"o scrisoare pierduta" - comentariu literar
Intre marii clasici ai literaturii romane, Caragiale este privit ca geniul incontestabil si maestrul suprem al comediei si prozei de scurte dimensiuni. Cu siguranta ca, nici inainte si nici dupa el,comedia n-a fost atat de apropiata de realitatile cotidiene, in substanta,si de perfectiunea artistica,in expresie. Inzestrat cu un spirit de observatie si o luciditate extreme, Caragiale panorameaza,in maniera realismului critic, realitatile unei societati care. dincolo de momentul istoric concret,sintetizeaza, pe coordonate de profunzime,o anume tendinta dominanta a spiritualitatii romanesti citadine.
Comediile marelui dramaturg ("O noapte furtunoasa" - 1879; "Conul Leonida fata cu Reactiunea', - 1880; "O scrisoare pierduta" - 1884; " D-ale carnavalului" -l885 ), indiferent de zona asupra careia ele se apleaca, sunt reprezentari ale degradarii umanului, nu numai sub aspect etic, demnitatea sau responsabilitatea nefiind atribute ale vreunui personaj, ci, mai grav, chiar sub aspectul conditiei umane, ceea ce determina situarea in teritoriul tragicului.Criza comunicarii,atat la nivel rational, cit si afectiv, este consecinta sau expresia unui vid existential, care creeaza o extrema antinomie intre aparenta si esenta, intre alcatuirea verbala a fiintei si cea reala. De altfel, singura.vocatie a personajelor lui Caragiale este vorbaria, placerea de a trancani sau a rosti discursuri "importante", numai ca. printr-un mecanistn narcisist, acestea raman la conditia monologului si a simplei alcatuiri sonore a cuvintelor, caci, oricat de "profunde" s-ar vrea, ele nu acopera nici o realitate semantica, nu mai constituie instrumente de comunicare, ci doar elemente decorative exterioare, lipsite de orice valoare intrinseca, menite sa realizeze o anume poza a personajului, o masca de efect, pe care unul si acelasi erou si-o modifica in functie de situatie si de imaginea pe care vrea sa si-o impuna. Astfel ca in comediile lui Caragiale, nu putem vorbi despre individualitati distincte prin existenla lor spirituala, psihologica sau afectiva, ci de un personaj plurimorf, ipostaziat in ipocrit, demagog, canalie, prost, amorez s.a.m.d.
Cea mai importanta cornedie a lui Caragiale, in care geniul sau cunoaste deplina manifestare este “O scrisoare pierduta”. Tema comediei o constitue prezentarea vietii social politice dintr-un oras de provincie in circumstantele tensionate ale alegerii unui deputat, eveni-ment care antreneaza energiile si capacitatile celor angajati, intr-un fel sau altul in farsa electorala.
Intreaga actiune se deruleaza “in capitala unui judet de munte” cuprins de febra campaniei electorale. Pretextul dramaturgic, care incinge,spiritele si activeaza conflictul este pierderea de catre Zoe, sotia lui Zaharia Trahanache, a unei scrisori de amor ce i-a fost adresata de Tipitescu, prefectul judetului. Scrisoarea, gasita de cetateanul turmentat si sustrasa acestuia de Catavencu, este folosita de acesta din urma ca mijloc de santaj pentru a obtine candidatura. ln timp ce Zoe este dispusa la acceptarea conditiilor lui Catavencu, Tipatescu ii oferi acestuia diferite functii in schimbul scrisorii, dar adversarul nu cedeaza. Daca, in zarva acestui conflict Zaharia Trahanache pare a fi convins ca este vorba de o plastografie, Farfuridi si Brinzovenescu banuiesc o tradare si se decid sa expedieze o anonima la Centru.
Momentul de maxima incordare, in care cei doi posibili candidati, Farfuridi si Catavencu, rostesc discursuri antologice, este adunarea electorala din actul trei al piesei. Bataia dintre taberele de alegatori, cu concursul politaiului Ghita Pristanda si al oamenilor acestuia, se declanseaza imediat dupa anuntarea candidatului in persoana lui Agamita Dandanache. In final, conflictul se rezolva, caci scrisoarea revine la Zoe prin intermediul Cetateanului turmentat, Catavencu apare umil si speriat, acceptand sa conduca festivitatea in cinstea noului ales, si totul se termina intr-o atmosfera de sarbaitoare si impacare.
"O scrisoare pierduta" este o comedie in patru acte, primele trei urmarind o acumulare gradata de tensiuni si conflicte iar al patrulea anuland toata agitatia si panica starnite in jurul scrisorii pierdute. In constructia piesei trebuie sa remarcam cel putin trei elemente care probeaza arta de dramaturg a lui Caragiale.
Observam ca piesa incepe dupa consumarea momentului intrigii (pierderea scrisorii), gasindu-l pe Tipatescu intr-o stare de agitatie si nervozitate. In al doilea rand e de consemnat ca nu avem de-a face cu o actiune in sensul clasic al cuvantului, deoarece intamplarile in succesiunea lor temporala nu misca nimic in mod esential, intreaga miscare se deruleaza fatalmente, concentric, in jurul pretextului. De aici, o a treia “surpriza” de constructie: chiar daca inceputul si finalul comediei nu sunt simetrice, piesa are o arhitectura circulara, in sensul ca atmosfera destinsa din final reface situatia initiala a personajelor, aceea de dinaintea pierderii scrisorii. Pare ca nimic nu s-a intamplat, protagonistii ,s-au reasezat la locurile lor fara a resimti vreo trauma,caci le lipseste inzestrarea cu memorie afectiva, si totul poate incepe din nou.
Personajele se comporta conform unui mecanism asimilat asa de bine,ca acesta devine mod de viata, iar infatisarea lui este limbajul ce creeaza doar iluzia existentei.Situandu-se pe pozitia unei cat mai fidele apropieri de realitate, Caragiale descopera virtutile denotative ale cuvantului, dand vorbelor statut de personaje principale, caci numai ele au capacitatea de a conferii identitate eroilor din comedii.
Ceea ce desavarseste implinirea “Scrisorii pierdute” ca o capodopera a genului este bogatul si rafinatul arsenal de mijloace de realizare a comicului pe care dramaturgul il antreneaza in scrierea piesei. Intalnim astfel comicul de situatie (pierderea si gasirea scrisorii, intalnirea Catavencu - Tipitescu), comicul de limbaj: ticurile verbale ("Ai putintica rabdare", "Curat murdar "), tautologia ( “o sotietate fara printipuri, va sa zica ca nu le are") ,stalcirea cuvintelor ("momental","nifilist", "famelie"), cliseele verbale, negarea primei propozitii prin a doua ( " Industria romana e admirabila, e sublima putem zice, clar lipseste cu desavarsire"), comicul de caracter (ipostazele personajelor, disponibilitatea pentru disimulare), comicul de moravuri (relatia dintre Tipatescu si Zoe, practicarea santajului politic),comicul de nume (Agamemnon Dandanache,Farfuridi,Branzovenescu,Trahanache,Catavencu).Niciodata “pana la Caragiale nu a existat in literatura noastra un scriitor mai refractar conformismului, superficialitatii si imposturii artistice, un scriitor care sa resimta cu mai multa acuitate ceea ce este conventional din punctul de vedere al atitudinii” afirma B. Elvin si spusele acestuia se motiveaza perfect in comedia ”O scrisoare pierduta”.
