NISTE TARANI - Roman de Dinu Sararu . Prima editie completa in volum: Niste tarani. Bucuresti, Editura Emincscu, .
Prezent in mai multe povestiri schitate in manuscris, episodic si in alte romane, Naita Lucean, eroul principal din Niste tarani e o veche obsesie (recunoscuta) a autorului. Astfel, inca in 1961 aparea in "Gazeta literara" povestirea de debut Silvica (nucleul viitorului roman din 1974), care va fi desfiintata dupa numai cateva zile de Andrei Baleanu in "Scanteia" pentru perspectiva "nejusta" asupra colectivizarii. Povestea a fost ulterior reluata si, cu sprijinul lui Adrian Paunescu (caruia ii este de altfel si dedicata) va fi tiparita initial (mai mult de jumatate) in foileton saptamanal in "Flacara" (primul capitol, Ploaia, apare in numarul din 9 martie 1974 al revistei), publicarea fiind intrerupta la foiletonul .
Ca volum apare tot in 1974, fiind distinsa cu Premiul Academiei Romane si cu Premiul revistei "Saptamana" pe acelasi an. La succesul romanului (mai intai de public) a mai contribuit si o izbutita ecranizare realizata sase ani mai tarziu (1980), cu titlul Vanatoarea de vulpi, in regia lui Mircea Daneliuc si avandu-i in distributie pe Mitica Popcscu (Naita Lucean), Mircea Diaconu (Patru cel scurt) etc. S-a adaptat si ca scenariu radiofonic, iar in 1981 o dramatizare a romanului a fost montata la Teatrul Mic in regia Catalinei Buzoianu, jucandu-se timp de noua ani (cu turnee in toata tara). impreuna cu alte doua romane, Iarba vantului (Editura Viitorul romanesc, 1993) si Crima pentru pamant (Editura Eminescu,l994), Niste tarani, alcatuieste asa-numita Trilogie taraneasca (editie definitiva. Editura Pro, 1996), "sufletul meu si testamentul meu taranesc", dupa cum marturiseste Dinu Săraru (in "Universul cartii', nr. 1, 1998). Cartea a fost tradusa in limbile maghiara si ucraineana.
"Romanul", afirma scriitorul in Postfata, "a izvorat dinlr-o lume fantastica - taranimea romana la inceputul celei de-a doua jumatati a secolului douazeci - obligata de istorie sa intre vertiginos intr-un altfel de ritm de viata". Scris la un sfert de veac de la evenimentele povestite "din spirit polemic, dar si mai exact din dorinta de a spune adevarul despre procesul revolutionar care a determinat schimbarea unei mentalitati milenare intr-un univers atat de tragic supus constiintei salvarii prin apararea, «cu ghiarcle si cu dintii», a petecului de pamant proprietate personala", cartea (spre deosebire de alte romane ale "obsedantului deceniu") ilustreaza o noua formula morala si artistica, nascuta dintr-o perspectiva mai distantata in timp si mai constienta de dialectica "imposibilei intoarceri", o perspectiva ce traduce o mentalitate care in timp a ajuns sa se impace cu inevitabilul (si sa-I interiorizeze), deplan-gandu-l, insa fara a se mai revolta.
Ne aflam in anii urmatori celui de-al doilea razboi mondial in Valcea, la Cornu Caprei, sat pe drumul spre Hurezu, unde, pe o durata de vreo cinci ani, asistam la instaurarea noii "puteri populare" si la prologul colectivizarii. Luate in sine, evenimentele par minore si nu incheaga un conflict tipic: Naita Lucean e anchetat de Securitate si, dupa eliberare, e presat sa intre in "colectiva", lucru pe care il evita prin mii de subterfugii, pana cand nu mai are incotro. Prietenul sau, Patru cel scurt, se insoara si incearca sa-si intemeieze o gospodarie, dar moare rapus de o raceala contractata la o (de acum) ilegala vanatoare de vulpi cu Naita etc. Odata plasate insa in context, ele isi dezvaluie intreaga semnificatie.
