Oglinda fermecata - volum de proza scurta al lui D. Anghel referat





OGLINDA FERMECATA - Volum de proza scurta al lui D. Anghel. Pe foaia de titlu si pe coperta se mentioneaza ca a aparut la Bucuresti, Ia Editura revistei "Flacara", in anul 1911 (unii cercetatori cred insa ca data de aparitie este ianuarie 1912). Cea mai veche dintre cele 18 proze ale cartii este Jertfa, care a fost tiparita initial in revista "Samanatorul", in 1903, sub titlul Trandafirii rosii, fiind semnata cu pseudonimul Teofil Jianu. Se pare ca subiectul i-a fost povestit lui D. Anghel de catre Zaharia Barsan, poet samanatorist care va compune el insusi mai tarziu, in 1915, un poem dramatic intitulat la fel: Trandafirii rosii. D. Anghel va reveni asupra acestui motiv in anul 1909, cand va publica in revista "Minerva", impreuna cu St. O. losif, proza Din legendele Creatiunii. Trandafirii rosii, care nu e decat pastisa unei scrieri celebre a lui Oscar Wildc, Privighetoarea si trandafirul. Cele mai multe proze au fost publicate intre anii 1910-l911 in reviste precum "Flacara", "Viata Romaneasca", "Tribuna", "Minerva". "Tara noua". La reluarea in volum, autorul a schimbat unele titluri (Un vis simbolic, de exemplu, a devenit Oglinda fermecata) si a redus numarul neologismelor.

In 1912, cartea este propusa -impreuna cu volumul Fantome - pentru premiul Adamachi al Academiei P^omane, pe care nu-l obtine, insa, neavand referat favorabil din partea lui I. Bianu.

Preponderent lirice, contand pe efecte stilistice si pe ritmuri savante, prozele din Oglinda fermecata nu sunt lipsite totusi de un nucleu epic, de cele mai multe ori abia schitat, cu rol de configurare a materiei verbale. Mersul naratiunii este insa lent, cu multe si lungi popasuri descriptive, cu reveniri asupra aceluiasi motiv, impresia fiind ca partile statice covarsesc in importanta pe cele dinamice. In absenta unui interes mai sustinut pentru evenimential, naratiunea stagneaza pe spatii intinse, intepeneste in descrieri fastuoase si poetice, personajele par a fi uitate pentru multa vreme. Doar la rastimpuri bine calculate autorul urneste lucrurile de pe loc, imprima textului o usoara miscare epica, dar de scurta durata, caci descrierea vine si intrerupe din nou orice desfasurare, aducand intregul la obisnuita lui imobilitate. Subiective in cel mai inalt grad, transcriind senzatii si stari afective, frazele ample si muzical orchestrate urmeaza in mod clar poetica simbolista si cauta sa retina ceea ce este vag, aproape imperceptibil: murmurul, soaptele, zvonurile, susurul, ecourile stinse etc. Mai mult decat sa observe si sa descrie lumea, autorul si-a propus sa o poetizeze, sa coboare peste ea valuri trandafirii de lirism, alunecand nu o data in pretiozitate si artificiu.

Rostul cuvintelor este sa derealizeze obiectele, sa le dizolve concretetea si materialitatea si sa le aduca intr-o stare diafana, aproape abstracta, de tablou impresionist. Asa se face ca pentru narator un incendiu inceteaza de-a mai fi un sinistru si e prezentat exclusiv in latura lui spectaculara, ca o desfasurare superba de lumini si de culori stralucitoare (Hefaistos). Fantezia e intotdeauna mai puternica decat observatia, facand ca lirismul sa patrunda prin toate capilarele epicului. Adept al estetismului, D. Anghel creeaza numeroase analogii cu lumea obiectelor de pret, somptuoasa si sclipitoare, folosind adesea termeni din domeniul orfevrariei. Cu viziunea lui de bijutier, autorul descopera peste tot stralucirea aurului, a nestematelor, a diamantelor, a smaraldelor, realitatea parand a nu fi altceva decat un panopticum incarcai cu pietre pretioase. Universul intreg a fost croit, s-ar zice, din materialele cele mai scumpe - din catifele si matasuri, din beteala si purpura - si a fost impodobit cu giuvaeruri de chihlimbar, cu rubinuri si cu peruzele. Realitatea prezinta interes prin sugestiile estetice pe care le genereaza, prea putin prin sine insasi. Ca poeme in proza, cum au fost considerate deja de multa vreme, scrierile din Oglinda fermecata se situeaza in prelungirea meditatiilor romantice din secolul al XlX-lea si imbina ca si acelea lirismul cu reflectia, dar fara a renunta decat rareori la suportul epic ce leaga si rotunjeste fiecare text in parte. Autorul incepe de obicei cu o asertiune, exprimata pe un ton apodictic si tradand un spirit ratiocinant, pentru ca apoi sa continue pe o nota eseistica si sa formuleze diferite idei sau puncte de vedere, niciodata stiintifice sau obiective, intotdeauna poetice. Tendinta de a vorbi aforistic conduce invariabil la un stil apoftegmatic si la inmultirea pasajelor cogitative, deopotriva lirice si intelectualiste. Puternica la inceput, impresia ca D. Anghel doreste sa scrie un sir de eseuri - despre foc, miresme, cuvinte, ochi etc. - slabeste pe masura ce lectura inainteaza si subiectul iese in evidenta, fara a se sterge vreodata cu totul.

Subintitulata "Fantazii', cartea se situeaza la antipodul prozei realiste si promoveaza categorii estetice precum oniricul, feericul si uneori fantasticul. Doua texte de mici dimensiuni. Oglinda fermecata si Morfina, sunt scrise la persoana intai si povestesc visele naratorului, in ultimul aparand si motivul _ baudelairian al "paradisurilor artificiale". In celalalt - care da si titlul volumului - se vorbeste despre puterea visului de a recompune lumea dupa alte legi decat cele obisnuite, de a crea peisaje stranii si halucinante, frumoase tocmai pentru ca incalca ordinea fireasca a lucrurilor. E o proza nu doar onirica, ci si "de conceptie", deoarece autorul si-a propus sa comunice pe dedesubt o idee asupra artei, o poetica in esenta antireaJista. Ca si in fanteziile versificate din 1909, finalul inseamna o intrerupere a visului si o revenire la realitate, insotita de regret si melancolie. In Morfina, personajul aflat sub influenta narcoticului are felurite halucinatii, viziuni si vise, construite toate in registrul feericului. Principiul compozitional este alternanta dintre veghe si vis, careia ii corespunde alternanta dintre durere (fizica ori sufleteasca) si acalmie, solutia de incheiere fiind ca de obicei destramarea fantasmelor si caderea in cotidian, in proze ca Jertfa si Hefaistos, D. Anghel opereaza cu clemente din recuzita basmului, a legendelor si a miturilor, pe care le voaleaza insa prin artificii stilistice si le redimensioneaza apoi intr-un sens modern. La nivelul epicului, Jertfa se cladeste pe cateva motive specifice basmelor vechi, cum ar fi acela al fetei de imparat chinuita de o dorinta imposibil de indeplinit, al tatalui care cauta prin orice mijloace sa-si multumeasca fiica si al tanarului gradinar ce gaseste pana la urma solutia salvatoare.

Daca trecem peste toata aceasta figuratie populara, ca si peste motivul wildeian al trandafirilor rosii, retine atentia in mod deosebit portretul feminin al craiesei, realizat cu datele si in spiritul artei secesioniste de la 1900. inalta si zvclta, palida, cu "cercuri viorii sub ochi", cu gene lungi si cu pleoapele mereu lasate, purtand haine alese si trecand ca o naluca printre flori, sezand uneori ceasuri intregi pe colacul de piatra al unui havuz si oglindindu-se narcisiac in apa limpede, craiasa e femeia nubila, razgaiata si nazuroasa, preocupata in exclusivitate de sine si incapabila sa iubeasca, e femeia melancolica si senzuala, cu inclinatii morbide, cerand sa i se aduca zilnic "potirul de sange" care sa-i sporeasca frumusetea. Trupul gracil e in contrast cu trasaturi ca insensibilitatea si cruzimea, amintind de femeia castratoare a secesionistilor, al carei prototip ramane in epoca Salomeea. Cuprinsa pe ansamblu in aceeasi categorie estetica a miraculosului, schita Hefaistos are totusi - in mentiunea autorului - doua surse: prima sunt legendele mitologice, de unde au fost retinute o serie de personaje fabuloase, intre care zeul cel urat si schiop al focului, iar a doua sunt reportajele din "marile cotidiane", adeseori consacrate incendiilor ce inspaimantau pe bucuresteni. Cum am spus mai inainte, indepartarea lui D. Anghel de poetica observatiei si a reprezentarii se produce nu doar prin cultivarea onirismului si a miraculosului, ci si prin apelul la un gen invecinat si inrudit ca fantasticul. Este adevarat ca in acest domeniu prozatorul a scris putin, dar nu atat de putin totusi cum crede Scrban Cioculescu, primul sau monograf important, care nu gaseste in toata opera narativa a lui A. decat o "singura bucata epica de un mare efect fantastic", anume Painea noastra cea de toate zilele. Putem s-o adaugam imediat pe cea intitulata Din tainele lunii, care e o poveste cu strigoi, cu duhuri rauvoitoare ce bantuie noaptea in preajma caselor, infricosand cainii si aducand necazuri oamenilor.

Conceputa dupa tiparul naratiunilor senzationale, cu accent deosebit pe descrierea poetica a decorului nocturn, proza evolueaza pe o linie de roman politist: un revolver se descarca in bezna, sangele incepe sa curga si in final un om este omorat, s-ar parea ca prin interventia unei puteri invizibile si supranaturale. Cu un titlu conotat religios (ceea ce se intampla rar la D. Anghel) si dupa un inceput de factura eseistica, Painea noastra cea de toate zilele trece repede intr-un fantastic macabru si vehiculeaza imagini terifiante cu cimitire si cruci, cu morti care ies de sub lespezi de mormant si ratacesc pe camp, printre holde. Cu toate ca evoca practici magice ancestrale si credinte stravechi, despre etnicism nu poate fi vorba, caci importanta e doar senzatia de mister si de comunicare cu o forta oculta si supraumana. Simtim si o unda sarcastica, indeosebi in partea a doua cand naratorul vorbeste reprobativ despre "instinctul de proprietate' si despre "nesatula gura", elogiind in schimb farmecul si poezia universului oniric. Nici onirice si nici fabuloase, cu atat mai putin fantastice. Culegatorul de stele cazatoare si Fluturul mortii sunt povestiri insolite ce pot retine atentia si astazi, mai ales datorita personajelor stranii, vag nelinistitoare si intr-o oarecare masura morbide. Cu un epic redus, dizolvat in notatia descriptiva, cele doua proze sunt scrise in ton minor si inregistreaza aspecte efemere ale naturii, ceea ce este fulgurant, gratios si diafan, dincolo de care se intrevad totusi cateva intelesuri grave. Mai mult decat alte scrieri din volum, acestea se caracterizeaza printr-o dimensiune simbolica, evidenta cu precadere in finalul fiecareia, cand autorul atribuie personajelor si evenimentelor o semnificatie de profunzime, un talc ramas nedescifrat pana in acel moment. Mai importanta este Culegatorul de stele cazatoare, unde A. izbuteste sa creeze o tipologie specifica literaturii simboliste, aceea a insului bizar, visator si mizantrop, framantat de obsesii si dorinte bolnavicioase, ducand o existenta marginala, refugiat in propria lui imaginatie si pandit de nebunie.



Enric - acesta e numele personajului - n-are nici cel mai mic interes pentru semenii sai, pentru realitate in general; lui ii este de ajuns sa viseze la lumile astrale si sa astepte "marele suflu al mortii" care-i va inalta spiritul - crede el - in nemarginire. Daca ziua sta cu ferestrele oblonite, nesuportand sa vada lumea, noaptea si-o petrece cu ochii holbati la stele, ingandurat si visand la "departari insondabile". Asemenea lui Axei, eroul lui Villicrs de l'Isle-Adam si "prototipul tuturor simbolistilor" (Edmund Wilson), personajul lui D. Anghel uraste pamantul si oamenii, pe care-i considera fiinte nevrednice, convins ca singurul lucru ce merita pretuit c firmamentul. Concluzia ar fi ca pentru simbolist (ca si pentru modernul de mai tarziu), cosmosul reprezinta valoarea suprema si statornicul punct de atractie, nicidecum omul cu mica lui istorie pamanteana. La randul ei, literatura s-ar dori altceva decat este si mai mult decat este: s-ar dori o metafizica si - de ce nu? - o religie. O povestire insolita este pana la urma si Fluturul mortii, chiar daca o vreme lasa impresia unei asemanari cu scrierile pentru copii ale lui Delavrancea si Iosif, avand in centru - ca si acelea - figura bunicului "cu barba alba ca omatul" si cu glasul taraganat si blajin. D. Anghel incepe prin a trasa un cadru de feerie, creand iluzia unui eden al copilariei, dar foarte curand perspectiva se schimba si textul castiga o adancime nebanuita anterior. Identitatea personajelor se dovedeste mai complexa decat aparea la prima vedere, iar problematica abordata de scriitor mai grava decat aceea intalnita in literatura pentru varstele mici.

Bunicul e, de fapt, un entomolog impatimit, posesorul unei bogate colectii de fluturi pe care o sporeste incontinuu, acum, la batranete cu ajutorul copiilor carora le-a insuflat ceva din pasiunea sa. Marele savant inca mai spera ca intr-o buna zi norocul ii va aduce exemplarul de multa vreme dorit, exemplarul acela rarisim ce "ramanea nevazut si tainuit de toate privirile". Fluturele urias se va arata intr-un tarziu, dupa multa asteptare, dar numai pentru a inchide pentru totdeauna cu aripile sale enorme ochii batranului.

In contextul feeric de pana acum finalul introduce o nota de straniu si creeaza un fior de neliniste, prezent la orice intalnire cu moartea. Aceeasi tehnica a rescrierii si resemantizarii intalnita mai intai in Jertfa si apoi in Fluturul mortii, unde autorul foloseste, cum am vazut, un material specific basmelor sau literaturii pentru copii, atribuindu-i semnificatii pe care in mod obisnuit nu le are, o regasim in alte doua proze, Scrisorile si Doua agonii, derivate din romanta sentimentala de filiatie eminesciana, dincolo de care se intrevad insa cateva principii de poetica simbolista. Pe spatii intinse, intr-un limbaj de melodrama, naratorul evoca "pierdutul amor", lacrimile cazute pe file de scrisoare, despartirile dureroase, impacarea induiosata a celor ce inca se mai iubesc etc.

Daca dam insa la o parte acest invelis conventional, cazut in desuetudine in epoca moderna si revizitat cu ironie in timpul din urma, si acceptam sa le citim ca pe niste proze "de conceptie", atunci avem surpriza de a descoperi in adanc o reflectie estetica, nu foarte coerenta, dar de orientare preponderent simbolista. Vom putea deslusi astfel in Doua agonii ideea baudelairiana a "corespondentelor" oculte, iar in Scrisorile ideea - celebra si ea in modernism - a "magici cuvintelor". inca o data, D. Anghel se dovedeste un scriitor ce nu ezita sa foloseasca materialul pe care epoca i-l pune la indemana - acela al romantei sentimentale, de pilda - rastalmacindu-l insa in sensul convingerilor sale de tip simbolist. Urmand modelul "naturilor moarte" din pictura, autorul a creat - ca si Al. Macedonski mai devreme -cateva tablouri, de fapt niste lungi enumerari de obiecte vechi, cu aspect muzeal, ingramadite in interioare prafuite, asa cum apar in Floarea de aloes sau in Sonata lunii. Conacele ramase din secolul fanariot, adapostind mobile uzate, divanuri si jeturi, scoarte si chilimuri, picturi cu boieri batrani in vesmant oriental, produc acum dupa trecerea anilor o impresie de vechime, de case moarte, cu aer statut si miros de sertare inchise. Ideea lui D. Anghel este ca intre sufletul nostru si ambianta in care traim exista o conformitate aproape magica si, prin urmare, acei dintre noi daruiti cu un spirit mai ascutit sunt capabili sa desluseasca "graiul lucrurilor" si chiar sa sesizeze puterea lor ascunsa.

Naratorul din Floarea de aloes, de pilda, poseda o asemenea facultate neobisnuita de-a percepe firea misterioasa a obiectelor, el este un clarvazator, adica un om inzestrat cu o privire divinatorie. Ca si intr-un celebru rondel al lui Al. Macedonski, in prozele lui D. Anghel lucrurile vorbesc, isi comunica taina acelora ce stiu sa le priveasca si pot sa le inteleaga. Fara a fi descrieri de interioare. Cedrul, Gherghina si Vasul-Fantoma intra tot in categoria naturilor statice, nu doar fiindca sunt lipsite de orice intindere epica, ci mai ales fiindca demersul autorului este si aici sa izoleze un obiect, fascinat oarecum de imobilismul lui, dar nu atat pentru a-i observa infatisarea cat pentru a visa in marginea lui. Nu-i este de ajuns naratorului sa cerceteze obiectul cu privirea; el simte nevoia sa dea frau liber imaginatiei, sa formuleze supozitii, interpretari, premonitii etc.

Cele trei proze devin astfel aglomerari lungi de imagini si de reflectii, in dosul carora prezenta materiala a obiectului se estompeaza considerabil. Sunt si momente cand reflectia lirica antropomorfizeaza obiectul, apeland la personificare si transformand intregul in constructie alegorica. Desi ar putea fi si altfel grupate, Dusmanul florilor si A patra Parca au in comun faptul ca ilustreaza mai bine decat altele vocatia satirica a lui D. Anghel, pe care am semnalat-o si mai inainte, bunaoara cand am vorbit despre Painea noastra cea de toate zilele. Atat una cat si cealalta sunt scrise intr-o nota sarcastica, muscatoare, fara menajamente, lasand impresia unor adevarate rechizitorii concepute dupa regulile retoricii, facand loc diatribei si inmultind accentele pamfletare.

In realizarea portretelor, naratorul procedeaza caricatural, dar fara umor, mai degraba vehement si preluand o serie de termeni din estetica uratului. Este un naratoi; partinitor, caci se exprima in favoarea unora dintre personaje si le condamna fatis pe celelalte - pe cele care nu-i sunt pe plac sau il oripileaza. E de precizat insa ca toate aceste trasaturi, ce nu pot fi ignorate, ocupa totusi un loc secundar intr-un volum organizat dupa alte criterii decat cele ale prozei satirice.












Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani