NU SUNT CE PAR A FI - Volum de poezii de Ion Minulescu. A aparut in 1936 la Editura Fundatiei pentru literatura si arta "Regele Carol II", din Bucuresti. Cele 44 de poezii din editia princeps au fost grupate in trei cicluri, dintre care primul a ramas fara titlu, al doilea se intituleaza "Sase variante" si cuprinde formele definitive ale unor poezii mai vechi (intr-un bazar sentimental, Sosesc corabiile. Crepuscul la Tomis, Pastel banal, Marina estivala, Spre insula enigma), iar al treilea se intituleaza "Doua grotesti" si este alcatuit din poeziile: Papusa automata si Sinuciderea unui anonim.
In editiile de mai tarziu, Versuri (1939) si Versuri (1943), configuratia volumului va cunoaste schimbari importante: din primul ciclu va fi retrasa poezia Ploaia Sfantului Ilie, iar ultimele doua cicluri vor fi eliminate complet, in schimb, sumarul va fi adaugit cu texte mai vechi, publicate intre 1906 si 1921 (Poveste scurta, Cantecul nebunului, Da capo al fine. Epilog), si mai noi, publicate intre 1936 si 1939 (Quiproquo, Randuri pentru Mi-Tzu-Ko, Aparitie nocturna, Clopotele invierii, Strofe pentru El, A XI-a porunca, Retrospectiva sentimentala. Povestea mea si-a lor. Romanta inimii. Drum crucial, Ita est), ajungandu-se in final ca intregul sa cuprinda un numar de 50 de poezii. Majoritatea dateaza din anii 1930-. Au fost tiparite mai intai in reviste precum "Viata literara", "Flacara", Romania noua", "Comedia ilustrata", "Saptamana literara", "Viata romaneasca" (11 poezii), "Gandirea", "Vremea", "Adevarul literar si artistic" (4 poezii), "Dimineata", "Cuvantul liber" (10 poezii), "Revista Fundatiilor Regale" (5 poezii), "Familia", "Pagini basarabene'.
Se intampla deseori ca o poezie, dupa o prima aparitie in revista, sa fie reprodusa si de alte publicatii interesate de colaborarea lui Ion Minulescu, contribuind astfel la popularizarea ei. La reluarea poeziilor in volum, autorul a revenit asupra unor versuri, a facut unele schimbari, de obicci putin importante, constand in mici revizuiri stilistice, reformulari, condensari ale expresiei, uneori extinderi. intalnim si cazuri in care variantele din reviste sunt foarte diferite de cele definitive, necesitand o lectura paralela si comparativa. Oricat ar parea de neobisnuit pentru un poet cu darul spontaneitatii, exista totusi un laborator minulescian, si el dovedeste un travaliu atent asupra manuscriselor. Cateva poezii (Randuri pentru cuvintele "Nu" si "Da", Nu sunt ce par a fi) s-au pastrat si in versiunea franceza realizata de Olga Crusevan-Florescu. Fapt mai putin obisnuit, aproape toate poeziile din volum sunt dedicate unor celebritati ale epocii, pe care poetul le-a cunoscut si al caror prieten uneori a fost: scriitori, pictori, actori, juristi, politicieni, preoti, medici, ziaristi.
Modificarile operate de Ion Minulescu
In cuprins cu ocazia publicarii editiei definitive din 1939 au avut, in principal, doua consecinte: pe de o parte, prin eliminarea poeziilor grotesti, volumul se inchide la unul din capetele sale, nemaioferind nici un indiciu asupra evolutiilor viitoare ale poetului, iar pe de alta parte, prin adaugirea unor poezii mai vechi, se deschide ia celalalt capat, facand pod cu etape anterioare de creatie, ce pareau depasite.
Vom avea astfel surpriza de-a citi - razletite printre poeziile mai noi - versuri scrise in maniera anilor de dinaintea primului razboi mondial, cand simbolismul se afla inca la inceputurile sale, dar si versuri ce completeaza, tardiv, cicluri de altadata, bine cunoscute din lectura volumelor precedente. Daca in 1936, cand aparea editia prineeps, intentia lui Minulescu a fost, se pare, aceea de-a atrage atentia asupra unei "cotituri" ce a survenit in biografia lui creatoare, trei ani mai tarziu, avand prilejul sa imbogateasca sumarul volumului, poetul incearca sa atenueze diferenta cartii si sa-i slabeasca omogenitatea, facand loc unor texte ce reactualizeaza o formula a carei notorietate era, de acum, epuizata. Poeziile datand din anii colaborarii la revista "Flacara" a lui C. Banu, cum ar fi bunaoara Da capo al fine, vehiculeaza un limbaj cu care suntem deja obisnuiti, tesut din cuvinte cu rezonante grave, de orga, avand conotatii metafizice, precum: martiri, catacombe, granit, mausoleu, vesnicie, pergament, dogme, univers, tragedie etc. infiorat de o viziune solemna ("E-atata majestate") asupra trecutului literar, asupra marilor poeti disparuti, asupra iambilor si troheilor din alte vremuri, autorul regaseste tonalitatile odei si face din poezie un act de apoteozare. Unele versuri ("eu sunt ultimul venit ) consuna pana la autopastisa cu acelea din celebrele Romante pentru mai tarziu (1908). Poeziile din aceasta categorie sunt singulare in volum, n-au legaturi vizibile cu restul, nici la nivelul continutului si nici la acela al formei.
Ele se adauga unor serii tematice vechi, deschise de poet in cartile precedente, cum se intampla, de pilda, cu Epilog care vine sa incheie ciclul "marinelor" inceput in urma cu aproape treizeci de ani. La maturitate, poetul ajunge sa se autociteze -uneori cu ironie - si sa reia imagini si chiar versuri intregi din poeziile sale de tinerete. Desi apar intrucatva izolate in corpul volumului, textele acestea au rostul de-a intoarce atentia cititorului inspre trecut si de a-i reaminti experiente poetice al caror ultim ecou se aude abia acum, cand poetul a intrat intr-o noua faza de sensibilitate. Observatia lui Serban Cioculescu, facuta la aparitia volumului, ca autorul a renuntat la tematica exotica, adoptand limbajul traditionalist, a fost primita cu mult interes de criticii de azi, carora li s-a parut a descifra aici particularitatea cea mai importanta a ultimei etape din creatia minulesciana. Ideea merita a fi examinata cu atentie si mai ales cu prudenta, pentru a nu scapa din vedere nuantele ce pot aparea si care ar putea duce discutia intr-o alta directie. Exista, intr-adevar, dovezi ca in aceasta perioada autorul a fost atras de estetica traditionalista si a scris versuri in care cosmopolitismul, drag simbolistilor, incepe sa se retraga, facand loc inspiratiei autohtone. Nu e lucru obisnuit sa descoperi intr-o carte de Ion Minulescu poezii in vers folcloric (Randuri pentru pasarile calatoare si Romanta inimii) sau poezii programatice, precum Randuri pentru Anul Nou si Nu sunt ce par a fi, in care poetul sa vorbeasca deschis despre optiunea sa pentru traditionalism. El pare hotarat sa inlocuiasca, in mod simbolic si oarecum ostentativ, covoarele de Buhara cu velintc oltenesti si sa puna deoparte paharul de argint, caci e "pahar strain", si sa bea de acum inainte doar din autohtona "ulcica de pamant". Si fiindca traditionalismul a gasit intotdeauna un izvor de lirism in genealogie, poetul va deveni, la randu-i, preocupat de obarsiile sale, numarand indarat nu mai putin de cinci generatii de olteni. Poeziile se cladesc, de data aceasta, pe motive ale basmului popular sau pe o tematica istorica si legendara, imprumutand cuvinte din vocabularul traditiei: ciutura, descantec, ograda, datina, ciubote, specific romanesc, stramosi etc. La acest nivel, accentele autohtoniste ale lui Ion Minulescu ne apar ca un fenomen de imitatie, deloc sau prea putin diferentiate de acelea raspandite in epoca. Dincolo de ele, deslusim insa o polemica surda cu reprezentantii traditionalismului pro-prru-zis, care, in conceptia autorului, gresesc ori de cate ori cauta "specificul romanesc' in aspectele efemere ale vietii nationale. Acesta ar trebui urmarit, dimpotriva, in toi ce a ramas viu de-a lungul istoriei, fiind si astazi la fel de gustat ca in urma cu secole. Traditia de la care poetul se revendica pana la urma si pe care doreste s-o valorifice estetic este o traditie populara, urbana si naiva, ignorata de obicei sau respinsa de catre sustinatorii poeziei savante. Minulescu o descopera in cantecul lautaresc, in lumea vesela si zgomotoasa a carciumilor de la periferie {Specific romanesc), in panaramele de balci, cu jocuri si glume, cu mascariciul Pepi "nebun dupa Pepita" (Solilocul mascariciului), dar si in spectacolele de cabaret, cu dansatoare si amorezi, unde infloreste mica poezie erotica de genul romantei si madrigalului (Romania retrospectiva). Poetul nu va uita niciodata versurile unui "cantec de rusine" auzit in copilarie Ia Slatina si le va insera intr-una dintre poeziile lui programatice (Nu sunt ce par a fi..,), aratand si in acest mod filiera in care se situeaza. Traditia naiva alcatuieste stratul de adancime al poeziei lui Ion Minulescu, stratul stabil si consistent, peste care s-au depus felurite aluviuni - simboliste la inceput, autohtoniste apoi -, fara a izbuti sa-I acopere cu totul, dimpotriva, fiind ele absorbite si reconfigurate, uneori pana la ncrecunoastere. Pe aceasta linie se afla poezii precum Sinuciderea lui Don Juan, Fapt divers. Romanta retrospectiva. Poveste scurta. Randuri pentru Mos Craciun si Randwi pentru Brigitta, ale caror radacini indepartate sunt de cautat in literatura ,joco-scric", chiar daca unele versuri se hranesc si din pagina de ziar consacrata "faptelor diverse". Dincolo de versificatia moderna si de limbajul neologistic, pot fi intrevazute vechile forme ale comicului popular, precum facetia, jocurile de carnaval, farsa, anecdota etc. Pe un ton nu foarte serios, care nici nu i-ar fi stat bine, crezand doar pe jumatate in ceea ce spune, poetul a marturisit odata ca in cartile sale a scris doar "glume", convins ca astfel nu va imbatrani. Citite pe dedesubt, poeziile acestea isi dezvaluie intr-adevar structura din adanc, tiparul vechi de facetie populara, vizibil in transparenta micilor naratiuni amuzante care au facut intotdeauna deliciul publicului numeros si necultivat, amator de istorioare nostime. Precum autorii farselor de odinioara, Ion Minulescu exploateaza resursele comice ale disputelor conjugale, inveselit mai ales de figura barbatului incornorat, a barbatului alungat sau pradat. Deloc misogin, deloc rigorist, poetul scoate iubirea de sub incidenta judecatii morale, trateaza cu ingaduinta si intelegere "trupul nesatul" si dragostea "fara rusine", deromantizand femeia si iertand-o ca e senzuala si cauta mereu placerea. Prin hedonism si prin abolirea normelor puritane, Ion Minulescu reinnoada cu vechea cultura a rasului popular, iar pe de alta parte prefigureaza etica "slaba" a epocii postmoderne, in care imperativele categorice -oricare ar fi ele - nu-si mai gasesc locul. Desi e tot o "humoresca", Randuri pentru Mos Craciun se deosebeste intrucatva de celelalte din serie, nefiind derivata din farsa populara a certurilor si impacarilor conjugale, ci din traditia glumelor de sarbatori. In alcatuirea aceluiasi strat de adancime intra apoi romantele (Romanta negativa, Romanta meschina. Epilog sentimental, Quiproquo, Randuri pentru cuvintele "Nu" si "Da") si madrigalele (Cantareata anonima. Randuri pentru Mi-Tzu-Ko).
Ideea lui F. Minulescu este ca romantele noi, de sezon, nu sunt decat refrenele unor cantece mult mai vechi si partial uitate, ceea ce inseamna ca avem de-a face in acest caz cu unul din genurile cele mai stabile si cu o durata de existenta dintre cele mai lungi in poezia romaneasca. Romantele sunt forme de retraire a trecutului si se hranesc din amintiri, din regrete, din nostalgie, facand din sentimentalism o tonalitate generala, dar acceptand totusi, in anumite limite, umorul bland si ironia afectuoasa. Versurile strang laolalta imagini ce vor deveni mai tarziu clisee ale genului, precum: fotografia veche uitata intr-un sertar si regasita dupa ani si ani, plansul indurerat al celui imbatranit, regretul dupa varsta tineretii, ultimul sarut, intoarcerea barbatului in curtea cu zarzar inflorit a iubitei de demult ctc. Totul se leaga intr-o sintaxa vie, febrila, cu indemnuri, intrebari, rugaminti, rostite cu patetism, intr-o nota melodramatica, mai putin sfasietoare totusi decat la Eminescu sau Bacovia. Autorul calca pe urmele lui Macedonski si dezvrajeste iubirea, deslusind in ea un "racnet doar de bestie turbata", cum citim in Epilog sentimental. Dar nu numai iubirea, ci si omul apare acum dezvrajit si asemanat tot mai mult cu un manechin dintr-o vitrina sparta. Poetul se desparte in acest punct de traditia naiva si -zice Serban Cioculescu - "da romantei un stil simili-modernist". Cand vorbeste despre sine, Ion Minulescu se recomanda in repetate randuri ca autor de madrigale, unele scrise la cererea expresa a femeilor, sensibile - se pare - la gesturile de curtoazie si la complimentele lui versificate. Nu e o intamplare asadar ca titlul poeziei Randuri pentru Mi-Tzu-Ko a fost la inceput Madrigal banal. Mai putine in volum decat romantele, madrigalele sunt tot poezii erotice, dar temporalitatea lor este diferita, accentul cazand de obicei asupra prezentului, asupra clipei fericite, si prea putin asupra trecutului care in traditia poeziei de dragoste e timpul prin excelenta al romantei de regret si nostalgie. Idilice si deopotriva galante, madrigalele lui Ion Minulescu creeaza un climat sarbatoresc, de posibile impliniri, evoluand pe o nota de bucurie, de insufletire si de tandrete. Poetul face promisiuni de fericire iubitei si ii atrage atentia asupra ambiantei confortabile, elegante, imbietoare, intru totul potrivita pentru dragoste. Sunt poezii destinse, zambitoare, ce se citesc cu placere si pe care le simtim apropiate si familiare.
Ele ne deschid calea spre emotiile vietii zilnice, spre sentimentele pe care le traim toti, valorizand -in conditiile tehnice ale simbolismului - teme si motive cu circulatie in literatura de masa. Separandu-se deci de sfera aristocratica a artei, romantele si madrigalele antreneaza poezia lui Ion Minulescu intr-un proces de feminizare ce anticipeaza devirilizarea postmoderna si face astfel din autorul cartii un precursor. De pe pozitiile traditiei naive si cu mijloacele acesteia, stapanit de un duh al inconformismului, Ion Minulescu e gata oricand sa ridiculizeze valorile oficializate si sa parodieze forme poetice dintre cele mai serioase si mai respectabile. Poezia Retrospectiva sentimentala, de pilda, porneste de la datele unei ode, evocand marile figuri istorice ale lasului (Miron Costin, Asachi, Alecsandri, Kogalniceanu, Eminescu), dar glosele ce insotesc aceste nume ilustre sunt total lipsite de veneratie, sunt mai degraba hilare si ironice. Oda e astfel rasturnata, e intoarsa spre ras si spre comedie. Procedeul se repeta in Turism, unde poetul deconstruieste limbajul unei idile prin aluzii licentioase si printr-o anumita nerusinare, improprie genului, obisnuita insa in vechea poezie de conotatii "obscene". Si cand citeaza din marii poeti clasici si moderni (Teocrit, Eminescu, Maeter-linck, Henry Bataille), autorul procedeaza in acelasi mod ireverentios si parodic, manipuland versurile acestora in directie ironica sau burlesca. Daca tendinta poetilor simbolisti (si apoi a celor moderni) a fost de a indeparta cat mai mult limbajul poetic de limbajul practic curent - atat de mult incat obscuritatea devenea de la un punct inevitabila -, dorinta lui Ion Minulescu pare sa fi fost una contrara: de-a folosi in poezie vorbirea cotidiana si chiar unele expresii gata facute. Constructiile populare, mai mult sau mai putin fixe, banalizate printr-o indelungata si larga circulatie, sunt numeroase si frecvente, creand o impresie de prozaism si familiaritate si sustinand in mare masura aparenta de accesibilitate a versurilor. Stilistica minulesciana vizeaza intotdeauna efectul de oralitate, contand pe valorile de intonatie ale cuvintelor, aglomerand verbe la imperativ, intrebari si exclamatii, care marcheaza in mod accentuat prezenta clocutorie a poetului in text.
Permanenta agitatie verbala, dezinvoltura, limbajul colocvial ne fac sa credem ca poeziile au fost scrise nu neaparat pentru a fi citite in liniste si singuratate, ci mai ales pentru a fi declamate de pe o estrada in fata unui public numeros si expansiv. Mai mult teatrala decat retorica, poezia lui Ion Minulescu nu va urca niciodata la tribuna, dar va fi primita intotdeauna pe scena si intotdeauna va fi agreata de publicul larg.
