OCTAVIAN STANESCU - caracterizare |
Octavian Stanescu este cel mai important actant al romanului, daca lasam la o parte constructia ternara care introduce un narator anonim subiectiv si unul obiectiv. Deasupra acestora sta o lume mediocra, cu vocatia hiperprovincializarii, ridicata la rang de calitate superioara. Mediul orasului mic, nu fara o viata agitata si cu intrigi mai mult sau mai putin false, ii atrage prin intimitatea lui pe toti, pe cititor chiar, si se vede arta scriitorului de a realiza un roman de confesiune, de observatie, dupa cum si titlul spune. Lipsiti de apetitul aventurilor esentiale, barbatii din acest oras isi disputa compania, prietenia si amantlacul Mqnei, cea mai frumoasa femeie din oras, facand din asta prima lor ocupatie. Doar Octavian Stanescu, (re)venit din Bucuresti in orasul natal, o cucereste cu tineretea lui si cu particularul sau fel de a fi. El are deja o aura de compasiune, mister si suferinta pe care a primit-o la moartea tragica a parintilor sai.
Si totusi este un personaj nemultumit. La inceput, insa, neimplinirea lui e compensata de relatia cu Mona, de locul de munca, bun, de pozitia sociala si de labirintul launtric in care se pierde adesea in reverii sterile, pe marginea diferitelor amintiri. Mai apoi constata ca viata lui actuala e doar o stupida conventie la care consimte voluntar prin inactiune si tacere, de aceea, in ciuda tineretii sale idealiste recurge la o solutie de un dramatism personal ignorat: pleaca, fuge de acasa pentru a-si reprima bovarismul, deziluzia si timiditatea. La Bucuresti spera sa-si reintalneasca trecutul si sa-l poata schimba. In orice caz, banalitatea destinului si a caracterului sau este astfel anulata. Fugar de viata si de trecutul sau recent de care se dezice negandu-l, ascunzandu-l, Octavian Stanescu e interesant in masura in care isi cultiva in suflet indoiala, regretele pentru un trecut incolor si fad. Se abandoneaza unui prezent continuu, fara trecut dar si fara viitor, caci actiunile lui au o premeditare incerta si inconsistenta.
Curajul de a reveni la viata nu i-l intelege nimeni. Dar abia de acum e in stare sa perceapa si sa priceapa o suma de diversitati de senzatii si de reflectii. Viata devine astfel importanta pentru fostul inginer-sef. Are adesea accese de reflexii pe care i le intrerupe oboseala, sau vreun neimportant personaj inoportun. Din trecutul sau nu retine decat vagi amintiri cu parintii (de la care a mostenit si o parte din destin - mai intai mediocru, iar apoi tragic) si cu cateva intrupari de persoane ce i-au intersectat studentia. Nici cu fratele sau nu se intelege mai bine. Felul sau de a fi - natural, normal, credibil - creeaza un mod de existenta, in roman, care nu e preluat de nici unul dintre semeni. Cu un trecut suspendat, doar umbre, si cu un viitor incert, personajul principal refuza obligatiile casnice pentru a-si birui nulitatea si anonimatul. Psihicul sau incordat si de risipa de lucruri banale pe care le percepe cu totul particular il urmeaza si in noua-i existenta. Astfel transformat, personajul dobandeste calitatea de a descoperi in altii noi si noi fete - fie alaturi de mici sefi care la locul de munca se cred mult prea importanti, fie alaturi de o femeie scufundata intr-o viata dedicata unicului fiu.
Toate acestea rezoneaza in fiinta lui, si atentia afectuoasa, diferita cantitativ, pe care le-o acorda, il arata complet schimbat. Daca inainte Mona era mediocra si vulgara, iar destinul nu avea scop, de acum viata lui devine un sir de readaptari, revers a ceea ce fusese pana atunci. Nu se preocupa de efectele pe care gesturile lui le produc in exterior nici macar cand intra in conflict cu cei apropiati. Mediocritatea traiectoriei lui in viata il urmareste. De aceea alege, brusc, anonimatul total: fara acte si fara nume, el haladuieste dintr-un loc in altul, fara a-si deconspira motivele. In schimb, cititorul e ajutat de naratorul anonim care-l mai dumireste. Caci Octavian Stanescu e mai mult posac, interiorizat de singuratati existentiale prelungi. Este amator de stari incolore, care sa-l cufunde iremediabil in excese fara scop. Capabil a emite remarci subtile, gratie unei inteligente si unei aderente Ia real absolut personale, modestia caracterului sau isi gaseste un raspuns in maniera in care ii percepe pe ceilalti. Toate evenimentele micului targ si toate intrigile il lasa rece sau il enerveaza, atunci cand tind sa-l amestece (in)voluntar. Instantaneele in care il surprind naratorii sunt combinatii de scene dispuse alternativ: trecut indepartat - copilarie plus studentie, trecut recent - viata personala plus viata publica si prezentul epic, dupa ce a fugit de acasa. Forta naratiunii vine din dozajul cu care autorul stie a impleti aceste nuante temporale.
Ambitia personajului principal e singulara in orasul lui. El isi da seama de asta, de aceea pleaca din viata lui pe ascuns, fara nici un ceremonial. Inertia nu il invinge acum. Ansamblul de judecati care il impun cititorului pe Octavian Stanescu este asemanator pana la identitate celor al personajelor secundare. Doar in scurte momente exista impresia de razvratire asupra sinelui, asupra banalitatii. Ar putea fi acesta rezultatul unui examen scrupulos al constiintei, ciim si titlul sugereaza, dar nu e. Privirile straine ale cititorului realizeaza ca Octavian Stanescu are o vocatie deosebita a anonimatului si ca gestul rupturii nu e foarte bine motivat psihologic. Analiza aceasta ii ramane naratorului subiectiv si cititorului. Dimensiunea psihologica, chiar schematica, e moderna integral si ea il apropie pe acest personaj de, sa zicem, Stefan Pintea din Vocile noptii, romanul lui Augustin Buzura.
In Tainele inimei, insa, nu exista excese analitice si autorul se concentreaza pe fragmente scurte, epice, adevaratul relevator al psihologiei personajelor. Tainele inimii lui Octavian ies cand si cand la iveala, in valuri mici, si ele nu fac decat sa intareasca impresia de inadaptare a acestuia. Explicabil este si faptul ca in esenta caracterul sau ramane secret celorlalte personaje, pentru ca nimeni nu se oboseste sa-l inteleaga nici macar pe-al sau, darmite sa-si esen-tializeze preocuparile, relatiile sau macar putinele gesturi analitice personale. Dorinta refacerii de sine a murit pentru toti. Noroiul ii inghite pe acesti anonimi ilustri, si Mona nu mai e decat o (fosta) frumusete locala. De aici provine drama lui Octavian Stanescu: el nu-si gaseste siesi nici o valoare intr-un context atat de neinsemnat. Gestul lui, cam teatral, e mai mult decat o fapta diversa oarecare a vietii private, iar finalul romanului, cu urcarea in tren, este un alt inceput pentru el. Poate al treilea. Doar timiditatea si o anume cantitate de inocenta mai pastreaza din ce a fost. In rest, dincolo de o anume criza de subiectivitate, a negat totul. Si nu regreta decat ca nu a luat o asemenea hotarare mai curand.
Asadar, tipologia personajului e evidenta si de aceea e oarecum inutil a o mai descrie. Ea are ca dat esential inaderenta, inadaptarea si fuga tarzie a acestuia de ceea ce fusese el inainte. Sistemul lui de valori e dual. Unul e cel consacrat de trecut (casnicie, munca, sefie, anturaj monden etc), si altul, diferit, dupa ruptura (cautare, exigenta, autoanaliza, singuratate etc). Evolutia lui Octavian Stanescu ca personaj principal se face pe o axa verticala in sens ascendent, desi autorul insinueaza ideea contrara. Sensul schimbarii vietii lui este dat de importanta concreta si corecta pe care personajul o acorda gestului sau: eliberare, revenire, traire plenara a prezentului, contactul cu viata. Toate acestea sunt inversul a ceea ce se intamplase pana atunci. Personajul e clasic prin tipologie si gesturi sau fapte, modern prin psihologie si atitudine existentiala. Cu alte cuvinte, clasic in exterior si modern in intimitate, sau clasic pe o axa orizontala si modern in evolutia lui in plan vertical.
Ca importanta in economia romanului, primul personaj secundar al cartii este Mona, cea care, din rivala a tuturor femeilor din oras, devine sotia lui Octavian Stanescu. Datele in care evolueaza personajul sunt destul de stranse. Frumoasa, tanara, feminina si, desigur, inteligenta cu masura, ea e ravnita de mai toti cunoscutii ei, insa evolutia sa in roman, atata cata e, incepe cu momentul in care pozeaza pictorului Poldi - un personaj pitoresc. Acum intra ea in scena cu adevarat, dar si in dorintele lui Penciulescu - naiv, mediocru, artist fara vocatie. Scuzele pe care ea le gaseste propriei mediocritati nu au un fundament ontologic clar. Placuta la ea este senzatia de intelegere si inversunare in a se accepta asa cum e. Constienta de rivalitatile pe care le alimenteaza cu atitudinile ei echivoce, Mona ii provoaca pe barbati la o "intrecere" in care masculinitatea lor capata si accente ingrosate, grotesti. intr-un oras care traieste doar din zvonurile care apar, viata Monei pune in miscare armate de hormoni, energii, evenimente si persoane care ravnesc Ia trupul ei recunoscut pentru posibilitatile de posesie. Ea intretine constienta acest joc de duplicitati si posibilitati, parca pentru a-l vedea pe cel mai bun, chiar si dupa casatoria cu Octavian. Talentul ei de provocatoare il lasa rece pe sotul ei care chiar la nunta lor se recunoaste intr-un rol strain. Dar Mona e naturala, vesela, are accese de furie si de obraznicie, stie sa fie femeie, are si indelungi plictiseli provinciale.
In plus, are toate calitatile si defectele evidente ale mediocritatii totale de spirit si un bovarism inflamat pe care il combina cu scufundarea lenta in viciul anonimatului.
Dupa casatorie ea pastreaza o doza mare de concupiscenta care-l enerveaza pe sotul ei. Tainele inimii sale sunt evidente si nu mai au atributele misterului. Refuza maternitatea si este una dintre greselile care o de-feminizeaza. Contextul social pare sa n-o intereseze, dar nu e asa, caci cere adesea mult de la Octavian. Se cearta intens cu el si niciodata nu-si gaseste cuvintele cand vrea sa-i spuna cat de banal a devenit. Oricum, cele doua personaje au lungi momente cand se privesc in oglinda, reciproc, figurativ vorbind: unul pare reflexia celuilalt. Prozaismul existentei lor e monoton si realist in contextul romanului. Mona se casatoreste cu Octavian Stanescu pentru ca presimte ceva superior in fiinta lui si pentru ca modestia celorlalti pretendenti o recunoaste inca din gesturile fierbinti si in vorbele cu care isi doresc s-o cucereasca. Nu admira decat pe Poldi, caruia i se daruieste mai mult din plictiseala, din nevoia de a iesi in evidenta, de a actiona. Relatiile mondene in care este prinsa se schimba dupa fuga lui Octavian de acasa. De acum pare superioara, isi ucide complexele de mica modista, ii priveste de sus pe toti. Devine interesata de cariera, se muta din micul oras. isi descopera profunzimi inexistente si afinitati refulate. Le pune in valoare si devine mai voluntara, mai imperativa. Feminitatea ei este, de acum, orgoliul. Nu stie ce e indulgenta - nici n-a stiut. Inertia nu exista pentru ea. Stilul de viata anterior - plebeu, mediocru - este modificat: devine activa, ferma, importanta "cu adevarat', in orice caz, macar in ochii ei. Reneaga trecutul comun cu Octavian si dobandeste o inversunare deosebita impotriva lui, justificata doar de refuzul de a accepta propria-i mediocritate si lipsa de valoare in existenta
Pictorul Poldi este, insa, cel mai "viu" personaj al cartii. Toti il suspecteaza: unii ca ar avea talent (ex: Haikis - comisionarul), altii ca n-ar avea (Penciulescu), si toti il respecta si il privesc cu un ochi particular, prietenesc. S-a casatorit de cateva ori doar ca sa consoleze, astfel, femeile pe care le-a cunoscut. Scapa oricarei tipologii pentru ca actiunile lui sunt spontane, plecate parca din manifestari instinctuale, ale unui liber arbitru personal. Dispare de cateva ori din epica textului pentru a reveni spectaculos cateva episoade mai incolo si a incerca sa acapareze toata scena. Autorul ofera putine date despre el, iar dubla instanta narativa ii acorda atentie in masura in care interactioneaza cu Mona sau cu Octavian -cuplul principal. Efectul scenic pe care il produce intrarea sau iesirea lui din planul epic e resimtita puternic de lumea mica a orasului, deoarece pentru ei este referinta valorica omologata axiologic de talent. Penciulescu - din rival devine inamicul lui Poldi, mai ales dupa ce Mona ii pozeaza. Este izolat, nervos, dar si letargic uneori, o priveste pe Mona cu indiferenta cautata si provoaca pe amicii lui la discutii in contradictoriu.
Mediul orasului nu e pentru el decat o manifestare personala a naufragiului vietii sale. Cantitatile de valori pe care le inmagazineaza dar si cele pe care le recunoaste la altii il singularizeaza in roman. Pare ca presimte platitudinea tuturor caracterelor care il inconjoara si a caror companie o cultiva doar dintr-un impuls interior. Discutiile in care se amesteca si faptele ce il absorb il arata neobosit cautator a ceva nedefinit - poate consistenta sufleteasca, poate valoare, poate un rezonator al sensibilitatii sale. El este independent si nu poate renunta la aceasta libertate individuala, in ciuda nenumaratelor mariaje conventionale pe care si le-a provocat. Fizionomia lui intelectuala corespunde si completeaza noul tip, postbelic, de intelectual al provinciei, oscilant intre doua atitudini fundamentale: blazare si plafonare, respectiv nevoia imperioasa de auto-valorizare, autoafirmare, autodefinire. Prin ochii pictorului Poldi cititorul observa si "templul gol" in care se desfasoara actiunea romanului. Viata aparenta si toata animatia mic burgheza a orasului dobrogean este emblematica pentru intreaga lume romaneasca prin micimea preocuparilor. Secretele lui Poldi sunt inhibate de trecutul sau necunoscut, tulbure si mitizat de amicii lui. Dar si viitorul e la fel. Chiar cand naratorii il surprind in momentele creatiei, Poldi are grija involuntara sa arate o figura rece, detasata sau, uneori, framantata de nu se stie ce furtuni interioare. Zile intregi lancezeste si se izoleaza de toti, are perioade de fuga, iar faptele lui sunt revelatorul psihologiei sale obscure, ascunse.
