O scrisoare pierduta geneza, tema comediei, subiectul
Caragiale - contemporanul nostru
intre marii clasici ai literaturii romane, Caragiale este considerat geniul incontestabil si maestrul suprem al comediei si prozei de scurte dimensiuni. Cu siguranta ca, nici inainte si nici dupa el, comedia n-a fost atat de apropiata de realitatile cotidiene, in substanta, si de perfectiunea artistica, in expresie, inzestrat cu un spirit de observatie si o luciditate extreme, Caragiale pano-rameaza in maniera realismului critic realitatile unei societati care, dincolo de momentul istoric concret, sintetizeaza, pe coordonate de profunzime, o anume tendinta dominanta a spiritualitatii romanesti citadine. Astfel ca acuza perimarii si inactualitatii mesajului peste timp, pe care au sustinut-o unii critici literari (v. E. Lovinescu), nu are valabilitate, fapt dovedit si de regasirea lui Caragiale in operele de factura moderna ale scriitorilor contemporani (Eugen Ionescu, scriitorii Generatiei '80 s.a.).
In ceea ce priveste predecesorii si posibilele filiatii sau influente, cel mai frecvent invocat nume este ce al lui Vasile Alecsandri, care, mai ales prin ciclul Chiritelor, a dat un anume profil comediei. B. Elvin vede in opera lui Caragiale "o continuare prin faptul ca pastreaza ceva din trasaturile sub semnul carora a debutat comedia noastra, si anume vocatia ei critica, predi-lectia pentru satira politicianismului, a arivismului, a ignorantei, a prostiei, vazute ca fenomene sociale" {Modernitatea clasicului I.L. Caragiale).
Preliminarii
Comediile marelui dramaturg O noapte furtunoasa, 1879; Conul Leonida fata cu Reactiunea, 1880; O scrisoare pierduta, 1884; D-ale carnavalului, 1885), indiferent de zona asupra careia ele se apleaca, sunt reprezentari ale degradarii umanului, nu numai sub aspect etic, demnitatea sau responsabilitatea nefiind atribute ale vreunui personaj, ci, mai grav, chiar sub aspectul conditiei umane, ceea ce determina situarea in teritoriul tragicului. Criza comunicarii, atat la nivel rational, cat si afectiv, este consecinta sau expresia unui vid existential, care creeaza o extrema antinomie intre aparenta si esenta, intre alcatuirea verbala a fiintei si cea reala. De altfel, singura vocatie a personajelor lui Caragiale este vorbaria, placerea de a trancani sau a rosti discursuri "importante", numai ca, printr-un mecanism narcisist, acestea raman la conditia monologului si a simplei alcatuiri sonore a cuvintelor, caci, oricat de "profunde" s-ar vrea, ele nu acopera nici o realitate semantica, nu mai constituie instrumente de comunicare, ci doar elemente decorative exterioare, lipsite de orice valoare intrinseca, menite sa realizeze o anume poza a personajului, o masca de efect, pe care unul si acelasi erou si-o modifica in functie de situatie si de imaginea pe care vrea sa si-o impuna. Astfel ca, in comediile lui Caragiale, nu putem vorbi despre individualitati distincte prin existenta lor spirituala, psihologica sau afectiva, ci de un personaj plurimorf, ipostaziat in ipocrit, demagog, canalie, prost, amorez s.a.m.d. Un atare univers de marionete, lipsit de orice criterii sau valori ale existentei, este firesc sa para o lume pe dos, un imens si perpetuu carnaval, care permite si favorizeaza o inepuizabila schimbare a mastilor si a costumelor de parada, situand totul in vecinatatea absurdului si grotescului.
Geneza
O scrisoare pierduta, jucata in premiera la 13 noiembrie 1884, este cea mai importanta comedie a lui Caragiale, in care geniul sau cunoaste deplina manifestare.
In privinta surselor de inspiratie, au existat mai multe supozitii, oraselul de munte unde se petrece actiunea piesei fiind ba Piatra Neamt, ba Curtea de Arges, dar cea mai aproape de adevar este declaratia scriitorului relatata de un cunoscut al acestuia, D. Hogea: Caragiale spunea ca "se poate foarte bine ca O scrisoare pierduta sa fie icoana moravurilor din Piatra Neamt ca si a oricarui alt oras din provincie, dar nu s-a inspirat si mai ales nu a vizai anumite persoane de aici; caci - adauga el - in materie de arta, plasmuirea personajelor este o creatiune lasata exclusiv inspiratiei si talentului autorului, care se poate gasi in orice mediu studiat si vazut prin prisma personalitatii autorului, destul numai ca ele sa aiba viata si sa reprezinte realitatea".
Tema comediei
Tema comediei o constituie prezentarea vietii social-politice dintr-un ora, de provincie in circumstantele tensionate ale alegerii unui deputat, eveniment care antreneaza, intr-un fel sau altul, energiile si capacitatile celor angajati in farsa electorala.
Subiectul
Intreaga actiune se deruleaza, asadar, "in capitala unui judet de munte", cuprins de febra campaniei electorale. Pretextul dramaturgie, care incinge spiritele si activeaza conflictul, este pierderea de catre Zoe, sotia lui Zaharia Trahanache, a unei scrisori de amor ce i-a fost adresata de Tipatescu, prefectul judetului. Scrisoarea, gasita de Cetateanul turmentat si sustrasa acestuia de Catavencu, este folosita de acesta din urma ca mijloc de santaj pentru a obtine candidatura. in timp ce Zoe este dispusa la acceptarea conditiilor cerute de Catavencu, Tipatescu ii ofera acestuia diferite functii in schimbul scrisorii, dar adversarul nu cedeaza. Daca, in zarva conflictului, Zaharia Trahanache pare a fi convins ca este vorba de o plastografie, Farfuridi si Branzovenescu banuiesc o tradare si se decid sa expedieze o anonima la Centru.
Momentul de maxima incordare, in care cei doi posibili candidati, Farfuridi si Catavencu, rostesc discursuri antologice, este adunarea electorala din Actul III al piesei. Bataia dintre taberele de alegatori, cu concursul politaiului Ghita Pristanda si al oamenilor acestuia, se declanseaza imediat dupa anuntarea candidatului, in persoana lui Agamita Dandanache.
in final, conflictul se rezolva, caci scrisoarea revine la Zoe, prin intermediul Cetateanului turmentat, Catavencu apare umil si speriat, acceptand sa conduca festivitatea in cinstea noului ales, si totul se termina intr-o atmosfera de sarbatoare si impacare.
Structura si compozitie
O scrisoare pierduta este o comedie in patru acte, primele trei urmarind o acumulare gradata de tensiuni si conflicte, iar al patrulea anuland toata agitatia si panica starnite in jurul scrisorii pierdute. in constructia piesei, trebuie sa remarcam cel putin trei elemente care probeaza arta de dramaturg a lui Caragiale. Observam ca piesa incepe dupa consumarea momentului intrigii (pierderea scrisorii), gasindu-l pe Tipatescu intr-o stare de agitatie si nervozitate. In al doilea rand, e de consemnat ca nu avem de-a face cu o actiune in sensul clasic al cuvantului, deoarece intamplarile in succesiunea lor temporala nu misca nimic in mod esential, intreaga miscare se deruleaza fatalmente, concentric, in jurul pretextului. De aici, o a treia "surpriza" de constructie: chiar daca inceputul si finalul comediei nu sunt simetrice, piesa are o arhitectura circulara, in sensul ca atmosfera destinsa din final reface situatia initiala a personajelor, cea de dinaintea pierderii scrisorii. Pare ca nimic nu s-a intamplat, protagonistii s-au reasezat la locurile lor fara a resimti vreo trauma, caci le lipseste inzestrarea cu memorie afectiva, si totul poate incepe din nou.
Personajele
Personajele se comporta conform unui mecanism asimilat asa de bine, incat acesta devine mod de viata, iar infatisarea lui este limbajul ce creeaza doar iluzia existentei.
Stefan Tipatescu, la adapostul autoritatii politice de prefect al judetului, isi foloseste avantajele in propriile sale interese. Disperat de pierderea scrisorii, el aplica o bine sustinuta tactica de atac impotriva lui Catavencu, incalcand chiar legea. Abuzul de putere este principala sa arma: ii da mana libera lui Pristanda, controleaza depesele de la telegraf si dispune sa nu fie transmis nici un mesaj fara stirea lui, ii ofera lui Catavencu diferite posturi importante, pentru ca apoi, la refuzul acestuia, constient ca alegerile sunt o farsa, sa cedeze. Pus in situatie de aparare, Tipatescu dovedeste o buna stiinta a disimularii: cand Trahanache ii aduce vestea existentei scrisorii, se preface a nu sti nimic; in fata lui Farfuridi si Branzovenescu ia poza de victima a propriei sale sensibilitati pentru partid si tinut, iar in relatia cu Nae Catavencu este perfid si violent. Personajul nu are ambitii politice, postul de prefect oferindu-i o stare de suficienta, tulburata doar de pierderea scrisorii.
Prezident al mai multor "comitete si comitii", Zaharia Trahanache are o pozitie bine consolidata, menirea sa fiind aceea de a mentine si veghea asupra ordinii existente, strategia sa asimilandu-se formulei "ai putintica rabdare", care este un truc indelung verificat, o modalitate de autoaparare prin incetinire sau amanare. Pentru a defini societatea vremii, el repeta spusele fiului sau: "unde nu e moral, acolo e coruptie, si o sotietate fara printipuri, va sa zica ca nu le are". Dincolo de incapacitatea personajului de a sesiza lipsa unui mesaj real, truismul, tautologia, cacofonia si chiar absurdul comunicarii, se observa ca Trahanache admite, la nivelul practicii vietii politice, ca "nu e moral" si deci, "e coruptie", dar ca, la nivelul vietii familiale, nu tolereaza functionarea aceluiasi principiu. Zaharia Trahanache este construit cu atata maiestrie, incat ramanem cu intrebarea daca este opac in fata evidentelor sau refuza sa creada in scrisoarea de amor din diplomatie.
Nae Catavencu si-a propus sa devina deputat cu orice pret. Cat timp este in posesia scrisorii compromitatoare, el se afla in ofensiva, impunandu-si pretentiile. Atunci apare inflexibil, orgolios, agresiv, refuzand alternativele pe care i le propune Tipatescu. Si acest personaj este pregatit sa-si schimbe masca; el poate fi, la fel de bine, fatarnic, ipocrit, teatral, plin de sine, sentimental, patriot, dar si umil, retras, neputincios. Discursul lui Catavencu in fata alegatorilor este o mostra de insuficienta intelectuala, vadita prin folosirea improprie a unor cuvinte ("capitalisti" pentru locuitorii Capitalei), enunturi adversative aberante ("Industria romana e admirabila, e sublima, putem zice, dar lipseste cu desavarsire"), cosmopolitismul prost inteles. Catavencu isi traieste esecul cu mai putin dramatism decat ar fi fost de asteptat, pentru ca acesta nu inseamna un abandon definitiv, ci doar o amanare.
Tache Farfuridi intra in relatie de cuplu comic cu lordache Branzovenescu, ambii parteneri avand nume de rezonanta culinara. Viata ordonata pe care o afiseaza (un ritual cotidian care se repeta) este o aparenta, caci in interior domneste o inocenta dezordine, un haos desavarsit. Accepta tradarea »daca o cer interesele partidului, dar s-o stim si noi". Scena conceperii depesei anonime catre Centru este memorabila si ne dezvaluie un Farfuridi care doar vorbeste despre curaj. Fiind un personaj cu vocatie oratorica, rosteste o caricatura de discurs, model perfect de incoerenta, prostie si aberatie, din moment ce, in final, declara convins si apodictic: "Din doua una,
dati-mi voie: sau sa se revizuiasca, primesc! Dar sa nu se schimbe nimica; ori sa nu se revizuiasca, primesc! dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo, si anume in punctele esentiale"' Marea drama a personajului este aceea dea nu fi admis in jocul de culise, de a nu avea acces la manevrele subterane, pe care le simte, dar care-i scapa.
Agamemnon Dandanache este una dintre marile gaselnite ale lui Caragiale, el nefiind o solutie de final deus ex machina, ci o efigie de crepuscul social, "mai prost decat Farfuridi si mai canalie decat Catavencu". Autorul i| inzestreaza din abundenta cu mijloace ale comicului, caricaturizandu-l si ridiculizandu-l pana la grotesc. Personajul vorbeste ,j)eltic si sasait" si se afla la limita de jos a degringoladei umanului, insa ramolismentul sau intelectual, automatismele si ticurile verbale nu-i estompeaza vanitatile politice. Dandanache este o caricatura ilara, cu o memorie in deriva, avand mania deputatiei, pentru care uzeaza tot de arma santajului, dar el este suficient de perfid si josnic pentru a nu inapoia scrisoarea de amor.
Ghita Pristanda, politaiul orasului, este cel care asculta si executa. Existenta sa ca personaj este delimitata si omata prin deficitul de cultura, usor sesizabil in ticurile verbale ("Curat"), formulele tip de impresionare, formele incorecte ale unor cuvinte ("renumeratie", ,/amelie", "momental" "bampir"). Statutul sau existential, dictat de profesie si pozitia sociala, se defineste prin servilism voit umil si asumat din ratiuni pragmatice. Pentru el. comandamentul suprem este "datoria", convertita, in fond, in actiune pentru sine; il serveste pe Tipatescu, dar nu se fereste sa-I linguseasca pe Catavencu sau sa-l trimita la telegraf pe prefect fara motiv.
Cetateanul turmentat poate fi unul dintre cele mai subtile trucuri dra-maturgice ale genialului Caragiale. intr-o societate care a pierdut cultul pentru valorile umane autentice, onestitatea putea sa apara ca un viciu si ar fi perturbat ordinea intrinseca a piesei, astfel incat scriitorul intruchipeaza un vicios pentru a-l inzestra cu anume calitati. El este dintre aceia care, neavand aspiratii si pretentii politice, se incoloneaza disciplinat in sirul celor care asteapta numele candidatului. Optiunea sa este aceea de a nu incerca o optiune proprie, fapt ce-i asigura linistea si il fereste de riscul de a fi izolat intr-un cerc unde de-abia intrase. Cetateanul turmentat tulbura si bulverseaza "lumea" piesei, prin deposedarea de scrisoare, dar tot el restabileste linistea ei, dezvelindu-i dimensiunea ridicola.
Arta comediografului
Situandu-se pe pozitia unei cat mai fidele apropieri de realitate, Caragiale descopera virtutile denotative ale cuvantului, dand vorbelor statut de personaje principale, caci numai ele au capacitatea de a conferi identitate eroilor din comedii. Ceea ce desavarseste implinirea Scrisorii pierdute ca o capodopera a genului este bogatul si rafinatul arsenal de mijloace de realizare a comicului pe care dramaturgul il antreneaza in scrierea piesei. intalnim, astfel: comicul de situatie (pierderea si gasirea scrisorii, intalnirea Catavencu - Tipatescu); comicul de limbaj: ticurile verbale ("Ai putintica rabdare", "Curat"), tautologia ("O sotietate fara printipuri, va sa zica ca nu le are"), stalcirea cuvintelor ("momenlaF, "nifilisf, ,/amelie'"), cliseele verbale, negarea primei propozitii prin a doua ("Industria romana e admirabila, e sublima, putem zice, dar lipseste cu desavarsire", Voi aclamam munca, travaliul, care nu se face de loc in tara noastra), comicul de caracter (ipostazele personajelor, disponibilitatea pentru disimulare); comicul de moravuri (relatia dintre Tipatescu si Zoe, practicarea santajului politic); comicul de nume (Agamemnon Dandanache, Farfuridi, Branzovenescu, Trahanache, Catavencu).
in comedii, ca si in proza de mici dimensiuni, Caragiale instituie un nou limbaj si un nou tip de discurs literar, alimentat de realitatile cotidiene, prin care se delimiteaza de predecesorii sai. Niciodata "pana la Caragiale nu a existat in literatura noastra un scriitor mai refractar conformismului, superficialitatii si imposturii artistice, un scriitor care sa resimta cu mai multa acuitate ceea ce este conventional din punctul de vedere al atitudinii si caduc sub raportul expresiei literare", afirma B. Elvin in Modernitatea clasicului IL. Caragiale, si spusele acestuia se motiveaza perfect la (re)lectura comediei O scrisoare pierduta.
BIBLIOGRAFIE:
Cioculescu, Serban, Viata lui l.L. Caragiale. Caragialiana, Ed. Eminescu. Bucuresti, 1977; Elvin, B., Modernitatea clasicului l.L Caragiale, EPL, Bucuresti, 1967; Fanache, V., Caragiale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984; Manolescu, Florin, Caragiale si Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii. Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti. 1983.
