Omul cu martoaga - comedie in patru acte de G. Ciprian referat





OMUL CU MARTOAGA - Comedie in patru acte de G. Ciprian. Premiera absoluta: 7 octombrie 1927 la Teatrul National din Bucuresti.

Constituie prima piesa romaneasca cu audienta spectaculara europeana, fiind reprezentata succesiv la Berlin (1929), Praga (1930), Berna (1932) si Paris (in 1937 de catre compania Pitoeff).

Premiera romaneasca a piesei a provocat un adevarat scandal literar, datorita insinuarii facute de Tudor Arghezi, in Bilete de papagal (1928), ca piesa ar apartine, in realitate, lui Urmuz: la un spectacol cu Omul cu marfoaga, fantoma celui ce a scris Paginile bizare i-ar fi soptit autorului Cuvintelor potrivite: "Nu e de Ciprian", de unde si concluzia imprudenta a poetului: "Chirica e al lui Urmuz, Martoaga c a lui Urmuz, totul pare al lui Urmuz".

Iritat pe buna dreptate, G. Ciprian raspunde calomniilor "Lelitei argheziene" intr-o serie de pamflete publicate in "Cuvantul" (1928), atribuindu-i spusele tot lui Urmuz: "in ce ma priveste, refuz sa primesc paternitatea unor personaje create exclusiv de creierul amicului meu", adaugand totodata: "Spiritul meu iti multumeste pentru semnalul campaniei de reabilitare actoriceasca a bunului meu prieten Ciprian. In adevar, succesul lui de dramaturg era pe cale sa ucida gloria carierei sale artistice". Convins de raspunsul "fantomei", Arghezi cedeaza, recunoscandu-si greseala: " te cred pe cuvant, iarta-ma ca ti-am atribuit o piesa cu cateva parti excelente".

In afara unui fragment tiparit in revista Sinteza (1927), comedia n-a fost publicata integral decat patru decenii mai tarziu (1965).

Dupa G. Calinescu, autorul Omului cu martoaga reprezinta un "mic Calderon al nostru" care, datorita acestei creatii, a dat singura piesa romaneasca "veritabil mistica", intrucat aici exista "cea mai completa exteriorizare a tensiunii sufletesti ce se cheama credinta"; in consecinta, atmosfera banala transfigurandu-sc treptat, piesa se transforma intr-un straniu "mister" modern.

Drama comediei este simpla, asemanatoare unui basm actualizat, in care schema mitica este camuflata in cadrele vietii cotidiene. Turfist pasionat, Chirica crede in destinul aparte al lui Faraon al V-lea, un cal de curse considerat de toata lumea drept "regele gloabelor". Din aceasta cauza, Chirica ajunge tinta batjocurii generale, e numit "omul cu martoaga", parasit de toata lumea, dat afara din slujba, parasit de sotia lui Ana (care fuge cu unul dintre prietenii din copilarie ai arhivarului, Nichita). Ca intr-un basm, situatia finala se rastoarna total: Faraon al V-lea se dovedeste a fi "calul nazdravan", iar toti cei ce l-au batjocorit pe Chirica se prosterneaza acum in fata iluminatului arhivar. Dincolo de aceasta aura miraculoasa, in Omul cu martoaga transpare schema unui conflict post-ibsenian, in care omului instinctual i se opune cel ce isi consacra viata realizarii unui ideal.

Astfel, Chirica, umilul arhivar, e intr-adevar un iluminat care "vede" si, deslusind o ordine ascunsa in mersul lumii, asteapta, cu o impasibila rabdare, evenimentul prevazut ce va metamorfoza lumea din jurul sau. Piesa arc doi poli contrastanti: unul e Nichita, omul natural, "necredinciosul" care afirma ca toti suntem fii ai intamplarii si ca, deci, in absenta oricaror valori, unica posibila este trairea instinctuala ("Ne tragem unii dintr-altii ca pestii si ca furnicile"), ce rupe orice ecluze morale. La celalalt pol se afla Chirica, omul unei credinte, ascunzand, sub aparenta lui coinic-derizorie, pe un halucinat al absolutului, pe idealistul ce vrea totul sau nimic ("Nene, ori-ori"). Lupta dintre lumea carnii si cea a spiritului se reflecta obsedant in bestiarul emblematic al comediei: fiara si martoaga.



Astfel, Nichita este "nedomolita fiara" sau "uliul" cu ochi ager pandind vanatul, iar Ana, "lupoaica" ori "pisica salbatica"; ei evoca agresiunea si instinctul salbatic de a devora, traind doar in planul animalitatii ca fii ai hazardului natural si ascultand numai de legea trupului asemeni unor "animale de soi".

Pe de alta parte, in bestiar intra victimele, fapturile aparent vulnerabile, "fiintele ridicole": Faraon al V-lea si Chirica, Domnul Martoaga, cel care asculta de legea spiritului. Nu intamplator, ambii provoaca reactii animalice, la aparitia lor se aud numai "suiere, oracaieli din podul palmei, chelalaieli, guit-guit" etc. Un destin mitic il leaga pe stapan de martoaga lui: gloaba rapanoasa se preschimba intr-un cal nazdravan, iar Chirica, batjocoritul, devine brusc un "sfant". Piesa are un efect extraordinar prin quijotismul ei, prin incarnarea unei intuitii profunde intr-o trama derizoriu-umoristica, precum si prin saltul imprevizibil din stilul umil in cel inalt, si invers. "Cred, pentru ca e absurd", spune arhivarul, pierzand totul spre a recastiga, pana la urma, totul. Cei care l-au lovit cu bicele rasului simt nevoia acum "sa-i linga ranile", sa i se inchine precum imparatilor biblici, sa-i atinga vrajiti vesmintele. Ana, adica "pacatoasa", se converteste si ea, cazand ca o Maria Magdalena la picioarele fostului arhivar: "Iarta-mi mie, pacatoasa E un sfant. Priviti lumina din jurul capului sau". Piesa, cu un joc ambiguu de sacralizare si desacralizare, are o structura circulara: acum, in final, Chirica i-o ia pe Ana lui Nichita, iar lumea spiritului o invinge pe aceea a carnii.

Umilul Chirica, noul sfant Gheorghc, a ucis "fiara". intre cei doi poli, intre Chirica si Nichita, intermediarul este Varlam, adica scepticul care relativizeaza lucrurile si, implicit, face un pas important catre histrionism, catre bufoneria ce se va dezvolta plenar in alta piesa a lui G. C, Capul de ratoi. Specialitatea lui Varlam, a acestui "scamator", consta in stiinta de a produce de-sacralizarea prin joc si psihodrama, fie augmentand, in mod parodic, sacralizarea lui Chirica, fie umilind, in mod socant, pe "zeul de plastilina", adica pe omul social, rigidizat de morga profesionala. Implicat cu forta in joc, intr-un special teatru al cruzimii terapeutice (ce va fi instaurat deplin in Capul de ratoi), personajul social are revelatia "omului gol": "Inspectorul: Cu cine stau de vorba?/ Chirica: Cu dumneata insuti". Tratamentul psihodramatic produce "pacientului" o binefacatoare stare de evanescenta, intrucat omul, fara sa-si dea seama, si-a lepadat "cocoasa administrativa" si s-a sculat din Jiltul profesional".

Astfel, prin transformarile si iluminarile sufletesti pe care le revela scenic, comedia Omul cu martoaga intra in zona teatrului expresionist, continand, insa, si accente premonitorii ale viitorului teatru al absurdului.












Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani