Cunostinta timpurie a lui Titu Maiorescu cu lirica lui Cosbuc, entuziasmul cu care a primit Nunta Zamfirei, precum si contributia cercului junimist la perfectarea ultimei forme a poemului pot fi socotite argumente esentiale, in sprijinul ideii ca lucrurile s-au petrecut la fel si in alte ocazii, cu poeziile citite in cenaclu sau publicate in Convorbiri literare.
Desi in unele cazuri criticul Junimii s-a aratat mirat sau chiar nemultumit pentru ca G. Cosbuc apela la scriitori ca I. Slavici sau I. L. Caragiale, cerandu-le sa se pronunte asupra unor opere ale sale, poetul nu l-a dat cu totul uitarii, nici chiar dupa ce relatiile dintre ei incepusera sa se cam raceasca. De pilda, stim ca inainte de a tipari volumul Fire de tort si traducerile, i s-a adresat lui Maiorescu, solicitandu-l sa se pronunte asupra valorii lor si, totodata, cerandu-i sfaturi in legatura cu locul tiparirii. Iata ce-i scria in 1893, in legatura cu aceasta :
"M-am inteles cu domnul Socec sa-mi editeze poeziile intr-un volum. Au sa apara prin noiembrie. As fi voit sa public deodata cu acest volum Antologia sanscrita, o carte de vreo .'i0 de coaie. Dar aceasta d-l Socec nu e dispus s-o editeze.
Daca d-ta ii vrea, ti-as trimite manuscrisul, ca sa vezi de ce pret e. Sunt traduceri, numai in versuri, din Maha-Barat (vreo 200 v), din Ramaijan, din Vedas, vreo suta de epigrame literare, maxime si proverbe si poezii din vreo 20 de poeti - cu note si introducere. As lua si Sacontala langa ele.
Eu cred ca vor fi vrednice sa fie publicate. Ma gandesc sa incerc la Academie sau la Ministerul Cultelor, sa las sa se publice intr-un chip oarecare. Te-as ruga, dar, sa te uiti d-ta peste manuscris : atunci as sti daca Ministerul orj Academia s-ar afla gata sa le publice. Daca d-ta esti asa de bun sa vezi manuscrisul, te rog sa-mi dai de stire (str. Ar-masului nr. 11) ca sa pot sa ti le pun la dispozitie" .
Insemnarile zilnice ale lui T. Maiorescu nu consemneaza parerile sale despre traducerile poetului, dar aprecierile sau respingerile unor versuri originale, in schimb, isi gasesc locul uneori.
Criticul n-a lasat, pana la urma, un studiu, ci o pagina despre poetul Cosbuc, iar aceasta abunda in sublinierea unor limite, in timp ce calitatile raman in afara discutiei. Prilejul s-a ivit la incetarea din viata a lui Victor Vlad Delamarina, cand i-a dedicat scriitorului banatean un articol inspirat si bine documentat. Miscarea literara romaneasca din ultimul timp, constata Maiorescu, a cunoscut cativa poeti valorosi, iar _mai presus do toti" acestia se situeaza "marele talent" al lui Cosbuc. Asezarea in fruntea ierarhiei poetilor insemna o recunoastere fara ezitari a plenitudinii talentului cu care era inzestrat poetul. Dar tot atunci criticul vorbea si despre lipsa de cultura a lui Cosbuc, probabil ca sa-si poata sustine afirmatia anterioara, potrivit careia autorul venise "relativ format" din Transilvania :
"Relativ format zicem noi. Caci la deplina formare, la acea inaltime a manifestarii artistice la care se urcase Eminescu nu a ajuns Cosbuc si nu credem ca va ajunge vreodata. Cosbuc are prea putina cultura generala, nu cunoaste destul nici istoria veche, nici societatea moderna si cetirea pe apucate a traducerilor germane din limbi asiatice mu-i poate implini lacuna. De aceea, cu toata magistrala stapanire a limbii si cu toata minunata nota distinctiva a veseliei d.e. in Nunta Zamfirei, adeseori diformitati, lungimi si repetitii, chiar in mult pretuita Moartea lui Fulger, de aceea si pericolul «cliseului». Se vede ca-i lipseste varietatea cunostintelor si acea neobosita si nemiloasa cizelare care transfigureaza pe cei patrunsi de sfintenia formei, precum a transfigurat pe Eminescu in epoca sa de maturitate" .
Ideile astfel enuntate au ramas insuficient comentate - de unde si posibilitatea denaturarii sensului lor general; de cele mai multe ori semnificatia pasajului a fost redusa la un singur element - observatia cu privire la limitele culturii poetului. in realitate, pastrand proportii necesare, criticul nu facea altceva decat sa-l situeze pe Cosbuc in contextul general al poeziei romane, adesea folosind un procedeu similar celui din Directia noua.., cand atragea atentia asupra talentului iesii din comun al lui Eminescu : "Cu totul osebit in felul sau [] dar in fine poet, poet in toata puterea cuvantului", zicea Maiorescu despjre Eminescu, cu ani in urma, desigur, comparandu-l cu contemporanii. Vorbind despre Cosbuc, din nou se refera la contemporani, si atunci ajunge la concluzia ca e un "mare talent". Dupa aceste doua afirmatii generale, categorice, prin care criticul ii situeaza pe cei doi poeti deasupra contemporanilor lor, urmeaza o enuntare lapidara a calitatilor si o mai mare insistenta asupra limitelor, a neimplinirilor, cu scopul evident de a inlatura posibilitatea perpetuarii lor. La Eminescu gaseste ca fiind calitati deosebite "farmecul limbajului", "conceptia inalta", apoi "iubirea si intelegerea artei antice". La Cosbuc : "magistrala stapanire a limbei, minunata nota distinctiva a veseliei". Se fixeaza de la inceput asupra a doua mari creatii ale lui Cosbuc, pe care le socoteste semnificative pentru scrisul acestuia : Nunta Zamfirei si Moartea lui Fulger.
Obiectia privitoare la formatia Ini Cosbuc o aflam, de asemenea, si la Eminescu, desi se refera, in acest din urma caz, mai mult la orizontul literar : "pana acum asa de putin format" ; despre Cosbuc, "relativ format", iar apoi precizeaza ca n-a ajuns si nu va ajunge la "inaltimea manifestarii artistice" la care ajunsese Eminescu. Aceasta deoarece are prea putina cultura generala. Desigur ca Maiorescu se dovedea a fi prea sever cu poetul Cosbuc, cand se pronunta atat de categoric cu privire la limitele culturii generale a acestuia sau, mai degraba, in legatura cu golurile si slabiciunile ei. Afirmatia era eronata, datorifta faptului ca, din acest punct de vedere, Maiorescu il cunostea prea putin pe Cosbuc. Poetul tradusese Eneiaa si Georgicele lui Virgiliu, premiate de Academia Romana in . Pameno a lui Terentiu, Don Carlos, de Schi-ller. Odiseea lui Homer, Divina Comedie a lui Dante. Toate aceste traduceri au fost facute direct dupa original si, laolalta, dovedesc ca poetul cunostea bine limbile clasice si germana. Maiorescu nu stia, de asemenea, ca G. Cosbuc avea un comentariu la Divina Comedie (publicat numai in 1963 si 1965) de aproape 900 de pagini, care-l situa in randul marilor exegeti si eruditi dantologi. Studiile lui Cosbuc dedicate limbii si literaturii romane, cele cu privire la istoria poporului nostru si la folclorul romanesc dovedesc intinderea considerabila a orizontului sau de cunostinte. Totul demonstreaza ca, fiind lipsit de informatii integrale, Maiorescu emitea o apreciere eronata cu privire la cultura lui G. Cosbur. Obiectiile privitoare la opera poetului, in schimb, sunt justificate ; au mai fost formulate si de alti critici contemporani, obiectivi, urmarind sa stimuleze perfectionarea maiestriei sale. Astfel, mentorul Junimii semnaleaza existenta unor diformitati, "lungimi" si repetitii, ca in Moartea lui Fulger, desi in ansamblul ei socoteste poema a fi "mult pretuita". Aceste repetitii si lungimi il situau pe Cosbuc in fata pericolului de a crea clisee, asa cum observase si D. Evolceanu in legatura cu unele poezii ca Scara etc. ii lipseste apoi lui Cosbuc, fata de Eminescu, . dupa cum va remarca mai tarziu si Slavici, acea munca neobosita si nemiloasa de perfectionare a formei versurilor sau, cum criticul insusi se exprima, nu poseda sfintenia formei, ca Eminescu. Nu putem trece cu vederea nici peste unele calificari care, de altfel, apar foarte rar in scrisul lui Titu Maiorescu, ca "marele talent" si "magistrala stapanire a limbei", dar nu sunt de nesocotit nici acuzatiile formulate cu o asprime rara. Dupa opinia lui Petru Poanta, criticul ar fi judecat cultura generala a poetului "din perspectiva eruditiei sale, ori, pur si simplu o banuia insuficienta". Acelasi critic socotea insa a fi esentiala nu atat obiectia la care ne-am referit pe larg, cat mai ales sintagma : "magistrala stapanire a limbei". Aceasta izvora din spiritul filologic al criticului, care-si propusese sa vegheze la cultivarea limbii, cerand respectarea principiului promovarii bunului simt, pe care se bazeaza si estetica sa. El judeca poezia in primul rand prin limbajul acesteia. Fiindca actul sau critic functiona "in primul rand la nivelul lingvistic al unei opere", Cosbuc era considerat un adevarat poet tocmai datorita "magistralei stapaniri a limbei".
Se poate observa, asadar, ca in afara de obiectiile privitoare la formatia spirituala a poetului, criticul a dat dovada de obiectivitate in scurta sa apreciere, urmarind, asa cum procedase si in cazul lui Eminescu mai inainte, sa contribuie, prin observatiile critice. Ia perfectionarea formei poeziilor lui G. Cosbuc. in afara de aceste obiectii trebuie mentionata si tendinta de a sublinia cateva dintre insusirile fundamentale ale creatiei lui Cosbuc, indeosebi faptul ca-l situeaza pe autor "mai presus de toti" contemporanii sai.
Pana in 1909, cam la atat se reduc consideratiile critice ale lui Maiorescu referitoare la poezia lui Cosbuc. insemnarile zil-iice mai ofera, e drept, unele caracterizari lapidare in legatura cu ceea ce poetul citea la Junimea, dar nu au decat o importanta minima. Iata, de pilda, ce nota Maiorescu la 15/27 ianuarie 1891 : "Pranz la mine Sara lectura de poezii. Cosbuc (Fresco-ritorneluri) etc., cam fleacuri" .
in afara de D. Evolceanu (iar apoi de Slavici), nici ceilalti junimisti n-au scris ceva mai deosebit despre creatia lui G. Cosbuc. Dintre scriitori, il mentionam pe Duiliu Zamfirescu, care, in parte, intre 1890-1897, avea o parere diferita de cea din 1909 fata de opera poetului. El evalueaza corect noutatea versurilor si atmosfera lirica esential deosebita de a posteminescienilor dar, in acelasi timp, nu-l cruta pentru unele experimente esuate si. mai ales .pentru imitatii. Astfel, in 8 ianuarie 1899, referindu-se la versurile din Povestea caprarului, o imitatie palida dupa Penes Curcanul de V. Alecsandri, tiparita in Literatura si arta romana a lui N. Petrascu, le eticheta drept "mamaliga rece". in alta parte, nemultumirea fata de caracterul onest al unor versuri este urmata de concesii care tin seama de insemnatatea aparitiei in revista lui N. Petrascu a numelui unui poet autentic. Bunaoara in legatura cu poezia Ghiaura observa ca in cuprinsul ei "e amestecata o asa de evidenta' truda de a se face original, incat osteneste atmosfera. Dar bine ca e Cosbuc". Cu alt prilej, desi a recunoscut valentele artistice noi ale graiului romanesc din Transilvania, valorificate productiv de scriitorii din a doua jumatate a secolului trecut, indeosebi de G. Cosbuc, a formulat, totusi, anumite rezerve, intre care cea privitoare la asa-zisa lipsa de inventivitate. Cu toate ca G. Cosbuc era, dupa opinia sa, comparativ cu ceilalti scriitori ai provinciei, "cel mai viu in imagini", aproape ca-i lipsea imaginatia25 datorita careia ar fi avut dreptul sa aspire la marea arta.
