NEGRU PE ALB (Scrisori de la un prieten) - "Scrisori" de Constantin Negruzzi. Publicate initial in diverse reviste ale epocii si stranse in volum in 1857 {Pacatele tinere(elor).
Constantin Negruzzi inaugureaza in literatura romana un nou gen, acela al scrisorilor, pe care il va practica in revistele vremii ("Albina Romaneasca", "Alauta Romaneasca", "Gazeta de Moldavia" s. a.) cu asiduitate o lunga perioada de timp si caruia, alaturi de Ion Ghica, ii va da o stralucire cu totul remarcabila. Fiind, in formularea lui E. Lovinescu, "cel dintai bun foiletonist al nostru", Negruzzi se arata in aceste "disertatii literare pe teme diverse" (Liviu Leonte) un temperament artistic echilibrat si, totodata, un scriitor pe deplin format, stapan perfect pe mijloacele sale de exprimare.
El gloseaza elegant, cu gratie si umor, pe cele mai neasteptate subiecte, de la cele "direct literare" la cele in care "inclinatia memorialistica precumpaneste" (Paul Cornea), schitand, de fiecare data cu mana sigura, mici scene de moravuri, fiziologii, notand impresii de calatorie ori exprimandu-si pe un ton lipsit de pretentii savante parerile in cateva probleme controversate ale timpului, cum ar fi, de exemplu, cele privind formarea si consolidarea limbii romane literare. Scrisorile sunt adresate unui prieten imaginar si convin de minune temperamentului artistic al scriitorului, caracterului si preocuparilor sale, ca participant direct la miscarea de edificare sociala si culturala pe care o parcurgea societatea romaneasca (in speta, moldoveana) la mijlocul secolului al XIX-lea. Prin intermediul scrisorilor il putem, fara indoiala, "cunoaste pe omul moral si social Negruzzi
In toata complexitatea, cu gandurile cu contradictiile sale" (Liviu Leonte).
Ele ne dezvaluie un Negruzzi ponderat in pareri, mare admirator al trecutului pe care, nu o data, il opune unui prezent involburat, adept al progresului, dar al unui progres firesc, intemeiat organic pe certitudini, pe asimilarea si preluarea bunelor traditii ale trecutului. Avand o tematica atat de diversificata, scrisorile nu pot fi grupate acceptabil, cum subliniaza majoritatea istoricilor literari, decat cu foarte mare dificultate. Cateva piese: Scrisoarea I (Plimbare), Scrisoarea XXVIII (Pelerinagiu), Scrisoarea XXX (Baile de la Ems) se inscriu pe linia "insemnarilor de calatorie", desi Negruzzi nu arc propriu-zis vocatia calatoriei, pe care o priveste, mai degraba, ca pe un prilej fericit de a scapa de corvezile cotidiene, de a se izola, fie si pentru scurt timp, in lumea mirifica a naturii, de a se detasa de "intrigi si de suparari" si a se lasa prada unei vieti tihnite de "odihna si negrija". Evadarea in mijlocul naturii este privita insa de scriitor, in primul rand, ca antidot Ia un anume fel de civilizatie, caci - noteaza el - "Muntele e lasat pentru poet si poetul pentru munte", iar "amorul si gloria" nu pot fi cautate in "sgomotul oraselor unde cate o privighetoare pribeaga sloboade niste sonuri tanjitoare si regulate"
Descrierile de peisaj (cu destule ecouri livresti) demonstreaza un ochi exersat si, nu mai putin, un suflet sensibil, desi in "pelerinagiile" sale scriitorul pare sa fie sedus nu atat de splendorile naturii, cat de lucrurile si fizionomiile intalnite in cale, prilej de meditatie (cu accente de scepticism, dar si usor moralizatoare) in marginea destinului uman ori a scurgerii vremii. Negruzzi este un fin si patrunzator observator al societatii timpului, al oamenilor ce anima lumea oraselor, targurilor si satelor Moldovei. Este o lume pitoreasca sui-generis, intr-un anume fel carnavalesca, alcatuita din oameni "vechi" si "noi", aflati, si unii si altii, in cautarea identitatii lor culturale si morale, la a carei zbatere autorul, scriitorul-martor, asista amuzat ori contrariat, nazuind sa "capteze atmosfera umana a epocii" (G. Dimisianu) si sa depuna marturie inaintea posteritatii despre contemporanii sai. Scriitorul creioneaza portrete: Scrisoarea XIII (Lumanarica), Scrisoarea IV (Un poet necunoscut) ori realizeaza, prece-dandu-l pe Kogalniceanu, veritabile fiziologii -Scrisoarea IX (Fiziologia provincialului). Tinutasul lui IN., ca si cel de mai tarziu al lui Kogalniceanu, e, in felul lui, un original. Vine la Iasi grabit sa se infrupte din foloasele noii civilizatii, dar nu izbuteste sa asimileze decat ceea ce este "frivol" si derizoriu din ce-i ofera orasul. La intoarcere, ii buimaceste pe cei ramasi acasa cu istorii inventate, care ascund in secret visurile lui de a patrunde in randul celor ajunsi, de a se procopsi.
Scrisoarea II (Reteta) surprinde aceeasi atmosfera a lumii de provincie, satirizata (cu oarecare intelegere, totusi) pentru goana ei dupa senzational, dupa "nou" si "modern". Pentru a scapa de curiozitatea indiscreta a localnicilor, eroul scrisorii inventeaza o ingenioasa stratagema: strange pe cetatenii mai de vaza ai urbei, carora li se infatiseaza autobiografic, cum zice Paul Comea. Acesui tip, al boiernasului snob si de o alarmanta suficienta, Negruzzi ii opune, in alte cateva scrisori, pe "omul de tara" crescut in spiritul traditiei sanatoase, al dragostei de glie: Scrisoarea Vili (Pentru ce (iganii nu sunt romani), Scrisoarea XXV (Omul de (ara). Scrisoarea XXVI (Proprietate pagubitoare), in care scriitorul face elogiul vietii rustice, imaginata in contrast cu "cortegiul de vicii ale orasului" (Liviu Leonte). Descifram aici cateva reflexe a ceea ce gandea Negruzzi, dupa 1850, despre dezvoltarea societatii romanesti.
Nu este, asa cum s-a sustinut, vorba nici de conservatorism, nici de samanatorism "avant la lettre", ci doar de atitudinea mai ponderata a unui spirit prezent care intelegea progresul in alti termeni decat unii dintre contemporanii sai, adica fundamentat pe ceea ce era pozitiv in traditia romaneasca, respectiv moldoveneasca. Mai direct ori mai pe ocolite, Negruzzi se ridica impotriva cosmopolitismului si a galomaniei, a mimarii progresului. Un alt grupaj include scrisori in care Negruzzi dezbate probleme "istorice, sociale, literare": Scrisoarea III (Vandalism), Scrisoarea XIX (Ochire retrospectiva), Scrisoarea XVII (Critica) etc. In ele, Negruzzi protesteaza impotriva distrugerii vestigiilor istorice, ca semn al "vechiei" noastre, procedeaza ia un veritabil excurs prin istoria Moldovei pentru a oferi un subiect de meditatie contemporanilor sau, pornind de la deliciile si rafinamentele vechilor texte romanesti, condamna productia literara a prezentului, poezia "hodorogita" la auzul careia Jalea cuprinde orice simtire" s. a., "cand vede cineva frumoasa noastra limba caznita si schingiuita astfel".
In alte cateva texte, Constantin Negruzzi isi expune parerile despre limba. Scriitorul se dovedeste si aici a fi un spirit echilibrat, argumentandu-si cu migala, dar si cu subtilitate opiniile si combatand excesele, pedantismul si fanatismele de orice fel, care ar fi pus in pericol evolutia fireasca a limbii romane literare. Scrisorile lui Constantin Negruzzi au, indiscutabil, o apreciabila valoare documentara. Ele intereseaza, insa, inainte de toate, prin valoarea lor literara, inaugurand un gen care va face o frumoasa cariera in cultura romana.
