Nicolae Manolescu: arca lui noe referat





Nu s-a trecut cu vederea asupra faptului ca de departe cea mai importanta contributie la teoria romanului, pe de o parte, si la exegeza romanului romanesc, pe de alta, din ultimele decenii, adica eseul lui Nicolac Manolescu, Arca lui Noe. debuteaza cu o marturisire despre lipsa de aderenta speciala a autorului sau la valorile genului: "Nu sunt un cititor de romane. in ordinea preferintelor mele de lectura, romanul a ocupat mult timp unul din ultimele locuri, lasand in urma poate doar cartile de calatorie si cele de aventuri." (1) Este evident ca, din aceasta recunoastere, nu se poate porni, impotriva autorului ei, un proces de intentie sau care sa-i conteste buna credinta; nici macar o speculatie de felul celor obisnuite in lupta de haituiala care este, destul de adesea, critica literara. Chiar dimpotriva, as indrazni sa promovez, in situatia pe care criticul singur si-a creat-o, nu stiu: din lejerilate sau bravada, din un anume calcul ascuns?, ipoteza unei circumstante avantajoase. Prilejuit, se pare ori se poate spune, de obligatii, poale impuse de profesiunea didactica, in orice caz, din afara preferintelor imediate, de rangul 1, studiul romanului poate sa fie, in acesl caz, ocazia unei abordari mai reci, sculurate de afectivitate, cu acea limpezime de privire si acel echilibru al spiritului care se presupune, ori chiar se pretinde pentru orice analiza fructuoasa si orice judecata dreapta.

Ajuns, cu voie sau fara voie, cu placere sau cu mai putina, in fata domeniului romanului, ca in fata unui taram cu identitatea sa fizica si geografica, exegetul recepteaza componenta de mijloace specifice ale acestui spatiu: "Nici romancierii nu creeaza in chip absolut. Au si ci un fel de repertoriu ideal de combinatii, din care aleg, dupa imprejurari, si pe care le-am putea denumi domeiuul romanescului. Daca am reusi sa aflam granitele acestui domeniu, am fi in posesia unui instrument minunat (si periculos) de a patrunde in tainele imaginatiei romancierilor sau, mai exact, ale fanteziei lor tehnice." (2) Propunandu-si o incursiune de sistematizare in acest domeniu, criticul alege, pentru o prima instanta, criteriul deosebirii si raportarii, intr-un fel spatiale, dintre autorul romanului si naratorul din roman. Pentru mai multa exactitate, preferam sa prezentam variantele identificate de critic in chiar textul sau: "Sa admitem totusi, ca indispensabile, doua premise: si anume ca asa cum naratorul poale fi exhibai de autor, scos Ia iveala, «distantat» de el, toi astfel poate fi si tinut sccrel; si ca, in orice roman, trebuie sa fie cineva care nareaza, indiferent de dorinta autorului de a dezvalui persoana care indeplineste acest rol (identificand-o cu un personaj, atribuindu-i o consistenta) sau de a ingadui o identificare. Punand problema in acesl fel. vom intelege ca naratorul este procedeul retoric utilizat de autor si ca acest procedeu difera de la un tip de roman la altul." "Prezenta sau absenta naratorului, identificarea sau apararea lui de autor, investirea lui de autor, investirea cu aceasta sarcina, toate acestea sunt procedee retorice, artificii, strategii." (3) in continuare, interpretul opereaza o alta distinctie: "intre perspectiva si actul propriu-zis al nararii. Perspectiva este punclul de vedere, actul de a nara este vocea povestitorului."' ""Numai in romanele scrise integral la persoana intai avem o identificare deplina intre punctul de vedere si voce." Deci: "Este evident ca «povestirea» implica cel putin doua planuri principale: al naratiunii (prin care intelegem actiunea, personajele, pe scurt diegeza) si al actului de a nara (timpuri, aspecte si moduri specifice.)" (4) Iar ca incheiere a acestei probleme: "Se admite astazi ca avem doua moduri de a infatisa actiunea sau personajele unui roman, doua strategii prin care ele apar cititorului, unul direct, constand in «povestire», relatare sau discurs, si altul indirect, constand in prezentare sau punere in scena"

