NIAGARA DE PLUMB - Volum de poezii de Daniela Crasnaru, tiparit la Bucuresti, Editura Emincscu, in . Precedat, in 1981, de Vanzatorul de indulgente, in care se vorbea despre "incapatanarea noastra (a mea si a poeziei) de a mai respira", ca "singura atitudine constructiv-ironica in fata vietii", acest volum accentueaza tonalitatea grava a lirismului si diferentele fata de "spatiul de gratie" dominant in primele carti ale poetei.
Prelungind, oarecum, liniile portretului modernist al "poetului ca saltimbanc", pe o directie inaugurata in lirica romaneasca de un Adrian Maniu din a sa Balada a spanzuratului, unde "clovnul farsor" se adresa, disimulandu-si conditia tragica, unei "galerii" incapabile sa-i inteleaga mesajul grav altfel decat sub masca bufonului chemat s-o distreze, Daniela Crăsnaru le inscrie in contemporaneitatea constrangatoare, cu interdictiile si cenzurile ci mutilante pentru personalitatea creatoare.
Titlul volumului sugereaza deja culoarea dominanta a starii lirice - apasare, tensiune comprimata launtric, opresiune a artificialului. Toposul spectacular, obsesia regiei, a manipularii de decoruri substitutive ale lumii autentice, ipostaza de actor intr-o piesa cu gesturi si replici falsificate erau articulate inca din volumului anterior, unde eul liric prelua amintita masca a "mimului tragic":
"Sunt, iata, deci, mimul tragic, actorul,
si zilnic ma fac a nu sti cum mereu
un deget de gade traseaza parcele
abstracte in sangele meu". |
Tensiunea lirica e alimentata si acum de sentimentul unui deficit de realitate, al unei inacceptabile deturnari a privirii dinspre realitatea "care continua sa fie asa cum este", catre un orizont al iluzionarii si conventiei, intr-un joc duplicitar dintre real si fictiv, numit, de exemplu de Maria Banus, "masca rituala". O "posibila definitie" a eului liric este, astfel, cea ironic sugerata, prin acumularea cliseelor din sloganele oficiale ale epocii, de "muncitor cu inalta calificare/ in uzina de iluzii a imaginatiei/ fruntas in productia inefabila/ de superlative", de un "optimism cronic", si izolat in "turnuletul de fildes". Acestei ipostaze i se opune "impertinenta" cu care "realitatea tasneste febrila/ ca sangele prin bandajul aseptic", sub "alb stralucitoare cuvinte frumoase/ cu dantelute curat apretate" (v. Lectia de scris), ca si "micul demon al luciditatii".
Construite ca niste parabole, majoritatea poemelor propun un joc ambiguu, ironic si adesea sarcastic, intre iluzie si dezabuzare, intre aparenta participarii la ceremonia colectiva si realitatea distantarii, relatia dintre a juca si a fi jucat ramanand complexa. Spectacolul se poate desfasura la fel de bine pe scena mai larga a colectivitatii sociale sau pe cea a cuplului, dupa cum poate deveni alegoria inscenata a unei ars poetica vizand un fel de "pedagogie" a actului creator. Protagonistii sunt fie saltimbancul ("saltul de la trape/7 cu numai plasa paianjenului/ asupra abisului"), fie cascadorul, ca personaj substitutiv, straduindu-se sa fie "la inaltimea rolului", intr-un spectacol cu "happy-end-ul planificat", ori actorul - ca "artizan (al) acestui fals/ al simulacrului de fericire", cu "reverenta (si) zambetul obligatoriu de multumire/ peste dintii-nclestati/ peste tipat", in "marele recital" al discursului amoros, - in opozitie cu "regizorul, antrenorul, dresorul" sau cu profesorul (de etica si estetica).
Reusitele majore ale cartii sunt evidente in sugerarea acestui dublu joc al "protagonistului", care se lasa doar aparent manipulat de instante exterioare, conservandu-si de fapt luciditatea, capacitatea de a surprinde "inscenarea". E o ambiguitate ce permite aliajul sarcasmului demascator cu un patos elegiac generat de sentimentul precaritatii fiintei in fata agresivitatii Iluziei alienante, a primejdiei identificarii cu "rolul", a "uluitoarei capacitati de adaptare a cuvintelor" la o conditie existentiala degradata. Acestui "darwinism" insidios (v. Darwinism) i se da o replica nelinistita, nesiguranta si angoasa insinuandu-se si in miezul "poeziei luminoase si calme", amenintate de cosmarul compromisului posibil dintre a fi "slujbas la groapa cu lei" si a scrie, ori de perspectiva devierii discursului confesiv de la adevarul existential grav si dureros printr-o expresie eufemistica, devenita astfel complice cu organizatorii-regizori ai unor potemkinade menite sa disimuleze "peisajul" real (v. Padure draga padure).
"Turistii orbi" fotografiind "realitatea", intr-un "concurs planetar pentru benzi desenate/ pentru o imagine care nici nu exista" (Imagine de concurs) ori scribul babilonian descriind o mare pe care n-a vazut-o niciodata (Leii din Babilon) sunt, la randul lor, personajele-simbol in parabole ale distantarii vinovate fata de real sau ale falsificarii lui. Cu exceptia catorva texte unde "comentariul" exterior al situatiilor "scenice" este oarecum ostentativ si retoric, poemele acestui volum impun o voce distincta in peisajul liric al epocii, cu o pozitie semnificativa, spre care converg elemente ale imaginarului modernist ce sugera "epifania derizorie a artei si artistului" (dupa expresia lui Jean Starobinski) si date ale unei sensibilitati actuale, nuantand conditia de "mim tragic" a poetului contemporan.