Cele cateva consideratii critice strecurate de Duiliu Zamfirescu in corespondenta sa si in discursul de receptie nu au ponderea unor opinii judicios argumentate si elaborate ; mai degraba se prezinta ca niste constatari ocazionale, iar uneori ca pareri subiective, aflate in distonanta cu opinia generala favorabila a Junimii despre lirica lui G. Cosbuc.
De la admiratia spontana, fara rezerve si generala, caracteristica primilor trei-patru ani ai participarii poetului la seratele literare din Bucuresti, Junimea a fost determinata de anumite imprejurari sa procedeze la investigatii de profunzime in lirica sa,, spre a-si putea explica motivul atractiei, specificul unei poezii atat de simple, dar capabile sa-i farmece pana si pe cei mai exigenti junimisti, in primul rand pe Titu Maiorescu. in mare masura, evenimentul a fost stimulat de necesitatea ripostei fata de acuzatiile de plagiat ce-i fusesera aduse lui Cosbuc in 1893 de catre N. I. Lazu. Reactia n-a fost imediata, ceea ce a facut sa apara nedumeriri in randul scriitorilor care-l considerau pe Cosbuc un poet al Junimii. Alexandru Vlahuta s-a referit in cuvinte aspre la ceea ce el numea nepasarea Convorbirilor literare, care nu s-a invrednicit sa-i consacre nici macar cateva randuri de critica, desi Cosbuc a onorat-o prin publicarea in paginile ei a catorva dintre marile lui poezii. Cum se poate, se intreba autorul romanului Dan, sa nu existe in Convorbiri literare nici macar o pagina buna pentru autorul pe care criticul Maiorescu l-a indragit de la primul contact cu poezia sa . ' in acelasi an, N. I. Lazu i-a cerut lui T. Maiorescu sa se pronunte fara echivoc in privinta originalitatii poetului ce facea parte din gruparea sa literara. Staruintele incepusera apoi sa vina si din partea catorva tineri din noua generatie junimista (mai insistent fiind P. P. Negulescu) care se aflau in 1893 la Berlin pentru doctorate. Toate insistentele au ramas fara raspuns din partea criticului, acesta fiind de parere ca nici macar altcineva din cercul sau literar "n-ar trebui sa-i raspunda lui Lazu", cata vreme atat el cat si alte autoritati literare nu-l considera altceva decat "o secatura" 27, un individ nevrednic de replici serioase. Ceva mai inainte insa, in intelegere cu Titu Maiorescu, P. P. Negulescu a intervenit pe langa D. Evolceanu, determinandu-l sa scrie el un articol despre poezia lui George Cosbuc, aparitia lui marcand totodata inceputurile afirmarii sale in paginile Convorbirilor literare. intetirea atacurilor lui Lazu si caracterul nerelevant al primei forme a articolului redactat de D. Evolceanu l-au determinat pe P. P. Negulescu sa-] solicite pe Titu Maiorescu, din nou, spre a interveni cu autoritatea sa si sa clarifice toate nedumeririle ce aparusera in presa cu privire la originaltatea lui G. Cosbuc : "eu cred ca un articol care sa limpezeasca si sa potoleasca odata chestia trebuie, dar inevitabil trebuie sa apara in Convorbiri De aceea, ar trebui, cred, ca articolul sa fie scris de d-voastra, pentru ca numai autoritatea si prestigiul dvs. ii poate asigura succesul. Un articol de vreunul dintre noi ar trece poate nebagat in seama, pe cand un articol al d-voastra ar fi un eveniment literar care s-ar impune atentiei publicului" . Dar si aceasta invitatie a ramas fara raspuns favorabil, criticul justificandu-si abtinerea prin necesitatea desconsiderarii, meritata, a lui Lazu.
Abia dupa aceea s-a trimis la Convorbiri Uiterare articolul lui D. Evolceanu, in cea de a doua varianta, imbunatatita. El a constituit mai inainte obiectul dezbaterilor in cercul amicilor sai din Berlin, intre care se numara si P. P. Negulescu. Acesta din urma i-a sugerat uncie idei importante, cum ar fi cea despre prioritatea formei in aprecierea originalitatii unui scriitor. Precizarile lui Negulescu privitoare la unele opinii ale sale despre Cosbuc (identice cn ale lui Evolceanu sau foarte asemanatoare, asa cum se poate observa din scrisoarea amintita, catre Titu Maiorescu, care urma sa primeasca imediat articolul de la cel ce fusese desemnat pentru aceasta) par sa-i atraga atentia criticului nu atat asupra paternitatii lor. cat a faptului ca exprima o opinie comuna. Argumentarile si nuantarile diferite, caldura cu care Negulescu pledeaza pentru aprecierea intr-un anume fel a originalitatii lui Cosbuc fac din interventiile sale epistolare veritabile pagini de critica literara. Negulescu apare astfel, dupa Maiorescu si Evolceanu, ca al treilea critic junimist, bun cunoscator si iubitor al poeziei lui Cosbuc, in stare s-o explice si s-o apere de denigratori. Mai intai ii comunica lui Maiorescu dezgustul si dispretul sau fata de campania dezlantuita de Lazu impotriva lai Cosbuc : "M-a indignat in adevar peste masura infamia scandalului ce se face cu bietul Cosbuc. E un veninos asalt de pigmei in contra unui incontestabil talent literar". Poeziile care fac din Cosbuc "un adevarat artist", scrie Negulescu in continuare, "nu sunt si nu pot fi imprumutate", pentru ca valoarea si originalitatea lor nu consta "in fondul de idei continute", pe care autorul l-a putut uneori imprumuta de aiurea, ci "in forma". Valoarea lui Cosbuc poate fi mai lesne inteleasa prin comparatie cu Eminescu. La Eminescu intalnim originalitatea si in felul de a vedea lumea, in idei, cata vreme Cosbuc "vede si simte lumea ca toti ceilalti", iar meritul sau consta "numai in a spune ce toti simt. asa fel cum nu toti pot sa o spuna". Pretentia de a gasi originalitate de idei la Cosbuc este, de aceea, "lipsita de sens". Ilustrarea punctului acesta de vedere se face cu Nunta Zamfirei, unde ideile sunt putine,* neinsemnate, dar vesmantul exprimarii dovedeste ca autorul poemului este un creator cu total original. Desi poetul preia aici din literatura populara hiperbola opririi soarelui in loc in fata unui mare eveniment si comparatia fetei frumoase cu un trandafir, originalitatea Iui consta in incadrarea acestor imagini in niste strofe admirabile, unice. Al doilea exemplu, Moartea lui Fulger, este si mai edificator. Prima parte contine descrieri "fara valoare intrinseca", dar care apar intr-un relief stralucit, datorita formei de exprimare ; in schimb, in partea a doua, apar idei "cu valoare intrinseca si independenta de forma", dar ea e lipsita de valoare. Toate acestea demonstreaza valabilitatea afirmatiei formulata la inceput, "ca in poezia lui Cosbuc ideea e pe planul al doilea s: ca tot farmecul si toata valoarea lor sta in fericitul vesmant" pe care-l ofera forma, adica limbajul poetic.
Dupa modelul argumentarilor lui Maiorescu din Comediile d-lui l. L. Caragiale, Negulescu, ca sa demonstreze originalitatea in genere a literaturii, deci si a liricii lui Cosbuc, care consta in forma jar nu in idei, trimite la cateva exemple convingatoare din literatura universala : tragicii greci si-au luat temele din poemele homerice sau din legendele populare, comicii latini din cele ale grecilor, Mo!i«re din cele ale latinilor, dar nimeni n-a cutezat sa le conteste valoarea si originalitatea.