In virtutea unui determinism asupra caruia vom reveni. Nicolae Manolescu se crede indreptatii sa afirme ca evolutia dispozitiei interne a acestor raporturi, jocul strategiilor narative, cum le numeste domnia-sa. determina principalele tipuri de roman ale epocii modeme. in acest sens, deosebeste, mai intai, "modelul artistic si retoric al romanului traditional []. E vorba in linii mari de romanul din a doua parte a secolului XVIII si din secolul XIX care la noi isi atinge apogeul abia in deceniul al treilea al secolului XX. El zugraveste o lume omogena si rationala. in care valorile obstei se dovedesc in stare sa le integreze pe cele individuale: morala tuturor triumfa de obicei asupra moralei unuia singur (sau, mai bine. morala individului este una si aceeasi cu morala colectivitatii); personajul e un caracter, adica o unitate relativ stabila, indiferent de actiunea in care se afla prins, care-l confirma sau infirma, fara a-l modifica fundamental. [] in aceste conditii putem intelege lesne forma «auctoriala» a romanului acesta: un autor omniscient si omnipotent este asemeni unei instante supraindividuale, necontestate si autoritare: obiectivitatea aceasta aparenta ascunde insa o reprimare a multiplului individual ce va fi resimtita, ulterior, de catre artist, la fel de dureros precum resimte insul uman reprimarea de catre colectivitate. Deocamdata insa romanul raspunde idealurilor unei epoci increzatoare si este creator de mitologie. E inca o specie tanara, virila, lipsita de rafinament. Prefera psihologiei fapta, analizei, epicul, desi dorinta Iui suprema e de a crea iluzia vietii complete. Lumea lui e coerenta, vocatia, autoritara. Autorul isi ia in stapanire personajele [}, e un demiurg capabil doar de sacrificiul de a nu se dezvalui nemijlocit in creatie; in care e prezent totusi, de la primul la ultimul rand, prin cunoasterea desavarsita a destinelor, sufletelor si solutiilor intrigii. Cand incepe romanul, stie deja cum il va sfarsi/' "Autorul fiind Dumnezeu, opera lui e o Carte a Facerii. Doricul romanului [] apartine unei varste biblice de incepui si unui creator la fel de impasibil ca si Creatorul."

Al doilea tip de roman, ionicul, este determinat de o alta strategic narativa: ''Ionicul romanului inseamna psihologism si analiza, iar reflectia incepe sa traga viata de maneca. S-a observat ca reflectia in romanul clasic e numai de natura morala: o distanta etica intre autor si personajele sale. intre divinitatea invulnerabila si creaturile ei supuse greselii. in noul roman reflectia e de natura artistica si e globala: caci noul roman a pierdui speranta in iluzie si a inceput sa creada in autenticitate." "Autorul a fost detronai si a cedat personajelor prerogativele puterii, locul i l-a luat naratorul. Autoritatea centrala si-a pierdut puterea, impartindu-si ca si Lear regatul intre gineri: pe care Henry James i-ar fi numii «reflectori». [] Morala comuna c substituita de o morala individuala: personajul isi regaseste orgoliul, ce fusese candva apanajul autorului. Concretul psihologic tinde sa lichideze caracterul iar isloricitatea exterioara se traduce intr-o temporalitate romanesca vie si contradictorie. Socialitatea lasa locul intimitatii."' (7) "Unei forme inchise a fictiunii epice i se prefera o forma deschisa a marturisirii. Iluzia s-a inversat: nu mai tine de crearea unui univers coerent, ci de sugerarea incoerentei intimitatii"

Dar, dupa cum ne avertizeaza teoreticianul romanului, "ciclul nu se incheie aici. simetric: dupa epoca primara si energica a doricului romanesc si dupa epoca feminina si interiorizata a ionicului, trebuie sa urmeze corinticul" (9) "Autorul recucereste puterea cedata candva personajelor: Corinticii! reflecta o noua fonna de dominatie, ce seamana cu represiunea. Personajele par simple marionete, trase pe sfori de un autor a carui vocatie suverana o constituie jocul. Eposul naturalist era serios, eposul corintic e, in acest sens, ironic: un Dumnezeu jucaus reface lumea. Romanul de acest tip este unul al ingenuitatii pierdute. Nu mai e vorba de sublimul creatiei dintai, ci de un surogat de creatie, de dupa potop. Romanul devine un fel de Arca a lui Noc incarcata de biete figuri ce s-au salvat de la inec: o lume de supravietuitoare. Ironia e uneori tragica. impanzind romanul de toate formele grotescului, burlescului si caricaturii. Sursele literare cele mai importante ale corinticului trebuie cautate, de altfel, in «romanul» alegoric si satiric al lui Rabelais si Swift"

