NUCUL LUI ODOBAC - Nuvela de Emil Garleanu.
Aparuta in volumul omonim la Editura Minerva, Bucuresti, . Publicata mai intai in revista "Convorbiri critice", anul IU. nr. 3/1909.
Pentru cineva dornic sa se familiarizeze cu adevarata fizionomie a prozei zise samanatoriste, Nucul lui Oclobac inseamna, de buna scama, o lectura instructiva. Notabil e inainte de toate indemnul implicit al acestui text de a se renunta la o prejudecata destul de veche: aceea ca literatura samanatorista ar presupune neaparat idilizarca ori infrumusetarea antirea-lista a lumii rurale in opozitie cu cea citadina. O asemenea stradanie poate, in adevar, fi pusa pe seama articolelor polemice ale lui N. Iorga.
Dar, pentru prozatorii afiliati directiei, solidarizarea cu satul a reprezentat in primul rand glorificarea virilitatii si fortei acestui reazem imemorial si esential al existentei noastre. Zeci de ani - inca intre cele doua razboaie - li s-a vorbit multor generatii de elevi despre uriasa deosebire dintre Ion si proza dulceaga a amintitei orientari, facandu-se abstractie de faptul ca cel mai proeminent prozator al Samanatorului s-a numit - oricat nu i-ar placea cuiva s-o recunoasca - Mihail Sadoveanu
Or, daca autorului Crasmei lui Mos Preot peiorativul calificativ de mai sus nu i se potriveste, in aceeasi masura, nici Emil Gârleanu nu-l merita. Tinand seama de imprejurarea semnala-impune, lot astfel recunoasterea evidentei ca intre Toader Odobac, eroul acestei nuvele, si Vasile Bachi (ca sa nu-l invocam pe mai tanarul Ion) al lui Rcbreanu, asemanarile de substanta depasesc cu mult deosebirile. Ii inrudeste mai cu scama dragostea apriga fata de glie, dar si asprimea poruncitoare si colturoasa a caracterului.
Personajul lui Gârleanu , bunaoara, afland ca nepotul sau, Milru, persista in hotararea de a se insura cu Ruja cea rau famata, il molesteaza cu inversunare, tot astfel, dupa cum - intr-un chip mai nemilos - va proceda si Vasile Baciu cu fiica lui, Ana. Iar daca trainicia traditiei pe care o reprezinta emana o forta iesita din comun (sugerata si de performanta unui stramos de a smulge, pe vremuri, tanarul copac din radacini spre a-l rasadi pe creasta), insusirii nu-i e straina un spirit dominator egocentric, nu tocmai favorabil celor din jur. Cu deosebire elocventa este, in contextul dat, semnificatia simbolica a acelui "strasnic" nuc tutelar (pentru batran, un fel de totem vegetal), "copac lacom -se subliniaza - care suge parca tot sucul locului dimprejur prin miile de radacini", lasand sterp solul din preajma-i, ba chiar imprastiind un miros amar "ce ameteste pe cutezatorul adapostit la umbra-i uriasa" (alta hiperbola legendara). Totusi, crezul lui Odobac (rezumabil prin indemnul: "Cauta, Mitrule, ce-ai apucat de la cei batrani sa pastrezi, ca-s lucruri trainice.") nu e strain de simpatiile autorului - imprejurare relevabila, de altfel, si in cazul romancierului ardelean. Din acelasi aluat al unei ambitii neinfrante, una, insa, certata cu legea, este plamadita si Ruja, oponenta batranului, fiinta menita sa dea consistenta conflictului. Fiica a unui hot de cai si initiata ea insasi in aceasta indeletnicire, tanara nevasta, starnita de amenintarea taioasa de a fi atarnata in lat de crengile nucului, isi indreapta tocmai spre aceasta tinta gandurile de rafuiala.
Procedeul ales, cu alte cuvinte, intriga epica, consta in intonarea "ariei calomniei"; mai intai, cumetrele satului Arsiteni, iar apoi si sotii lor sunt, rand pe rand, convinsi ca maiestuosul copac ar fi daunator sanatatii, "blestemat" chiar, - sorocul tenacelui demers constand, evident, in hotararea colectiva de a-l taia. Finalul nuvelei - cu surpriza gasirii trupului fara viata al darzului Odobac in coroana nucului sau doborat (auto-jertfirc ce pare a o prefigura pe aceea din Pescarul Amin sau Ultimul Berevoi de V. Voiculescu) - coincide cu evenimentul izbitor si abrupt menit sa infioreze tragic deznodamantul unei autentice nuvele clasice.
