NUVELE - Volum de proza scurta de I. A. Bassarabescu.
Opera de debut a scriitorului, aparuta in 1903, la Editura "Socec" din Bucuresti, a avut parte de o primire critica extrem de favorabila in epoca; aprecieri reconfirmate si la aparitia celui dc-al doilea volum, Vulturii (1907), premiat in 1908 de Academia Romana, carc-si va repeta decizia in 1920, cu ocazia aparitiei cartii Un dor implinit (1919).
Toate acestea, insa, pe fondul unei progresive sterilitati literare, de-abia mascate sub un transparent artificiu editorial: reluand in sumarul volumelor sale succesive, destul de numeroase, mereu cam aceleasi texte, autorul le roteaza la titlul volumului, spre a da (a-si da, poate) iluzia prosperitatii.
Omul Bassarabescu ii supravietuieste mai multe decenii scriitorului Bassarabescu, supravietuieste si epocii interbelice, atat de necrutatoare cu fostele "glorii" de dinaintea razboiului. Asemeni multor altora, I. A. B, este, si el, o "glorie apusa" intre cele doua razboaie mondiale, cand de altfel scrie sporadic si mai nimic notabil (exceptie pentru schita Un om in toata firea, 1924), "Premiul national pentru proza", decernat in 1930, fiind pur aniversar (la 60 de ani). Aprecierile unanim favorabile, entuziaste chiar, cu care, la primele-i volume, I. A. Bassarabescu fusese intampinat de critica vremii (Octav Botez, Ion Scurtu, Mihail Dragomirescu s. a.) ca o mare speranta a prozei romanesti, ca un tanar talent ce se anunta a "deveni un mare scriitor" (aprecierea ii apartine lui Duiliu Zamfirescu) si-au atenuat generozitatea si s-au nuantat circumspect o data cu trecerea anilor. Premiat de doua ori de Academia Romana (1908, 1920), care-I si alege membru corespondent in 1909, la propunerea aceluiasi Duiliu Zamfirescu, I. A. Bassarabescu va fi insa simptomatic - respins in 1935, cand Mihail Sadoveanu ii sustine candidatura de membru activ al Academiei. In 1941, I. A. Bassarabescu era deja, pentru G. Calinescu, un caz clasat, un scriitor care "a izbutit sa-si faca in literatura romana o fizionomie proprie cu un minim de activitate literara".
Consensul istoriei literare il situeaza astazi pe I. A. Bassarabescu, alaturi de I. Al. Bratescu-Voinesti, de D. D. Patrascanu si de altii, printre scriitorii care, la inceputul acestui secol, au continuat traditia "genului scurt" caruia anterior ii conferise stralucire si ii consolidase audienta geniul lui I. L. Caragiale. Lipsit de inventie si de suflu epic, dispunand in schimb de expresia lapidara si de un acut simt al observatiei realiste, . A. B. isi va exercita aceste calitati asupra unui material furnizat nu de imaginatie, ci de experienta: scene, situatii si intamplari "traite", din viata "provinciei" de altadata, marunte, banale, insignifiante ca si aceasta, situatii si episoade in care personaje de conditie umila, liniar concepute, isi epuizeaza o vitalitate modica, deviata spre tic si automatism, esuata in stereotipii de comportament, in rutina ori fixatie, in mici manii inofensive, in hobby-uri sau tabieturi. Floricultura decorativa (Leandrii), dereticatul maniacal (intre acareturi), procesomania si fumurile aristocratice (Un dor implinit), despotismul didactic si avaritia (Domnu Tanu), calculele matrimoniale (Nerabdatorii, Samburele, De pe culme), ambitia afisarii publice (Un dejun, Don Bazil), bovarismul mahalagesc (Pe drezina) sau pur si simplu indobitocirea unui abandon vegetativ dc-0 viata (Spre Slatina, Yulturii, Perseanu) etc. etc. - sunt, toate, fie cauze, fie simptome ale unei drastice rezectii caracteriale, cu consecinte literare pe masura.
Din acest unghi, proza lui I. A. Bassarabescu , alaturi de cea a lui Bratescu-Voinesti, ii ofera lui G. Calinescu prilejul ideal de a argumenta cunoscuta sa disociatie teoretica intre personajul de nuvela si cel de roman, intrucat "reductia vitalitatii spirituale are adesea drept consecinta si aci aparitia stereotipiei si a sistematizarii maniacale" . Toti comentatorii lui . A. B. au remarcat, apoi, logica artistica in virtutea careia un astfel de material uman se inscrie, cu necesitate, intr-un registru stilistic comico-umoristic, raportarea la Caragiale fiind aici nelipsita. Nu sarcasmul caustic si incisiv al maestmlui defineste insa "rasul" lui I. A. Bassarabescu , ci o ironic benigna, surdinizata de o discreta compasiune si, cine stie, de o secreta complicitate (era, doar, el insusi, la Ploiesti, adept zelos al limbii esperanto!). Scriitorul stie sa-si asume si direct acest "fond liric" de regula refulat prin ironie si umor, manuind cu siguranta si simt al masurii un material atat de riscant estetic cum este sentimentul, emotia psihologica frusta, piesa cea mai concludenta din acest punct de vedere fiind schita Un om in toata firea. Remarcabile sunt si "naturile moarte", in traditia Macedonski - Angliei, unde sagacitatea perceptiei (vizuale, in primul rand) si stiinta aglomerarii functionale a detaliilor sunt chemate sa reconstituie "din farame" o atmosfera, un caracter, o ambianta determinata social, profesional, psihologic - omul viu care pentru moment lipseste din cadru, care este "plecat de acasa" (fiind vorba mai ales de interioare domestice), dar a carui amprenta asupra lucrurilor familiare il suplineste si-l tradeaza in lipsa. Astfel de "oameni invizibili" stau parca sa se intoarca dintr-o clipa intr-alta in incaperile mai mult sau mai putin sordide, mobilate si decorate mai mult sau mai putin kitsch, din Acasa, Cat (ine liturghia, Noi si vechi, ori in deprimanta curte de internat scolar din In vacanta - locuri si lucruri pe a caror suprafata, in absenta locatarilor, aluneca iscoditor, centimetru cu centimetru, raza de lanterna a unui impersonal ochi de detectiv mereu la panda, avand darul de a insufla parca si lucrurilor neinsufletite pe care le atinge in treacat o nelinistitoare panda reciproca.
Antologic este insa I. A. Bassarabescu cu adevarat in cateva schite (Samburele, Vulturii, Spre Slatina, Un om in toata firea s. a.), net epice si comportamentiste, de o extrema economie a mijloacelor si incheiate cinematografic printr-un stop-cadru care, retezand si "inghetand" in final miscarea pe o secventa ce o rezuma "vizual", imprima intregului o reverberatie retroactiva care staruie apoi si dupa ultimul cuvant al textului.
In Samburele, de exemplu, - schita care-si ilustreaza paradigmatic "specia" - impiegatul Popescu "de la gara", venit in vizita protocolara de prezentare la aleasa inimii, Luxita, ramane pentru eternitate incremenit in plecaciunea pe carc-o face la plecare spre a saruta deferent mana "coanei Eleanca", virtuala soacra, mana in a carei palma, insa, involuntar, depune cu aceasta ocazie un buclucas sambur de caisa ramas in gura de la ritualul "tratament" cu dulceata si pe care nu indraznise pana atunci a-l expulza intr-o maniera mai lipsita de bon ton, dar si de complicatii.
Stop-cadru care prelungeste dincolo de ultimul cuvant al textului si subtonuriie afectului sau afectiunii auctoriaie si naratoriale cu care gestul personajului este discret acompaniat: "Exista o nuanta intre atitudinea lui Caragialc si aceea a d-lui Bassa-rabescu" - observa Pompiliu Constantinescu. "Desi eroii sai sunt fiinte vegetative, maniaci pitoresti, constituind mai mult un ierbar omenesc decat o impunatoare galerie, totusi, ramane biograful duios, numai punctat de ironie, al unor epave umane. Caragiale nu iubea pe oameni; d-l Bassarabescu ii iubeste, nu atat prin efuziunea sentimentalitatii, cat plecandu-si asupra micilor dar covarsitoarelor metehne ce-i agita o inteligenta plina de simpatia curiozitatii". Sau, cum constata si Tudor Vianu, in Arta prozatorilor romani, "atitudinea sa este a unui humorist delicat, care nu-si permite sa rada de eroii lui, decat pentru ca in taina le daruieste iubirea si compatimirea sa".
