OCHEANUL INTORS - Jurnal al lui Radu Petrescu, publicat in 1978, primul dintr-un numar de trei volume (celelalte sunt Parul Berenicei, aparut in 1981, si A treia dimensiune, din 1984) ce acopera insemnarile scriitorului incepand cu anul 1952 si sfarsind cu 1964, desi pe alocuri apar insertiuni din momentul in care autorul isi __ pregatea manuscrisele pentru publicare.
In cazul Ocheanului intors, trebuie precizat ca o parte dintre insemnari fusesera deja publicate in antologia aparuta in 1971 la editura Eminescu sub titlul Proze.
In 1999, editura Humanitas a publicai un volum ce contine extrase inedite din manuscrisele si jurnalele lui Radu Petrescu
Intreg exercitiul memorialistic al lui Radu Petrescu poate fi concentrat in urmatorul fragment: .jurnalul, ca istoric a vietii, e o iluzie. Ramane un mic exercitiu pur, de componistica". Pasajul citat e semnificativ atat din perspectiva conceptiei mai largi a scriitorului cu privire la arta si in relatie cu jurnalul pe care il scrie, cat si din perspectiva receptarii lui Radu Petrescu ca memorialist si prozator. Desi interesul si sperantele autorului se vor indrepta mereu spre genurile canonice, accentuat "literare", in care scrie, si in special inspre romanul Matei lliescu, influenta pe care scrisul sau o exercita asupra contemporanilor si a generatiilor care ii urmeaza vine mai ales din partea jurnalelor.
Acest fapt e observat repede si de catre critica. Un critic la randul sau "canonic" si traditional cum e Eugen Simion acorda atentie, in Scriitori romani de azi, IV, in special jurnalelor de creatie ale lui Radu Petrescu Mai tarziu, membri importanti ai generatiei optzeciste (printre care Gheorghe Craciun) vor recunoaste, dincolo de o neascunsa admiratie, influenta creativa pe care consideratiile acestuia din jurnal o vor avea asupra lor. Aceasta perspectiva de lectura (si, asadar, interpretare) se justifica cel putin in parte.
Jurnalele lui Radu Petrescu reprezinta o forma literara perfect integrabila in peisajul modem al literaturii ce se autointerogheaza, gasind tot mai usor si mai des in spatiul fictional o necesitate subliniata de a-si (auto)analiza metoda, perspectiva si efectul, o forma de deconstructie a fiecarui construct semantic si mai ales, afisat sau doar in interiorul textului, o poetica implicita. Procedeul este de provenienta modernista, epistema postmoderna nefacand altceva decat sa il accentueze printr-o utilizare aproape obsesiva. intr-o anumita masura aici pol fi integrate si notatiile zilnice pe care le face, incepand cu anul 1944, autorul. Acceptand o simpla modificare de semn (dinspre realitate inspre fictiune si nu invers) va fi limpede pentru un lector atent al literaturii actuale ca Radu Petrescu descopera, constient sau nu (intentia de a le publica ar putea fi in acest sens sugestiva), miezul perceptiei postmodeme a literaturii: aceasta e o forma sublimata sau/si ornamentata de teorie literara. Ocheanul intors e neindoielnic un act textual cu intentie prea putin fictionala, doar ca analiza moderna (construita din unghiul de vedere al receptarii) are drepturi depline in a trata opera finita, publica, asa cum propriul ei mod de a intelege literatura il cere.
In ajutorul unei asemenea teorii vin chiar textele in cauza si, intr-un grad mai mare. Ocheanul intors, unde decizia de a elimina datele ce situau temporal fiecare fragment ii apartine autorului, denotand constiinta faptului ca textul s-a desprins de realitatea de la care porneste. Pasajul citat la inceput e acum intru totul transparent. Jurnalul nu c o "istorie a vietii", ci "un exercitiu" sau "un grilaj in fata soarelui cu valurile lui". Taramul comun intre textele al caror grad de literatura nu e pus la indoiala si cele din margine e descoperit si inteles in Ocheanul intors: "orice carte de literatura este un jurnal, in realitate, al duratei noastre inefabile".
Problema literaturii nu se regaseste in punctul de unde porneste (fie ca e fictiunea din Matei Uiescu, fie prezentarea zilelor din Petris si Dipsa, a plecarilor-evadari intr-un Bucuresti idilizat); ca se reduce la o problema de compozitie si de ritm. Sunt, acestea, obsesiile principale ale autorului care incearca sa-si inteleaga destinul, realitatea din jur si literatura in structura ei poetica: "o carte trebuie sa fie astfel scrisa incat ritmul compozitiei sa se poata urmari ca al inimii". E prezenta aici atat o nostalgic a formelor naturale in care credea Goethe, cat si o incercare inconstienta de a unifica sau cel putin de a amesteca vitalul perceptiei cu constructul fictional, metoda constientizata si accentuata apoi de o generatie de prozatori optzecisti care si-au insusit lectia Iui Radu Petrescu "Literatura mea insa, observ, este viata". Ceea ce nu stie inca scriitorul este ca nu poti scrie o literatura "naturala", fara sa literaturizezi inevitabil viata.
Cotidianul optzecist de mai tarziu va fi constient pe deplin de acest dublu tais al textului (inteles si prin grila poststructuralismului) ce depaseste adjective neajutorate ca "real" sau "fictional". Radu Petrescu vede in texte osatura lor interioara. Sunt imagini sau biblioteci construite "in aer". Fraza se misca, ea descrie precum toiagul lui Laurence Steme miscari naturale in fiecare respiratie, paginile se sprijina pe "locuri care polarizeaza', definite abil drept "idei, imagini, in existenta de aer a cartii". Cititorul jurnalelor autorului trebuie intr-adevar sa priveasca cu "ocheanul intors", dar nu pentru a departa si a obtine o obiectivitate iluzorie, ci pentru a scapa tiraniei aproapelui, dictaturii detaliilor care te fac sa nu vezi relatia, trupul de legatura. Literatura nu mai crede in trompe l'oeil, in asezarea cuminte in spatiul unei logici seci; nu e un mod de a vedea (neprivilegiind in fapt nici un simt), ci o alta exprimare a corpului, a biologicului care isi aseaza pecetea tainica pe lucruri si pe sine: "imi revine mie sa incerc sa fiinctionalizez figurile anonime ale fundalului, desfiintand astfel fundalul si nelasand cartii nici un unghi mort, lucru care mic, pentru ca am identificat corpul omenesc, al fiecarui individ in parte, cu universul, imi sta in putinta".
Iar altundeva: "ochiul mult exersat vede schimbarile de culoare". Si: "acest jurnal oniric". Textele sunt naturale in masura in care se justifica singure si nu tradeaza o organizare artificiala, ce aseaza ierarhic personajele in fundal. E nevoie de o impresie de "monotonie", tocmai pentru a lasa modificarile sa aiba loc de la sine, eliminand astfel si grila detasata a logicii (nimic altceva decat un ochean normal). Dupa toate aceste consideratii, Ocheanul intors isi marturiseste tot mai mult diferenta fata de un jurnal obisnuit sau de creatie. Cu siguranta, el poate fi citit si dupa un asemenea orizont de asteptare (e modul clasic, cuminte, prin care il percepe o insemnata parte a criticii). Cartea poate fi folosita pentru a intelege mai bine Didactica nova sau Matei Uiescu; ea poate veni, de asemenea, pe deplin in ajutorul unui biograf. Faptul cel mai graitor c insa ca ea se regaseste cel mai bine in alti scriitori si in creatiile acestora. Pe portiuni importante (niciodata structurate sau scoase in evidenta, tocmai pentru ca isi gasesc locul firesc in intreg), Ocheanul intors e un studiu de poetica. Si cu atat mai mult, oricat de paradoxal ar suna aceasta afirmatie, o carte de literatura.