Apartinand literaturii de inspiratie rurala (unul dintre cele mai bogate si mai importante curente tematice ale literaturii romane), cartea analizeaza o noua ipostaza a uneia dintre cele mai mari, mai vechi si mai durabile tragedii ale locului: tragedia taranului roman (caci "numai bou si taran sa nu fii in tara asia"). Conflictul de adancime dintre lumea eterna a satului si "brava lume noua" a mai fost abordat de romanul romanesc (chiar in capodopere). S-a spus de altfel despre Dinu Săraru ca este un epigon al lui Marin Preda si afirmatia este partial justificata, caci regasim nu o data intorsaturi "morometiene" de fraza.
In ciuda unor asemanari insa (motivate probabil si referential), Niste tarani e altceva. Astfel, daca Morometii II era romanul tragic al "ciocnirii intre civilizatii" si al protestului impotriva "lumii noi", Niste tarani e in primul rand o carte despre "boicotul istoriei" (L. Blaga), un roman donquijotesc preocupat sa surprinda mai ales "tentativa iluzorie a eroilor de a rezista in fata necesitatii implacabile" (M. Odangiu), in fond in lata "teroarei istorici" (M. Eliade). Ca si Morometc, Naita Lucean lupta inca pentru "independenta" sa, pentru conservarea intregului sau mod de viata. Nu mai avem insa acum de-a face cu figura de tragedie antica a lui Morometc, inclestat intr-o lupta cu Istoria insasi (ca destin), din care iese infrant, dar nu invins, caci o domina prin spirit. Aici Istoria si-a spus deja cuvantul, confruntarea devenind imposibila. De aceea "lupta" lui Naita, purtata cu o indaratnicie tipic taraneasca (ultima arma a celui slab), e mai curand o retragere, organizata ce-i drept cu toata teatralitatea de rigoare, intr-adevar, in ciuda unor ragazuri de pace inselatoare si desi Naita triumfa psihologic de fiecare data asupra adversarilor, rapindu-le satisfactia victoriei, deznodamantul nu poate fi totusi decat unul.
Pana si inscrierea sa in colectiv (ce are loc, deloc intamplator, o data cu inmormantarea prietenului sau, Patru) apare mai curand ca o obosita incheiere, de o epuizata resemnare, ca o adevarata capitulare (in fata unui inamic invincibil) ce vine sa pecetluiasca tacut si fara drept de apel o sentinta nedreapta data de curgerea vremurilor: "daca asta c politica, musai sa jucam si noi". Desi gesturile dure nu lipsesc si amenintarea e atotprezenta, lupta nu (mai) e una directa, deschisa si distrugatoare. Ea e acum mai curand o lupta de gherila, o hartuiala permanenta, un psihologic razboi al nervilor, un (relativ) pasnic, dar implacabil joc de sah purtat de acea oarba inteligenta colectiva a marilor mecanisme istorice (in care sublimeaza prostia indivizilor) contra omului obisnuit, caruia izbuteste, rand pe rand, sa-i dejoace orice tentativa de aparare, pana cand adversarul este obligat sa aleaga de bunavoie (!) unica solutie ramasa.
E aceasta asadar o Istorie care nu mai darama violent, ci patrunde insidios si ineluctabil, erodand, dizolvand una cate una temeliile fizice, economice si metafizice ale lumii taranesti. E astfel dezvaluita o alta fata a colectivizarii, de o tristete ce depaseste uneori tragismul celorlalte romane ce pun sub lupa fenomenul. Confruntat, ca niciodata pana atunci, cu perspectiva integralei si inevitabilei des-Fiintari a Cosmosului sau, taranul "a avut ciar sentimentul ca se afla pentru prima data singur si fara aparare in fata istoriei ca in fata unui tavalug nimicitor" (Postfata) care "avea sa schimbe si sa rastoarne tot ceea ce lor li se paruse pana atunci de neclintit". Pentru prima data in dramatica sa existenta, taranul avea sa realizeze (greu si platind un pret imens) ca nu mai traieste in epoca mitologica si nici chiar in cea eroica (cand riposta mai era inca posibila), ci in plina "varsta de fier" a Istorici profane, cand nici macar vechile stratageme ale rezistentei pasive constituite si verificate in secole de lumea satului (amanarea, izolarea, tergiversarea, evitarea, simularea si disimularea etc.) nu mai pot functiona. Din acest punct de vedere, Niste tarani e si cronica sfasietoare a unei "imposibile iluzii", a destramarii nu doar a unei lumi, dar si a sperantei. Dintre toate personajele romanului, aceasta dialectica a "dezvrajirii lumii" e cel mai limpede demonstrata de evolutia cuplului celor doi protagonisti, Naita Lucean si Patru cel scurt, care ofera atat varianta supravietuitorului adaptabil cat si pe cea a oponentului intransigent, condamnat sa dispara cu intregul sau context. Bazat pe o biografic reala (completata de autor in Postfata), Naita Lucean intrupeaza un intreg univers de semnificatii: "Taranul acesta reprezinta pentru mine mai mult decat o lume, el e, poate, izvorul intregii melc vocatii scriitoricestiun erou permanent si un reper de constiinta'. Mai putin meditativ ca Moromete, dar tot atat de sfatos, darz, ironic, teatral, disimulat si, in fond, inradacinat in pattemurilc lumii sale traditionale, Naita e o figura tipica (desi cu specific local) de supravietuitor.
Din generatie in generatie trecut prin razboaie, el incearca din rasputeri, la intoarcerea acasa, sa prelungeasca "utopia taraneasca" a vechilor oranduieli, impotrivindu-se "indicatiilor superioare" cu o naivitate sublima si ridicola. Arma de vanatoare ii e ceruta de Securitate, el insusi e arcslat si anchetat zile in sir, copiii ii fug la oras, gospodaria ii scapata in lupta cu adversarii, casele visate nu se vor mai ridica niciodata, pana si drumurile cu caruta ii sunt interzise, iar tovarasul din razboi ii moare in brate dinlr-o raceala. Ajungand astfel la capatul utopici cu toate iluziile sfaramate, descoperindu-se "prea mic pentru un razboi asa de mare", el va intra in "colectiva", dar biografia sa, da de inteles autorul, va trece si peste acest moment, urmand o progresiva adaptare la realitatile noii lumi.
In schimb, moartea prietenului sau. Patru cel scurt, e necesara si semnificativa, nu un -simplu accident, cum a vazut-o critica. Copil al nimanui crescut de niste saraci, sterp (adica fara viitor) si nebagat de nimeni in scama, Patru ("aghiotantul lui Naita") e secundul congcnilal, vesnic tinut de imprejurari pe locul doi. Desi nu-i epuizeaza nici pe departe complexitatea, personajul e structurat pe o aspiratie definitorie ce-i guverneaza intreaga evolutie: el doreste sa-si agoniseasca cu truda o gospodarie ca ale celorlalti tarani. Tot acesta este si motivul pentru care, desi sarac, se opune pana la capat sugestiilor "colectiviste", chiar ataci cand acestea vin de La Naita. El incarneaza astfel un vis interior superior rezistentei instinctuale a lui Naita, care incearca doar sa prezerve ceea ce ordinea materiala si simbolica traditionala ii conferea. Modesta sa nazuinta e nu sa parvina, ci "sa-si faca un rost" si "sa intre in randul lumii" (sintagme adanc semnificative), adica sa-si depaseasca conditia (de marginalizat) si sa acceada la elementarul statut de normalitate, de om intre_oameni, ce-i fusese refuzat o viata intreaga. Insa in noua zodie "colectiva" a istoriei ridicarea omului prin propriile eforturi si bunastarea obtinuta prin munca si proprietate devin din indice al calitatii individului pricina de prigoana, iar lumea construita pe aceste valori, obiectiv al anihilarii.
Remarcabil exponent al unei mentalitati revolute in "anii revolutiei populare", Patru cel scurt va pieri dupa o vanatoare de vulpi, actiune dublu subversiva, prin continutul ei intrinsec si prin intentia suplimentara de evitare a propagandistilor ce-l cautau; de altfel, vulpea e in roman metafora activistului politic, agent si el al unui alt regn, strain, dusmanos, hot si profund fals in pretinsa-i legitimitate. Disparitia lui e astfel solidara simbolic cu disparitia intregii lumi taranesti traditionale si a intregului ei ethos stravechi. Din aceasta perspectiva, analogia propusa de critica cu cuplul Don Quijote-Sancho ar trebui mai curand rasturnata, pentru ca, dincolo de aparente si intr-o maniera originala, Patru cel scurt joaca aici rolul tragic al sublimului cavaler ridicol ce piere o data cu idealul sau, in timp ce Naita pledeaza, mai realist, mai pragmatic, pentru adaptare si supravietuire. Cum o indica si titlul, cartea e un veritabil studiu de antropologie (politica) a vietii marunte a satului, ale carei talcuri inalte sunt cautate cu o naturala simplitate in micile si atat de firestile ei intamplari. Fara a fi deloc "dirijata" (desi e iscusit inscenata), parabola cauta sa recreeze cat mai verosimil tocmai acel suflu autentic al vietii asa cum a fost, cu micile (dar cat de dificilele) ei eroisme, cu compromisuri, cu esecuri sau adaptari. Marea izbanda a autorului (care a ucenicit vizibil la scoala romanului anglo-saxon) e asadar tocmai faptul de a fi evitat capcana idcologizarii. intr-adevar, in acest roman aproape "pur" ideologia implicita ce consacra orientarea celor doi vectori opusi care se confrunta, desi determina concret evenimentele, e exilata intr-un foarte indepartat fundal, estompandu-se pana la insesizabil in prim-planul ocupat de viata insasi, cu toate ale ci. insa desi lumea taraneasca se straduieste sa-l ignore, intr-o disperata incercare (in)constienta de a-l anihila prin recuzare (reflex al stravechii mentalitati magice a tabu-ului), spectrul sumbru al ideologicului ramane sa domine amenintator orizontul. Rostogolindu-se ca ecourile unei furtuni indepartate, alte si alte tulburari in curgerea fireasca a lucrurilor vin insa sa demonstreze tot mai zdrobitor ca Istoria aluneca la vale din ce in ce mai repede, ca un ghetar ce-si modifica necontenit relieful, cu inexorabilitatea indiferenta a unui proces geologic. Schimbarile nu mai sunt nici ele dezbatute ca altadata in poiana lui locan, ci asimilate "din mers" intr-o tacere suspicioasa, nascuta dintr-o teama fara nume.
Poiana insasi se metamorfozeaza intr-o camera (spatiu inchis), iar ziarul nu mai alimenteaza, ca altadata, pura placere a politicului, ci e consultat ca un oracol obscur care ar putea deslusi destinele in bezna viitorului. E o lume "mohorata, imputinata, saraca" (M. lorgulescu) peste care cad fara preget ploi triste si dizolvante sau ierni grele de zapezi (ce au luat locul "verii eterne" morometiene). E o lume in care filosofia lui "sa mai vedem", filosofie traditionala a precautiei metafizice, a indoielii si a amanarii (specifica unei societati a supravietuirii ce traieste vesnic pe muchia de cutit dintre ieri si maine) atinge apogeul. Desi "simteau ca timpul trece vijelios pe langa ci, iar ei raman in urma, undeva in afara acestui timp", ca intreaga lor viziune despre lume (care izbutise sa-i treaca prin milenii oricat de vitrege) se prabuseste si ca "incercarea lor de a se tine cu incapatanare de vechile randuieli nu mai are rost", taranii "nu credeau ca pot face altfel si nici nu puteau, unii dintre ei". De aceea, in ciuda evidentei, optiunile decisive sunt mereu intarziate, intr-o dureros de naiva incercare de aparare macar a libertatii launtrice. Dupa ce o tarzie evolutie incepuse sa converteasca stravechea mistica a pamantului (instinctul fundamental al lumii taranesti) in mai modernul instinct de proprietate, o istorie aberanta vine acum sa demoleze chiar si acest instinct (reinvierea lui dupa 1989, miraculoasa, desi la fel de tragica, in tonalitati aproape interbelice, va da substanta celorlalte romane ale trilogiei). Surpate in acelasi cataclism istoric, visele lui Patru, ca si temeliile caselor neterminate ale lui Naita (intemeierea fiind si ca una din strategiile imemoriale ale taranului in lupta sa cu Istoria) sunt tot atatea trofee obtinute de un vrajmas ce nu ia prizonieri. O data cu economia si ontologia lumii satului se va prabusi insa si etica sa, intregul sistem al valorilor morale legate prin traditie de pamant. Nemaiavand motivatia muncii, dar si apasati de presentimentul disparitiei lumii lor, smulsi din rosturile lor trecute, dar neinstare sa intre cu de-a sila intr-un viitor absurd, taranii raman sa existe, ca niste fantome oropsite la portile Hadesului, intr-o nedefinita stare de provizorat, intr-o bcckettiana asteptare a unei apocalipse tara termen si finalitate.
Desi vizeaza intervalul acoperit si de Morometii II, paradoxal, romanul lui S. e mai apropiat de Morometii I. Ca si taierea salcamului, confiscarea armelor (simbol arhaic al libertatii si autonomiei personale absolute) marcheaza inceputul unui sfarsii si toate celelalte evenimente (revolta contra tatalui si fuga baietilor la oras, destramarea gospodariei patriarhale etc.) instrumenteaza o similara intuitie istorica privind iminenta disparitie a unei civilizatii milenare. Dincolo insa de aceasta intuitie de profunzime a unui "timp [ce] se dovedise foarte grabit si mai ales nesimtitor" si inselator ("ne minte timpul, dar ne mai mint si oamenii"), Morometii raman in esenta niste romane tolstoiene despre Istorie. Pe de alta parte, Niste tarani e mai curand o cehoviana "comedie amara si melancolica" (A. Cosma) despre moartea taranului traditional. infatisand fara idilism si schematizare evenimentele in tot pitorescul lor grav si complex, ea vibreaza insa in adancuri de un umor specific (dimensiune constitutiva a personajelor, dar si a atitudinii -ncechivoce - a autorului) si de un lirism retinut. Tonul apasat, aspru si ironic al lui Preda lasa astfel loc unuia mai bland si unui spirit hatru mai apropiat de "tarania" lui Marin Sorcscu, asa cum epopeea lasa locul tabloului dramatic.
Romanul freamata de viata: personajele sunt vii si pregnante, iar episoadele, memorabile, alcatuiesc o veritabila suita de scenete, adevarate reprezentatii date de personaje pentru alte personaje, dar si de autor pentru cititori, caci, "talent autentic, natural, in buna traditie a povestitorilor nostri clasici" (. Rotaru), Dinu Săraru e si un dramaturg atent la efecte, manuind o subtila.arta a psihologiei, a detaliilor si nuantelor sugestive degajate de gesturile cotidiene, a halourilor multiplu semnificative si a replicii ambigue, polivalente, dar totodata sprintene si scaparatoare, cu intorsaturi nu o data antologice. Mai calofil decat Marin Preda, S. stilizeaza atent o atmosfera inocent-rafinata, ca in pictura naiva taraneasca. O moderna orchestrare a planurilor temporale, dar mai ales privilegierea insolitei perspective taranesti contribuie la a da un sens nou lucrurilor si intamplarilor obisnuite. Combinand asadar tehnici narative mai vechi si mai noi, adecvate telului estetic propus si izbutind sa aduca un timbru aparte in recrearea unui inefabil suflu al vietii, Niste tarani aspira cu indreptatire la un loc onorabil in creatia literara contemporana.
