OMUL SI UMBRA - Volum de povestiri de Oscar Lemnaru. Aparut la Editura Fundatiilor Regale, colectia "Scriitori romani contemporani", Bucuresti, .
Scrise, dupa unele informatii, in urma unui pariu cu sotia sa, prin anii 1935-l936, si publicate partial in revista "Azi" din 1937 (nr. 28, aprilie-mai, respectiv, nr. 30, septembrie-decembrie), istorisirile au fost citite in cenaclul "Sburatorul", tara insa a starni un interes deosebit, data fiind "atmosfera absolut refractara genului" fantastic, dominanta in aceasta grupare literara, cum avea sa observe Dan Petrasincu intr-o recenzie la volum aparuta in "Revista Fundatiilor Regale", anul XIII, nr. 10, 1946.
In Omul si umbra, Oscar Lemnaru demonstreaza - dupa un numar considerabil de ani - fertilitatea poemului in proza de tinuta fantastica inaugurat de romanticul american Edgar Allan Poe. Reamintind filiatia simbolista a acestui plurivalent deschizator de drumuri, prozele volumului reiau, in varii ipostaze, tema intervertirii relatiei natural-artificial, realitate-masca, capacitatea imitatiei de a se insufleti devenind entitate organica. Ideea apare astfel schitata in Ochii reflectati: "Gloria vietii pe care o capata marmura sau panza nu e a artistului, al carui gest nu are decat puterea magica a vrajitorului care executa orb o porunca".
La randul sau, Masca da contur epic explicit teoriei. Este povestea senzationala, in sens fantastic, a "alchimici sufletesti" traite de un actor care, lipindu-i-se pe fata masca unui tigru faurita de un sculptor, capata aievea insusirile acestei jivine o data cu pierderea simultana a atributelor omenesti. Asemanatoare este materia narativa a celei dintai proze amintite. Un batran singuratec si-a legat pana-ntr-atat viata de cristalul unei oglinzi incat, la urma, "printr-un fenomen de transfuzie", existenta sa se disloca, insufletind obiectul predilect.
Surpriza fara pereche e ca batranul a pierit, in vreme ce imaginea sa din oglinda continua sa fie vie. Tot astfel, Ceasornicul din turn ne propune ideea unui om atasat pana la contopire de mecanismul numitului obiect. Slabirea resorturilor aparatului se repercuteaza nemijlocit asupra sanatatii personajului, drept care, spre a-i veni in ajutor, un nepot se apuca sa invarteasca zi si noapte acele ceasornicului. Obstescul sfarsit se produce in clipa in care tanarul extenuat atipeste. Ramanand pe acelasi teren, in Amagirea cunoastem un detinut, condamnat pe viata, care izbuteste sa evadeze dezlegand, timp de mai multi ani, cifrul unor batai care veneau din celula alaturata. Se descopera insa uluitorul adevar ca acolo nu fusese niciodata vreo fiinta umana.
In sfarsit (desi exemplele pot continua), Puterea prefacatoriei imagineaza cazul unui medic care crede ca "boala e incheierea unui sir de prefacatorii"; in consecinta, el procedeaza la "demascarea" bolnavilor, considerati a fi niste pervertiti, obstinati sa-si dovedeasca lor insisi ca "inselatoria poate fi mai marc decat insusi inselatorul".
Surpriza si, totodata, poanta finala consista in dezvaluirea versiunii ca doctorul insusi era un nebun fugit dintr-un ospiciu, asadar un individ care "s-a prefacut ca e teafar". Precum vedem, fantasticul nu se mai identifica cu figuratia traditionala a genului (stafii, fantome, asezari bantuite, experiente oculte, zeitati insolite s. a.), ci izvoraste din insasi materia inconjuratoare, descoperita a fi mai "inteligenta" decat omul. Faptele sunt apropiate, scrutate cu nefireasca insistenta, pana la dezvaluirea unei alte esente.