Noptile - ciclu de unsprezece poeme de Alexandru Macedonski referat





NOPTILE - Ciclu de unsprezece poeme de Alexandru Macedonski, dintre care zece publicate antum: Noaptea de aprilie, in "Literatorul", 1, nr. 26 (31 aug. 1880) si in voi. Poezii (1882); Noaptea de septembrie, in "Literatorul", I, nr. 29 (26 oct. 1880) si in Poezii; Noaptea de iunie, in "Literatorul", II, nr. 8 (aug. 1881) si in Poezii; Noaptea de ianuarie, in "Literatorul", III, nr. 1 (ian. 1882) si in voi. Excelsior (1895); Noaptea de februarie, in "Literatorul", III, nr. 2 (febr. 1882) si in Excelsior (1895); Noaptea de mai, in "Revista independenta", IX, nov. 1887 si in Excelsior (1895); Noaptea de decemvrie, in "Forta morala", II, nr. 10 (6 ian. 1902) si in voi. Flori sacre (1912). Postum, a aparut, in "Cugetul romanesc", 1, nr. 1 (febr. 1922) si apoi in Cartea nestematelor (1923), Noaptea de august.

In 1890 Macedonski isi anunta intentia de a publica intr-un volum separat cele noua poeme ale ciclului aparute pana la acea data, iar in ed. de Opere in 10 voi. pe care o proiecta in 1920, voi. II ar fi urmat sa cuprinda Noptile (notate, incomplet, in ordinea: Noaptea de martie. Noaptea de mai, Noaptea de iulie. Noaptea de ianuarie. Noaptea de februarie, Noaptea de decemvrie, Noaptea de august.

Poeme de factura romantica, Noptile sunt concepute ca o replica si o continuare a poeziilor omonime datorate lui A. de Musset, poet pretuit superlativ de Macedonski si asezat alaturi de Shakespeare si Byron in viziunea unei carti fundamentale a umanitatii - Cartea de poezii pe care, intr-o frumoasa proza poematica, o rasfoiesc "cu o mana nevazuta capriciile vantului" si o celebreaza "cantecul fara voce al razelor"; intr-insa, Macedonski viseaza, somptuos ilustrate si muiate in aur solar, "scene din operele celor trei mari cugetatori", iar chipurile lui Romeo, Lara si Rolla ii apar ca ipostaze fundamentale ale fiintei umane integrate prin poezie armoniei cosmice.

Continuandu-l pe poetul francez, Noptile aspira sa se inscrie in "poema omenirii", pe care singuri Shakespeare si Musset ar fi intrevazut-o (dupa cum afirma Macedonski

In articolul Despre poema). Ca atare, prezenta lui Musset se face simtita, explicit sau aluziv, in primele trei piese ale ciclului. Noaptea de aprilie, care prefigureaza structura poemelor de maturitate prin constructia bazata pe un laitmotiv ("Mai tii oare inca minte noaptea-n care ne-am iubit?"), rememoreaza nostalgic o idila de tinerete, punand moderna iubire-capriciu sub semnul universului poetic al lui Musset: "

Tu in arte, eu in versuri, ne-ncepuseram solia,
Viitoru-n fata noastra suradea, si intre noi
Sta capriciul molatic; iar deschis pentru-amandoi
Se afla Musset pe masa".


Noaptea de iunie, care pune in discutie conditia poetului sfasiat intre vocatia celesta a poeziei si realitatea terestra a lumii sale, se vrea continuarea, in registru sceptic-dureros, a ciclului mussetian:

"Musset a cugetat-o, dar el n-a scris-o. Oare
Voi-va astazi Muza din ceruri sa coboare,
in mantia-i eterna de aur si de-azur,
Si tocmai de la Sena, ce curge maiestuoasa,
La Dambovita noastra, ingusta si tinoasa,
Sa faca sa revibre divinul ci murmur ?"


Elogiul libertatii de creatie permise poetului francez ("Puteai, razand de versuri la front aliniate,/ Sa tcsi o noua panza de rime zdruncinate,/ Si-ntr-nsa sa amesteci real cu ideal") intalneste constiinta destinului dureros al poetului roman, condamnat Ia foame, la suferinta si la ridicol de o societate structural apoetica.

In sfarsit, Noaptea de septembrie, subintitulata La muza, preia tiparul majoritatii Noptilor mussetiene, concepute sub forma de dialog intre poet si muza. Atractie si promisiune spre "lumile luminei", muza -"cereasca nalucire" care devora destinul alesului ei cu "zambet de sirena si sarutari ce-omoara", e chipul mitizat al poeziei, inselatoare mantuire a celui parasit prada "furtunilor" vietii. Cu o gesticulatie romantica dezlantuita si cu o retorica incendiara, Noaptea de ianuarie rosteste, de la inaltimea poeziei, condamnarea unui veac burghez ("M-am nascut in niste zile cand tampita burghezime,/ Din tejghea facand tribuna, legiune de coteari,/ Pune-o talpa noroioasa pe popor si boierime") si provocarea la lupta a "soartei nc-mpacate", cu speranta mantuirii prin moartea vazuta ca o cale de cosmicizare a fiintei ("Cand topit imi va fi corpul, voi fi campul plin de flori,/ Inimile simtitoare au la piepturi sa le poarte-/ Voi fi cer, parfum si soapta si nu poti sa ma omori").

In traditie hugoliana, Noaptea de februarie da glas compasiunii pentru nefericitele victime ale societatii condamnate la prostitutie, o clipa reumanizatc prin magia purificatoare a muzicii; in fond, Macedonski regandeste o tema obsesiva a romantismului social, traducand-o in opozitia -specifica operei sale - intre lumea ostila (aici, forta mutilanta a veacului burghez) si arta mantuitoare

("Armonie! Limba sfanta, care e s-a ta putere
Daca faci sa curga lacrimi ca o dulce mangaiere
Chiar din ochii ce de ele se arata mai secati ?

Nu esti tu vreo voce dulce de prin ceruri exilata
Daca fu ne faci cu ele ca prin farmec sa vorbim

intre suflete si ceruri esti trasura de unire").


Contrastul intre ingradirile mutilante ale "lumii" si libertatea celesta a artei devine, in Noaptea de martie (pocni al refuzului nasterii), opozitia intre "marginirea" starii de om si nemarginirea celui nenascut: "Poate vream sa fiu de toate sau nimica sa fiu poate,/ Poate chiar ca niciodata sa fiu om nu m-am gandit/ Sa m-adun de pe tot locul, sa fiu unul strans din toate/ Si sa-mi las nemarginirea ca sa intru-n marginit" Mai putin retorica, Noaptea de iulie da glas nostalgiei fericirii ("A-nceput din nou sa-mi fie dor de dulcea fericire"), asociata fugarei tinereti, acum mutilata de lipsuri si mizerie. Noaptea de noiembrie, despre care poetul are o parere superlativa, ilustreaza in cel mai inalt grad programul poetic romantic de tip hugolian formulat in articolul Despre poema. "Poema" e mai mult decat o specie sau chiar decat un gen literar; ea "este cea mai vasta conceptiune a geniului omenesc, deoarece intr-insa se contin (oate genurile poeziei () Totul trebuie sa se-ntalneasca intr-insa in confuziune si pe neasteptate, asa precum este in viata reala () De la sublim la trivial, iata ce inteleg eu prin poema". Asa stand lucrurile, intr-o judecata de valoare atribuita mamei sale, Macedonski declara Noaptea de noiembrie "cea mai completa poema ce s-a scris". Ambitia autorului a fost "scriind-o, sa trec cu usurinta de la satira cea mai amara la genul filosofic, la genul elegiac etc. si sa ma ridic la urma pana la seninatatea incorporalitatii, facand apoi ca poema sa expire incet, ca vibratiune muzicala". Rezultatul (prezentat intr-o sedinta a Junimii, unde Macedonski crede ca a avut un imens succes, dar despre care Maiorescu se multumeste sa noteze in insemnarile zilnice: "Citit Macedonski - teatral si arogant - poezia lui Noaptea de oct. sau noiemvrie"), e, in fapt, un poem retoric, mizand pe efecte stridente de contrast ce ambitioneaza sa sintetizeze viata si moarte, cer si abis, teroare si extaz, grotesc, macabru si sublim.



Punctul de pornire e visul propriei morti ("Deunazi catre ziua visasem ca murisem"). Primul tablou construieste "carnavalul" vietii ("Si nu mai este viata un comic carnaval ?") din perspectiva unui mort-spectator, o perspectiva (sarcastic) inversata, prin care lumea se dezvaluie ca "parada" funerara. Paradei sociale ii urmeaza, intr-un tablou macabru, parada viermilor triumfatori, suprema ironie a visului de-a castiga, prin moarte, "obstescul adapost". Sublimul urmeaza insa terifiantului, si eroul traieste acum extazul eliberarii, dezmarginirea si zborul transfigurator: "Si-n vecinica lumina ma duc fara-ncetare/ Trec marile albastre si nu mai am hotare/ Munti, dealuri, vai si campuri strabat neobosit/ Purtat de-aceeasi raza, usor si fericit". Marile reusite ale ciclului Ic reprezinta ultimele trei Nopti, poeme ale extazului estetic si vital, care abandoneaza retorica dezlantuita a romantismului si realizeaza o constructie muzicala bazata pe o tesatura rafinata de laitmotive. Noaptea de mai debuteaza abrupt (,Astfel: fiindca apogeul la care sufletul atinge/ Cand poarta cantece-ntre aripi"), dand impresia de "fragment" al unui discurs hieratic, articulat insa nu in propozitii afirmative, ci in formule hortative ("Veniti", "Cantati", "Recoborati-va-ntre roze") sau interogative ("Se poate crede ca vreodata ce c foc sacru se va stinge ?"). Nucleele acestui discurs sunt, pe langa refrenul partial metamorfozat ("Veniti: privighetoarea canta si liliacul e-nflorit"), repetitiile cu valoare de liant intr-un legato, nu inchizand o secventa, ci creand o retea de punti, de trimiteri-ecou de la o secventa la alta, inlantuindu-le. Noaptea (aici, timp al revelatiei "diamantatului abis") si primavara, timp al naturii renascande care reintegreaza omul (modern, bantuit de .jalnice nevroze") si timp al basmului (al "idilelor patriarhale", "Cu feti-frumosi culcati pe iarba, izbindu-se cu portocale"), dezvaluie puterile unui eros cosmic ("fioru-mpreunarii dintre natura renascuta/ Si-atotputcrea Veciniciei"), "foc sacru" distilat in puterile cantecului si slujit de muzele - "vestale".

Caci "focul sacru" - cu dublul sens de "inspirarc" si eros cosmic - e nucleul acestui univers de oglindiri si miscari convergente, in care cerul e "abis" adanc, albastru, si urcarea sau zborul cumpanesc "recoborarea". Extazul estetic si extazul vital se confunda, consonant tezei lui Macedonski din conferinta Despre frumos, in care "frumosul absolut" e definit in termeni vitalisti: "Acest frumos este viata". Noaptea de mai da splendida expresie interferentei estetism-vitalism, fundamental caracteristica pentru opera lui Macedonski Celebra Noapte de decemvrie, intemeiata pe legenda in proza Meka si Meka publicata de Macedonski

In 1890, combina tehnica muzicala a laitmotivului cu structura strofica a "stantei", forma ce realizeaza mari efecte muzicale prin jocuri de ingradiri si libertati ("O stanta se compune din cel putin 6 versuri sau din cel mult 10, urzite numai asupra a doua rime, care insa se pot amesteca intre ele, cu atat stantele vor placea mai mult urechii" - Cateva cuvinte critice asupra versificatiunei. Despre stante).

Motivul cu valoare de liant in intreg acest text (text ce traduce simbolic cautarile devorante ale poeziei prin povestea emirului ucis si transfigurat de puterea propriului vis) e "pustia": initial cu valoare adjectivala (Jrustis si alba e camera moarta"; "Pustie si alba e-ntinsa campie"), ea desemneaza spatiul existentei poetului (spatiu cosmic si spatiu interior), marcat de insemnele thanatice ale "inghetului" pe care flacara, jarul ("inspirarea") vor trebui sa le infranga prin vis creator. Alter-ego al poetului, emirul nu poate, de aceea, ocoli "pustia moarta" - asa cum face pelerinul schilod -, ci trebuie s-o infrunte strabatand "calea cea dreapta", via regia. Drumul emirului ar putea aparea, in acest caz, ca o incercare de cufemizare a "pustiei" (interioare). Substantivata acum (proiectie materiala a spatiului interior), "pustia" ucigatoare primeste semnificatie, motivarea de obstacol in drumul spre cetatea promisa, caci gandul instituie, in dosul pustiei (asadar, cu pretul strabaterii mortii) cetatea celesta: "Ca gandul alearga spre alba naluca () Dar visu-i nu este un vis omenesc/ Si poamele de-aur lucesc -stralucesc -/ Iar alba cetate ramane naluca".

A alege pustia inseamna, atunci, a alege strabaterea mortii, prin care poezia cladeste "alba naluca" a cetatii celeste. O capodopera este si postuma Noapte de august, poema unei revelatii paradisiac-dantesti, realizata tot in cheie muzicala. Primul moment al poemei defineste o stare de trecere, in care timpul cosmic anuleaza timpul istoric ("Atata stiu, ca era noapte, dar nu si veacul cand era"), spatiul de tranzitie ("terasa") isi neaga materialitatea si se dizolva, plutitor, in lumina ("Terasa de granit inalta parca-n lumina ca pluteste"), anihiland spatialitatea umana, istorica ("mai jos ncdeslusirea unui oras se resfira -/ Treptat mai stearsa si mai stinsa"), iar cantecul ("largul cantec de teorba") se instituie ca forta ascensionala. "Terasa plutitoare" si cantecul se inalta "in zbor nebun de aripi", care e, totodata, zbor spre radacinile cuvantului originar ("zbor de-nalta vorba"). Eul dezmarginit, cosmicizat prin starea de gratie a cantecului, are revelatia abisului astral, urcand, impreuna cu noaptea, "spre culmea vecinicei lumini". Revelatia ultima ("Isis nuda") e, si aici, eternitatea principiului vital in care eul se topeste ekstatic, ascultand, prin plansul lumilor, promisiunea universala a bucuriei. ("Iar bucurii ce au sa vina se desprindeau din orice plangeri"). intre prezentul din primul vers ("Atata stiu") si imperfectul din ultimul ("Stiam") primeste expresie, intr-o singura ampla fraza muzicala, revelatia divinei vitalitati cosmice.










Copyright © Contact | Trimite referat