Capodopera liricii patriotice a lui Goga este o lunga si patetica personificare a celui mai legendar dintre raurile romanesti, frecvent deopotriva in poezia populara ca si in cea culta. Batranul si vijeliosul Olt apare aici ca un pretext al exprimarii suferintelor nationale, dar si ca simbol al unei continuitati istorice. Adresan-du-i-se, poetul invoca o comuniune adanca, intemeiata de veacuri, intre destinul unui neam si acela al apelor tacute si involburate ce dobandesc o maretie si o solemnitate aparte, de zeu. intreaga prima parte a poeziei detaliaza legaturile de totdeauna dintre romani si Olt prin scene de semnificatie simbolica, relatate la randul lor prin indicii verbali ai unui prezent etern. Cele patru strofe la care ne referim urmeaza o atenta gradatie de la expresia originilor indepartate ale infratirii:
Mult iscusita vremii slova
Nu spune clipa milostiva
Ce ne-a-nfratit pe veci necazul
Si veselia deopotriva
|
pana la expresia despartirii, aparenta, fireste, dintre om si undele inspumate de oboseala drumului fara sfarsit. Oltul se hotaraste greu sa-si paraseasca meleagurile si poporenii:
Drumet, batut de ganduri multe,
Ne lasi atat de greu pe noi,
Imbratisandu-ne campia,
Te ui|i adesea inapoi. |
Intre aceste doua praguri de timp, strofele mediane introduc imaginea raului ca exponcnl al sufletului national caci
in cetatuia la de apa
Dorm cantecele noastre toate etc.
La sanul tau vin, in amurguri,
Sfioase, fetele fecioare,
Si dimineata vin neveste
Si vin pastori cu gluga alba
|
pentru a-si impartasi durerile, visurile si sperantele.
Se intelege atunci de ce Oltul devine, dincolo de demnitatea lui naturala a carui imagine abia apare de altfel (Goga nu-l vazuse inca la data cand scria poezia, departe de tara, pe malurile.. Dunarii), simbolul grandios si peren al demnitatii si tragediei unui neam instrainat si nedreptatit:
Caci duce unda-ti ganditoare:
Durerea unui neam ce-asteapta
De mult o dreapta sarbatoare.
Urmatoarele trei strofe reprezinta o intoarcere in timp si verbele trec acum la imperfectul evocarii:
Demult, in vremi mai mari la suflet
Erai si tu haiduc, mosnege (s.n.).
Poetul apeleaza din nou la scenele cu semnificatie generala, simbolica, pentru a rememora un trecut de glorie si vitejie cand "feciorii mandrei Cosanzene":
Grabeau din codri la poiene.
Strangand sacuri a sub|ioara.
Finalul readuce discursul liric in prezentul imediat, cand pana si indaratnicul Olt se vede incins cu lanturi de "imparatul", sugestie hiperbolioca desigur a inrobirii nationale:
Ca unda ta strivita, gemem
Si noi, tovarasii tai buni,
Dar de nc-om prapadi cu totii,
Tu, Oltule, sa ne razbuni!
Tonul amenintator atinge aici culminatia lui dramatica sub forma unui extraordinar blestem a carui ultima ipostaza disperata ridica lamentatia la inaltimea tragicului pur:
Sa versi pagan potop de apa Pe sesul holdelor de aur;
Sa piara glia care poarta instrainatul nost' tezaur;
Tarana trupurilor noastre S-o scurmi de unde ne-ngropara
Si sa-ti aduni apele toate -Sa ne mutam in alta tara!
Particularitatea personificarii ce sta la baza intregului poem este insa faptul ca Oltul, desi inzestrat cu atatea insusiri de fiinta daca nu umana, oricum mitologica, nu raspunde nici un moment poetului care i se adreseaza. Asistam astfel nu la un dialog, ci la o invocatie retorica, ce presupune in chipul cel mai natural absenta celui invocat. Caci nu conteaza Oltul ca atare si nu raul apare in ipostaza lui materiala. Sa se observe inca o data cat de putine sunt in fond aici notele propriu-zis plastice! lisential ramane monologul liric care cumuleaza ipostazele accentuate ale unei dureri ce s-a universalizat trecand dincolo de cauzalitatea ei concreta.
Ritmul retoric al strofelor, cu numeroase momente de dramatism al expresiei si al situatiei imaginare, contribuie in mod dec isiv la realizarea efectelor celor mai viguroase ale acestei poezii in care Goga a investit incarcatura cea mai tragica a mesajului sau. Apelative solemne ca "Batrane Olt!" sau ..Tu, Oltule, sa ne razbuni!", gesturi de lirism fastuos si hiperbolic, nelipsite de aceea de un leatralism bine temperai totusi, ca in versurile:
Cu buza arsa
Iti sarutam unda carunta.
sau ca in finalul poemului unde tensiunea culmineaza printr-o surprinzatoare expresie a deznadejdii, limbajul parfumat regional si arhaic si mai presus de toate tonalitatea colturoasa si transanta a ideilor lirice explica in cea mai mare parte impresia dominanta, testamentara, ultimativa a textului luat in ansamblul lui.
Daca ne aplecam cu atentie asupra lexicului sau, vom constata Iara nici o dificultate abundenta termenilor categorici, inflexibili, taiati ca intr-o stanca printr-o ireversibila hotarare: buza e "arsa", Jalea Gerbe", visurile sunt "sfaramate", mania c "infiorata", ostirile "incremenite", arama moare "zdrobita-n praf, Oltul "frange biruitor" zagazul, grumazul de unde e "maret", unda e "strivita" etc. etc. Totul demonstreaza o certa simplitate a liniei, ceea ce confera expresiei verbale o forta cu atat mai mare cu cat se sprijina pe limpezime si pe dircctitatc. Nimic ezitant nu tulbura izbucnirea unui lirism ce pare eliberat, din adancimi sufletesti indelung comprimate.
La o asemenea infatisare a lexicului selectat se adauga intr-o deplina congruenta artistica o structura sintactica perfect corespunzatoare. Cum intregul discurs poetic e construit dupa metoda romantica a cnumeratiei acumulative, propozitiile si frazele se inlantuie printr-o parataxa logica, interioara, care subliniaza caracterul abrupt al comunicarii. Lipsa modulatiilor, a nuantelor intermediare, excluzand trecerile lente de la o imagine la alta, conduce in ultima instanta la o anume sculpturalitate nu numai a strofelor, dar si a fiecarui vers in parte care canta ritmic asemeni unei unitati independente intre marginile unor cezuri foarte bine marcate in absenta integrala a oricarui enjambement (incalecare)
Inlrebandu-ne acuma in legatura cu raporturile dintre Olt si neamul al carui mesager este poetul, va trebui sa observam caracterul lor de totalitate, caci raul nu c numai mire sau mireasa, asa cum ne face sa intelegem prima strofa, dar si
frate plansetelor noastre
Si razvratirii noastre frate.
ca mai departe sa dobandeasca chiar autoritate paterna:
Cand cu strigarea ta de tata (s.n.)
Grabeau din codri la poiene
Feciorii mandrei Cosanzene.
In afara acestor trasaturi care materializeaza atitudinile reciproce ale celor doi protagonisti, Oltul apare investit in evocarea istoriei lui indepartate cu puteri fabuloase de factor amenintator ("urlai tariilor amarul/ Maniei talc infricosate") sau catalizator al energiilor populare:
Cum tresareau incremenite, In jocurile lor buiestre. Ostasi cu coifuri de arama Si roibi cu aur pe capestre Cand la strigarea ta de tata Grabeau din codri la poiene, Strangand sacuri a subtioara Feciorii mandrei Cosanzene.
Penultima strofa schimba radical perspectiva, aducand imaginea contrapunctica a unei cumplite si tragice decadente ca intr-o antiteza romantica eminesciana rezolvata finalmente lot ca in poezia marelui inaintas (cf. de ex. Scrisoarea III) printr-un zguduitor blestem, culme semnificativa a intregii gradatii a tensiunii lirice a poemului.
Dar spre deosebire de Eminescu, Goga nu intra in analiza cauzelor acestei stari de lucruri, dand intr-o mai mare masura decat autorul Scrisorilor impresia ca ea s-ar datora aproape unei fatalitati. Singura aluzie la contextul istoric
Te-a-ncins cu lan|uri imparatul (s.n.)
se dizolva si ea intr-o semnificatie mult mai generala imprumutand elementului concret calitatea hieratica a unui simbol al destinului.
Aparute in conditiile istorice binecunoscute, poeziile lui Goga au reprezentat o fofta impresionanta, incendiara. Judecate mai presus de orice limite de timp, ele dobandesc valoarea de ecou al unei suferinte inefabile, de neinlaturat intocmai ca verdictele Moirci grecesti carc-l inalta pe Oedipde pilda la rangul unui exponent al conditiei umane dincolo de imprejurarile particulare ale nenorocirii sale. Se produce asadar fenomenul caracteristic artei in genere al ridicarii faptului la universalitate prin sublimarea motivelor sale celor mai adanci si indepartarea reziduurilor goalei empirii ori a elementelor accidentale si superficiale ale trairii imediate. O atare imprejurare l-a facut pe G. Calinescu sa-i apropie in esenta lor pe Eminescu si Goga intr-o interpretare de mare acuitate care este in acelasi timp si o judecata de valoare ce arunca lumini nebanuite asupra operei celui din urma, deconcertanta adesea prin simplitatea ci aparenta: "Si Eminescu si Goga canta un inefabil de origine metafizica, o jale nemotivata, de popor stravechi, imbatranit in experienta cruda a vietii, ajuns la bocetul ritual transmis fara explicarea sensului. De aceea poezia Iui Goga este greu de comentat, fiind cu mult deasupra goalelor cuvinte, de un farmec tot atat de straniu si zguduitor. Dupa Eminescu si Macedonski, Goga c intaiul poet mare din epoca moderna, sortit prin simplitatea aparenta a liricei lui sa patrunda tot mai adanc in sufletul multimii, poet national totdeodata si pur ca si Eminescu."
