Omul cu compasul - volum de versuri de ştefan Aug. Doinaş referat





OMUL CU COMPASUL - Volum de versuri de Stefan Aug. Doinas, publicat in 1966 la Editura pentru Literatura din Bucuresti. Grupeaza ciclurile Toate sunt prezente. Amor universalis si Mistretul cu colti de argint (Balade vechi), din perioada 194l-l965, deci din anul absolvirii Liceului "Moise Nicoara" din Arad, la stagiul de corectorat de la revista Lumea (1963-66), trecand prin perioada, foarte fertila, a participarii autorului la Cercul literar de la Sibiu. Editorial, volumul reprezinta a treia optiune majora a lui Doinaş, dupa debutul cu Cartea mareelor (1964) si dupa volumul timpuriu Alfabet poetic (nepublicat la data redactarii, dar distins, in 1947, cu Premiul pentru debut "E. Lovinescu"). Poeme din Omul si compasul vor fi reluate in volumele: Ipostaze (1968), Versuri (1972; o alta editie, cu o prefata de V. Nemoianu, in 1973), Foamea de Unu (1987, antologie la sfarsitul careia se afla si o substantiala culegere de referinte critice). Selectiv, mai apar traduceri in micul volum Ai en birodalmam. Versek. Valogatta es forditotta Szilagyi Domokos, 1975.

Cu Omul si compasul - sesizeaza Vladimir Streinu (Pagini de critica literara) -, Doinaş face trecerea de la baladesc la neoclasic, sub inraurirea lui Paul Valery. Cornel Regman (in Selectie din selectie) admira in volum "sintaxa frazei poetice, somptuoasa si totodata exacta, ca ud alai princiar". Pentru E. Simion {Scriitori romani de azi, 1), Doinaş e un "adversar al spontaneitatii rebele", ca Al. Philippide sau
G. Calinescu, sau ca - "prin neoclasicismul spiritualizat al versului" - I. Pillat. Distinctie face, si de data aceasta (ca si in perceptia lui Eminescu, de altfel), I. Negoitescu (in Engrame), pentru care St. Aug. Doinaş e "un poet plutonic", al marilor intinderi cosmice si al "haosului ordonat estetic". Stacheta pe care Negoitescu o ridica (in 1970, textul fiind publicat initial in Familia) e foarte inalta, Doinaş fiind comparat nici mai mult, nici mai putin, decat cu Eminescu, pentru trasarea unor distinctii esentiale:

"Daca, prin caracterul lor cosmotic, viziunile paradiziac orgiastice ale lui Eminescu se regasesc, cu egala putere de a se prolifera liric, la Doinaş , cosmosul eminescian, oricata materialitate organica ofera, se mentine
[ la nivelul privirii, al spectacolului, ca o feerie din care poetul este exclus". Eminescu este cosmos, prin intreaga sa fiinta - sugereaza Negoitescu -, pe cand Doinaş doar participa la ci; "cosmosul launtric integrator" al acestuia din urma - noteaza criticul - e "nu mai putin fascinant decat cel al romanticului absolut", fiind "apropriat doar ca spectacol [sublinierea ii apartine lui Negoitescu], insa ca unul care apartine nu fiintei atrase de nemiscarea neoclasica a liniilor, de calmul formei culcate-n geometrie, ci omului viu, instinctiv, "orgiastic", starnit de "invazia profanatoare, senzoriala" a
[ "ordinilor materiale , si de "posibilitatea lor de integrare cosmotica mai brutala, mai concreta". Estetismul lui Doinaş demonstreaza Negoitescu in cel mai bun (si cel mai controversat) text ce exista, pana azi, despre poezia "omului cu compasul" - reprezinta un raspuns "apolinic" la "dionisiacul" marilor miscari tectonice de adancime: devenind neoclasic, poetul va opta pentru calmul formei ca pentru un exorcism existential, si, estetizind, "va da totusi un raspuns raului, zadarniciei si nimicului in lume, prin ironie." Consecinta e - tot pe o linie interpretativa nietzscheana -, conceperea poeziei neoclasice doinasiene ca pe un "joc", ca pe o ipostaziere reflexiva de "apolinizare" a tumultului freatic universal: "Ironia aceasta nu mai e insa romantica: ea nu lupta impotriva cosmosului si realului, ci impotriva neantului imanent lor, intr-un joc de ambiguitati existentiale, care, prin chiar faptul ca e joc - si deci produs al atitudinii estetice - afirma prin ceea ce nu exista tocmai ceea ce exista, si prin urmare placerea de a trai inexistent-existentul."

Am insistat pe acest text fiindca e singular, si fiindca reprezinta versantul interpretativ pe care exegeza doinasiana majoritara de mai tarziu il va oculta, insistand cu precadere pe lirismul hieratic, transparent, al esentelor neoclasice, ca si - cum am vazut - Vladimir Streinu. Prin urmare, volumul Omul cu compasul poate fi abordat dual, fie din perspectiva neoclasicismului evident al poeziilor mai noi, fie din aceea, la fel de evidenta, a viziunilor "cosmotice" mai vechi. Stratul arhaic e, din aceasta privinta, cel baladesc din ciclul final, Mistretul cu colti de argint. Se stie prea bine ca baladescul din exercitiul poetic al Cercului literar de la Sibiu deriva dintr-un imperativ programatic antiestetic [ceea ce insemna, in logica grupului, nu eradicarea esteticului ca atare, ci antiestetism, opozitie fata de gratuitatea formala, suficienta siesi, a poeziei autoreproductive]. "Exclusivitatea estetica - precizeaza Radu Stanca in Resurectia baladei (Revista Cercului literar, nr. 5, mai 1945) - nu duce la capodopera." Fiind antiformal, epic si axiologic, baladescul va fi situat de catre Doinaş

In categoria genurilor de travesti, a "mastilor" identitare histrionice: "baladescul cuprinde toate acele forme ale poeziei in care liricul - refuzandu-se ca simpla expresie directa a unei stari afective - recurge la forma indirecta a unei travestiri: travestire care aseaza continuu poetul indaratul personajelor sale." (Lampa lui Diogene, pp. 80-81).

In consecinta, baladescul e conceput de catre poet ca un mecanism de de-subiectivizare a scrisului, prin dedublare histrionica: asumandu-si "roluri", recurgand la "personagii", poetul (om real) intra sub incidenta unui proces de i-realizare fantasta de sine, renascand prin intermediul artei, devenind "semn cultural".

Balada reprezinta - precizeaza Doinaş

In acelasi loc - "capacitatea de a produce irealul" rarefiat al identitatii culturale, pline - in sens manierist - de somptuozitate, "scanteieri" si "fosforescenta" crepusculara: "intre artist si materialul sau se interpune o atmosfera culturala, nu un aer cu miresme diurne." in consecinta, baladele din ciclul ultim al volumului vor respira, toate, un aer nocturn, de fantasme ireale: Printul levantin din Mistretul cu colti de argint trece "prin inima neagra de codru'; in poemul Acela-care-nu-se-teme-de-nimic, anxietatea se produce noaptea ("O, teme-te, pe innoptat, de cel ce-asteapta nemiscat"); in A cerului padure rasturnata, "Aldebaran imi spune ca noaptea va fi lunga" -si exemplele ar putea continua. Ciclul contine cateva capodopere (dintre care Mistretul cu colti de argint a intrat in manualele scolare), asa incat iti vine greu sa alegi, mai ales intr-un loc in care spatiul tipografic e dramuit cu grija. Cititorul poate fi trimis, insa, spre Lucullus pe ruinele cetatii Amisus, vast spectacol de extinctie ignica, cu superbe imnuri de cronica straveche:

"Negru, valul marii scuturat de astre
se spargea la tarmuri, clipocind ciudat.
Fumuri despletite in inele-albastre
cu miscari solemne desenau dezastre
sus in limpezimea cerului roscat.
Serpi subtiri si vineti otraveau lumina;
viscoleau peneturi de condori aprinsi;
ochiul verde-al lunii contempla ruina."




intregul ciclu -manierist, crepuscular, saturnian - e suprasaturat de culori, de obiecte si esente levantine, in care voluptatea senzoriala a Orientului e la ea acasa, desenand vaste tablouri de lentoare si de moliciune. Acesta este universul de care Doinaş se va desprinde in celelalte doua cicluri din Omul cu compasul, optand, prin repudierea plasticului si a vegetalului "umed", efemer, pentru severitatea "durabila" a geometriei solare. Stilistic, trecerea echivaleaza cu lasarea in urma a "desenului extern", cum ar spune manieristii, pentru adoptarea celui "intern", al formei concentrate, "magice", inexistente ca atare, in detrimentul substantei dispersive "reale". Programul e sugerat in eseul Obiect real si limbaj realist in poezie, inclus in volumul Lampa lui Diogene (1970). "Intelegerea obiectului real ca un dat prezent in poezie inseamna - scrie poetul -[] pledoarie pentru instaurarea tiraniei obiectuale", construirea, altfel spus, a "obiectului real", la care multi poeti renunta de dragul unor pitoresti - dar nepoetice - inovatii lexicale. Fascinatia pentru limbaj, pentru portantul stilistic al perceptiei nu trebuie sa obtureze calea dintre realitate si poet; ca o consecinta, Doinaş denunta, in continuarea aceluiasi eseu, "pretentia -exagerata desigur, dar semnificativa - a atator mari poeti de a-si fundamenta teoretic arta proprie ca o «operatie in cadrul limbajului», ca o «alchimie verbala»."

Neoclasicismul inseamna, in acest sens, o revelare directa a sensului, o abordare nemijlocita a realului. Poetic, acest procedeu se numeste extaz: Doinaş foloseste termenul nu ca pe un substitut al "dereglarii tuturor simturilor' ci, dimpotriva, ca nume al exacerbarii lor, din clipa in care fiinta se umple de un "prea plin" al concretului. Asa se explica titlul primului ciclu din volum {Toate sunt prezente), care indica o simultaneitate; poetul nu pune ierarhii intre obiecte, nu le privilegiaza pe unele in detrimentul altora, ci toate obiectele, fara exceptie, exercita simultan o presiune asupra perceptiei sale: "Toate sunt prezente si toate contribuie/ la edificarea mea zilnica, la extaz." Consecinta directa a acestei metamorfoze e schimbarea momentului din zi si a anotimpului in care se produce umplerea fiintei de real. Spre deosebire de balade (preponderent nocturne, innoptate), momentul de aici e eminamente diurn, e miezul dogoritor al zilei, cand umbrele nu obstaculeaza accesul spre obiecte. Anotimpul e, evident, vara, timp al solaritatii esentiale, totale: "Priveste: globul nostru neobosit stramuta/ intr-una resedinta parjolitoarei veri." Un cititor atent ar putea obiecta ca ciclul e plin de prea lungi amurguri, si, formal, ar avea dreptate; doar formal insa, sau statistic, fiindca amurgul e conceput de catre Doinaş ca un crepuscul ce se neaga pe sine; "climatul propriu" al amurgului nu e noaptea, ci "soarele de aur", "curatitoarea treapta" prin care aceasta se "izbaveste". Amurgul e un intuneric care, in mod paradoxal, se stinge in lumina. Poemul Aniversare precizeaza clar aceasta metamorfoza: "Aici amurgul sumbru ca sa-l cuprind m-asteapta,/ cuprins fiind el insusi in propriu-i climat:/ in soarele de aur, curatitoarea treapta,/ ce arde in crepuscul cu ochi inlacrimat.'

In Poetul si marea, "harul", extazul se produc "in zori de zi", dimineata extatica fiind un echivalent al exorcismului nocturn: "in zori de zi, cand cade peste brume/ funinginea frunzisului stelar,/ eu urc deasupra marii, beat de har,/ si chem adancul apelor pe nume." Poezia Omul cu compasul, care da titlul intregului volum, fiind inzestrata astfel cu o valoare programatica, e o drama a solarizarii lumii umbroase, vegetale, care, prin moliciunea ei, intarzie "formula unei alte ordini", preconizata de catre poet ca "medalie de foc si magic Cerc,/ lui insusi hrana cruda si nesatiu." intreg poemul e construit, antiromantic, pe motivul regretului de a se fi adastat prea mult, ani de-a randul, in perimetrul lumii inselatoare a umbrelor si noptii: "Ah! Cate veacuri scapata-ntr-un ceas/ cand somnul dulce-i frate cu minciuna?" intunericul ii provoaca poetului spaime ("Vai! Steaua asta merge spre amurg/Cristalele s-au spart si sangereaza"), echivalente cu teama de a fi impresurat de esente vegetale efemere. Dimpotriva, esenta eterna a universului se arata atunci cand toate acestea palesc, lasand sa se-ntrevada, sub ruinele plantelor ce mor (motivul e, deci, rrans-bacovian!), limpezimea necontingenta a fiintei, "cortul de raze cu foita clara': "Ci-n mijlocul declinului lumesc/ eu stau si-astept, cu sfiiciune, ceasul/ cand putrezi-vor florile ce cresc/ ca broaste care-mi tulbura compasul./ Atunci, lovind cu varful in nisip,/ aceleasi semne vor luci in soare,/ pastrand in forma lor eternul chip/ al lucrurilor lumii trecatoare." Acest proces de solarizare va fi desarvarsit in ciclul Amor universalis, in care extazul iubirii apare, de fiecare data, ca frenezie existentiala diurna.

In Camera fara ferestre, de pilda, intunericul e naruit de "bogata zi", de care iubita parea sa fi fugit candva; fidel tehnicii sale, Doinaş construieste, si aici, poezia in doi timpi, cea mai substantiala fiind aceea dedicata lumii vetuste, magnetice, de care trebuie sa te desparti, sa te desprinzi: "Dar nu te teme. Ziua, cantand ca o fanfara - bogata zi de care ai fugit, candva, aici -/ va narui cu tunet si ploi de primavara/ peretii; si ferestre se vor deschide mici/ si-apoi mai mari; si trupul, cojit de vechi extaze,/ se va trezi, ca pomul, sub muguri si furnici;/ si gura ta va spune uluitoare fraze./ Si vom dansa-n cenusa acestor reci ruini/ ca fiarele-mbatate de-arome si de raze,/ care-au scapat din vraja batranei vizuini." Pe o directie similara se situeaza si Amor universalis, sonetul programatic de la care ciclul isi primeste titlul. Poezia debuteaza cu contrapunerea luceafarului de dimineata celui de seara, pe conjunctia opozitiva, hermafrodita in esenta ei, dintre Vcnus si Lucifcr, inima opaca a celui din urma "consumandu-se" o data cu aparitia izbavitoare a zorilor: "O, Venus, palida-n azururi, du-ma/ pe plaiuri largi cu licarul bobat/ sa simt in jur luceferii cum bat/ ca inimi de noroi ce se consuma."

A doua strofa prezinta apoteoza unei lumi solare, a focului cristalin opus limbilor de foc ce lumineaza noaptea: "Stapan pe-al zorilor descalecat,/ sa vad pc-un aspru asternut de bruma/ pamantul in vapai si marea-n spuma/ ca niste miri ce-mpart acelasi pat," in strofele finale, soarele apare ca "vama de cantec a lumii", de esenta orfica: un Orfeu diurn insa, desprins de suferinta care l-a trimis in lumea lui Hades, izbavit de nostalgia impura a noptii. Un cuvant strecurat in text ("resfire") trimite direct la modelul analogic al acestui program existential si poetic - Joc secund, de Ion Barbu: "Jur imprejur, comete in cascada/ cu tinere saruturi de zapada/ sa racoreasca blandul lor extaz;// iar vamile, asemeni unor lire,/ sa prinda-n corzi si orfic sa resfire/ surasul ce le joaca pe obraz.'












Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani