatea mode, care uneori pareau ca-1 intuneca, dar el rezista mereu si aparea din nou stralucitor ca si luceafarul lui.
Si a fost o vreme cand admiratia pentru el avea caracterul unui fetisism exclusivist. Era intre 1880 si 1900, cand apareau in pragul tineretii acei care aveau zece-douazeci de ani mai putin decat Eminescu, cand, cu alte cuvinte, apareau pe scena acele generatii din care se recruteaza, in orice literatura, comprehensivii extremi, discipolii, cand apareau acei care puteau spune cu Vlahuta: Tot mai citesc maiastra-ti carte I Desi o stiu pe dinafara..".
Generatiile de mai tarziu n-au mai avut sufletul eminescian si n-au mai gasit in opera maestrului expresia nuantei sufletului lor, caci atmosfera morala din tara se schimbase. Acei care au venit mai pe urma nu l-au mai admirat ca discipoli, as zice ca partizani frenetici, ci ca simpli cetitori care gusta in opera scriitorului pe poetul sentimentelor general omenesti.
Eminescu este nu numai cel mai mare scriitor roman. El este o aparitie aproape inexplicabila in literatura noastra. El a cazut in sarmana noastra literatura de la 1870 ca un meteor din alte lumi.
intamplarea a facut ca unul din cei mai mari poeti lirici ai secolului al XlX-lea, secol atat de bogat, cel mai bogat in lirici, sa se nasca la noi, intr-un colt din fundul Moldovei.
Iar daca ne gandim la calitatea pura si profunda a lirismului sau, daca ne gandim la faptul ca Eminescu a aparut intr-o literatura incepatoare, fara traditii, fara modele, fara limba artistica, fara limba literara fixata; daca ne gandim ca el a avut de luptat cu mizeria, cu boala, cu obtuzitatea mediului si rautatea oamenilor; daca mai adaogam ca opera lui, creata in conditii asa de grele, a fost infaptuita pana la varsta de treizeci si trei de ani, pana la varsta cand un poet de o asa puternica gandire abia incepe sa devina ceea ce e menit sa fie, - atunci poate avem dreptul sa spunem ca in Eminescu natura crease pe cel mai mare liric modern si ca, geloasa pe propria-i opera, i-a placut sa sfarme de timpuriu minunata oglinda in care s-a rasfrant atat de incantator.
Impresia, cu nimic comparabila pe care o face Eminescu asupra cetitorului, se explica, credem noi, printr-un caracter special al poeziei lui, pe care ne vom incerca sa-1 definim in randurile urmatoare.
Am observat altadata ca poeziile lirice ale lui Eminescu sunt fara "subiect" si ca, ceea ce e aproape acelasi lucru, Eminescu n-are poezii ocazionale.
Eminescu nu canta incidentele unei iubiri, ci iubirea; nu canta farmecele unei femei, ci femeia; nu ne da crampeie separate din natura, colturi de peisagii, ci ceea ce este mai general in natura. Ca pentru a reda generalul, utilizeaza culori ale particularului, aceasta se intelege de la sine. Dar ceea ce vrea sa ne dea, e generalul, iubirea, femeia, natura.
Cercetarea manuscriselor sale, tiparite sub numele nedrept "postume", dovedeste in chip experimental adevarul acestei observatii, in manuscrisele sale gasim uneori poezii ocazionale, in care omul si-a notat sentimentele si din care poetul a extras, in urma, poezia definitiva cu caracter general, curatita de tot accidentalul faptelor si de tot particularul sentimentelor. Chiar cand Eminescu, ca sa porneasca, incepe cu un fapt mai particular, niciodata insa de la un incident, avem de observat in primul rand ca faptul particular nu are caracterul curat personal si exceptional si, in al doilea rand, ca Eminescu se ridica imediat la general si universal. in legatura cu aceasta, vom aminti ca, din toate preocuparile privitoare la ideea nationala si la politica, consemnate in multele sale articole de ziar, ceea ce a strabatut in poezia sa este Doina, Scrisoarea IH-a, chintesentiarea voluminosului bagaj de fapte, de idei si sentimente din proza sa politica si sociala. Si aceeasi lipsa de ocazional si in filosofia sa poetica pesimista. Aproape nici o tanguire personala, nici o zugravire de mizerii particulare, ci din toate suferintele personale, din toate observatiile si experientele particulare - sinteza, chintesenta, generalizarea, asadar aruncarea schelelor pe care s-a ridicat si plutirea in sferele superioare ale contemplatiei pure.
Din toate aceste rezulta ca sentimentul din opera lui Eminescu, fata de sentimentele traite, zilnice ale omului, este ca ideea generala fata cu imaginile sau ideile particulare din care este abstrasa.
Si totusi, aceste extracte de sentiment nu sunt stari de suflet abstracte. Ele au o intensitate si o caldura mai mare decat toate sentimentele incidentale din care sunt extrase. Sunt suma psihologica. Aceste sentimente sunt generale ca o idee si totusi concrete, vii si tulburatoare ca cea mai profunda emotie.
Sentimentul acesta al lui Eminescu nu mai este legat cu un incident din viata. Cu incidentele din viata erau legate sentimentele incidentale, ocazionale din care a rezultat sentimentul general din opera sa.
Acest sentiment este acuma o stare emotionala, un ton al sufletului. Din punctul de vedere al procesului de creatiune, sentimentul este a priori. Textul este consecutiv, este exteriorizarea, "justificarea" sentimentului. Textul este libretul la muzica de sentimente din sufletul poetului.
Libretul acesta i-1 da imaginatia sa bogata si complecta. Dar poetul nu cere imaginatiei decat strictul necesar pentru a-si exprima emotivitatea. De aceea Eminescu, asa de stralucit in imagini, este totusi asa de econom, asa de concis si de scurt. De aceea in poezia lui nu gasim mai niciodata imaginatie pentru imaginatie, ca, de pilda, la Victor Hugo. (Acelasi lucru si in privinta "ideilor" sale, care nu sunt decat un stimul ori o abutisare a emotivitatii sale, ori mai degraba o forma a acestei emotivitati, emotia fata cu viata si cu natura, spaima lui in fata realitatii tangibile si intangibile - pesimismul sau.) Imaginatia este serva supusa a sentimentului. Ea nu are alt rol decat sa exprime sentimentul. De aici caracterul de imaterialitate al poeziei sale lirice, idealitatea ei. De aici, in sfarsit, lipsa de subiecte, de ocazional.
indaratnic si superb dispretuitor al realitatii banale, Eminescu alege din imaginile realitatii elementele care convin sentimentului sau si, idealizandu-le, le combina liber in vederea textului adecvat muzicii sale din suflet.
La minimum de "realism", el isi exprima emotivitatea printr-o combinatie simbolica de imagini, si nu prin imagini din chiar domeniul faptelor legate, in experienta-i proprie, cu sentimentul dat. Asa, muzica funebra din suflet, produsa de regretul dupa un amor defunct, mai just: dupa amorul defunct in genere, are ca libret zugravirea unui sinistru peisagiu boreal (De cate ori iubito). Alte ori, simbolul e mai apropiat (Luceafarul). Adesea, muzica din suflet incheaga o suma de imagini culese de-a lungul vietii si inrudite prin sentimentul comun ce le-a provocat (Melancolie). De cateva ori, muzica se traduce printr-o inscenare romantica, care, sub forma aparenta a baladei, este expresia unui sentiment, de pilda, a nostalgiei care ii canta in suflet (Povestea teiului). De cele mai multe ori, sentimentul, de obicei regretul dupa trecut, rechemarea fericirii imposibile, imbraca forma unei elegii de amor, intr-o scena mai traita, mai realista, desi totusi parca dintr-o lume de vis (S-a dus amorul).