Caracteristicile particulare ale fiecarei strategii narative sunt date de functiile si raporturile in care se afla Naratorul si Autorul. Teoreticianul romanului identifica patru astfel de raporturi: "in primul tip, perspectiva este exterioara faptelor din roman, iar comentariul (vocea) este nepersonal si nepsihologic, adica neatribuil unei persoane despre care sa putem sti ceva (scriitorul), ci unui autor care indeplineste functiile unei instante transcendente, asemeni lui Dumnezeu in raport cu lumea reala. in al doilea, perspectiva fiind de asemenea exterioara, comentariul, tot nepsihologic, este impersonal, atribuit unui narator invizibil si care face efortul sa ramana neutru, ascuns. in al treilea, perspectiva este interioara, psihologica si personala: naratorul se intrupeaza si devine autoritatea dominanta sau adopta perspectiva unui personaj In ultimul, perspectiva fiind interioara si psihologica, este pluriperso-nala: autorul cedeaza initiativa personajelor, fie numai ca subiecte cunoscatoare, fie ca naratori a taur de role. " (11) Sensul general al evolutiei de la una din aceste trepte la cealalta "'se datoreaza | |. spune criticul, unei incercari de a naturaliza retorica, ascunzand artificiile si voind sa para spontan ca viata insasi" (12) "Alegerea, repartizarea si combinarea procedeelor sunt determinate istoriceste de evolutia genului. in romanul doric, naratorul se alla totdeauna de alta parte a baricadei decat personajele, evenimentele si simtirile lor; infatiseaza o lume care exista in afara lui si poate fi foarte bine inchipuita si in absenta lui; adopta o pozitie de extraordinalitate, indiferent ca este un comentator locvace sau un regizor impersonal; relateaza sau insceneaza o realitate istorica. in romanul ionic, naratorul nu mai este separat de lumea iui: constiinta lui apartine pe dc-a-ntregul lumii acesteia, asa cum lumea insasi nu exista decat intrucat este reflectata intr-o constiinta. in romanul doric, «apare» numai ce si intrucat «exista»; in cel ionic, «exista» numai ceea ce si intrucat «apare». Existenta in sine a devenit tot atat de ncconcludcnta ca lucrul in sine. Din domeniul obiectivului ne mutam in cel al subiectivului: ceea ce inainte era restituit acum este trait, si ceea ce inainte era ordonat si sistematic asculta acum tot mai mult de capriciul trairii. Caracteristica lui principala este de a fi situat, imbarcat. [ J Acest sens al situarii explica de ce necredi-tabilul autor din romanul ionic este totusi de la o vreme incoace mai de crezut (ceea ce inseamna ca este simtit mai firesc) decat divinitatea impersonala din romanul doric: si anume deoarece nu mai este un contemplator distant al lumii sau creatorul ei nevazut si improbabil, ci un om ca toti oamenii, cusut in acelasi sac cu semenii lui. Ceea ce el spune poate fi subiectiv, personal, fals, dare rodul unei prea mari experiente. Masura spuselor sale se afla aici, pe pamant. Raspunderea pentru ele revine unui om nu unei instante ce scapa vointei umane. Aceasta noua estetica a romanului contine, asadar, si o noua morala." (13)


Avand, acum, cel putin in liniile Iui generale, tabloul caracteristicilor principale ale romanului (modem), asa cum le vede si Ie aranjeaza domnul Nicolae Manolcscu, observatiile care se pot face pe marginea lui ar putea fi urmatoarele:

Este de retinut, mai intai, ca autorul Arcei lui Noe nu ne da un raspuns direct la intrebarea: ce anume este un roman? Daca ar fi sa se caute, in acest eseu. o adevarata teorie a romanului, aceasta ar urma sa fie. eventual, refacuta din bucatile pe care le-ar putea contine propozitiile Iui, ori. mai degraba, presupusa. Caci acest eseu ne spune. in esenta, cum anume poate sa fie romanul modem, care ar fi sa fie tipurile sale fundamentale si ce anume determina aceste tipuri. Adica, asa cum s-a vazut, romanul doric, cel ionic si cel corintic, alimentate din interior, fiecare, ca si raporturile dintre ele si succesiunea lor, de ceea ce autorul numea jocul strategiilor narative.

In al doilea rand, ar putea fi de observat ca intregul desen al demonstratiei domnului Nicolae Manolcscu, impreuna cu detaliile ei, nctin-tind spre o definitie a esentei modelului romanesc ca atare, pun in evidenta resorturi de componenta si functionare a unui fenomen mult mai larg decat il pol presupune limitele stricte ale romanescului; aplicabile, in masura importanta, dar cu unele rezerve care ar putea fi formulate, fara nici o indoiala, la domeniul romanului, propunerile de sistematizare si tipologizarc cuprinse in Arca lui Noe au o balaie care vizeaza limpede narativitatca in general. Caci, spre exemplu, nici o ingradire teoretica nu ar putea sa limiteze functionalitatea acestor principii in spatiul nuvelei, sa zicem, iar analiza nu cine stie ce de aprofundata a unuia sau doua cazuri poate arala cum si nuvela, nu numai ca permite jocul strategiilor narative, dar il contine chiar ca pe un principiu cu deosebire activ.

Ceea ce inseamna, in al treilea rand. ca incercarea exegetului, ale carei calitati de informatie si ingeniozitate nu vom fi noi aceia care sa le trecem cu vederea, tinteste mai degraba spatiul aplicat al teoriei si, mai ales, istoriei naralivitatii moderne, recoltand beneficiul identificarii, explicarii si caracterizarii unor mecanisme narative specifice, ale u-nor strategii narative care anima si modeleaza structurile narative in general, deci si romanul, intrucat contine in ci narativitate. dar care nu determina nemijlocit constituirea si existenta ca atare a modelului romanesc.

In fine. caracterul peremtoriu al asertiunilor teoreticianului, lipsa oricarei rezerve sau delimitari intre spatiile narative care suporta aplicabilitatea principiilor teoriei sale ca si nepronuntarca despre puterea formativa legata de modelele epice recunoscute, ar putea sa induca, indirect cel putin, pretentia sau suspiciunea de obligativitate determi-nista in succesiunea jocului strategiilor narative. Este o oarecare pedala de absolutism determinist in toata teoria domnului Nicolac Manolcs-cu. Statistic, s-ar putea ca epocile romanului modem, succedate in acest fel, sa fie umplute cu modelele pe care domnia-sa Ie propune: dupa cum. schimbarea de perspectiva si de pozitie a functiilor narato-Iogice principale isi gaseste o buna explicare in evolutia perspectivei gnoseologice a omului modem si chiar in aceea a statutului sau ontologic. Dar a trage, din toate acestea, taria obligatorie a unui precept narativ absolut poate deschide calea arbitrarului si a abuzului. Pentru ca. in numele acestui absolutism determinist s-ar putea condamna toate aparitiile de tip doric, de dupa inceperea ionicului, din istoria romanului, ca si toate cele ionice, de dupa aparitia corinticului. Sigur ca evolutia istorica si sociala, de la simplu la complex, de la modelul luminist si romantic la antimodclul modem al raportului individ/mediu s.c.l. influenteaza structura romanesca. Numai ca acesta nu c singurul factor determinant. Teoria domnului Nicolae Manolcscu nu lasa loc liber pentru exprimarea feluritelor naturi ale talentelor narative, care pot face sa apara modele peste limitele (totusi arbitrare) impuse si permit infinite combinatii interne ale structurilor lui. Caci orice teorie trebuie si, pana la urma, se lasa atent controlata prin materialul faptic.

Domnia-sa sustine. "ne putem inchipui | ] un model al romanului, care sa nu fie rezultatul adunarii, oricat de meticuloase sau de exhaustive, a faptelor, ci o ipoteza intuitiva introdusa in ansamblul de opere, o teoria in sensul grecesc. Putem citi toate romanele lumii, Iara sa stim ca apartin romanului; critica romanului, ea. incepe de la un model al romanului." 'Trebuie sa rastumam vechiul raport: nu colectia romanelor face Romanul, ci Romanul creeaza, abia, conditiile de existenta ale colectiei. In absenta romanului (a modelului cu acest nume), nu c-xista romane (opere cu acest nume), ci doar carti" (14) Totusi, modelul nu poate aparea din nimic: daca apare cumva din spuma marii, a-tunci valurile care o formeaza nu sunt altceva decat tot romane. inainte de a fi numite romane. Ia care se pot adauga, eventual, brizantii altor lecturi mai mult sau mai putin apropiate de linia de puritate a modelului: orice gen isi arc teritoriile lui limitrofe. in care plutesc, laolalta, sfaramaturile modelelor nereusite dar si aschii din materialul din care urmeaza a fi asamblat modelul perfect. Constructia definitiei modelului este o miscare in doi timpi, de du-te-vino, inlrc model si pluralitatea individuala a intnichiparilor lui: chiar daca. in anumite epoci, anumite orientari in perspectiva cunoasterii umane pot sa puna accentul cat de puternic pe una sau alta din aceste doua miscari, exclusivitatea totala si absoluta nu poate sa existe si sa functioneze decat cu evidentul risc al anularii insesi a proiectului cognitiv.

De altfel, daca nu ne-a dat o definitie a modelului narativ al romanului, autorul eseului pe care il comentam nc-a dat o metafora a lui. ceea ce poate sa fie mai putin, dar este mai mult decat o simpla definitie. Imaginea centrala a eseului. Arca lui Noc, metafora a romanului, "este un esantion de umanitate", "o reconstruire a universului, nu o restituire a lui', "lumi inchise intre hotarele imaginatiei unui autor, substitute ale lumii reale" si daca, dupa cum crede eseistul, "lucrul are mare importanta pentru evolutia genului", ne-am permite sa-I completam si sa afirmam ca arc una la fel de marc si "pentru natura lui." (15) Si, oricum, daca ne-a dat fantasma care credem ca ii restituie atat de sugestiv natura, nu poate fi indoiala ca acest contur vag si precis totodata a fost trasai, in ciuda presupusei neaderente la roman a autorului sau. din, totusi, o apreciabila experienta de lectura a romanului.












Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani