Este prima opera">




Nebunul si floarea - roman de Romulus Guga - comentariu referat





NEBUNUL SI FLOAREA - Roman de Romulus Guga, aparut in noiembrie 1970 la editura clujeana "Dacia".

Este prima opera notabila de fictiune a scriitorului. Elaborata intr-o prima versiune intre anii 1965 si 1967 (asadar inaintea debutului editorial cu volumul de poeme Barci parasite, 1968) si reluata in vederea tiparului in anul urmator, cartea pare sa fie ecoul fertil a! unui rastimp de indecizie si confruntare, in perspectiva unor optiuni care se vor dovedi capitale pentru destinul literar al lui Romulus Guga. Gasindu-si oarecum incheiata ucenicia "canonica", inceputa inca la "Steaua" lui A. E. Baconsky (care-i oferise si sansa de a fi fost selectat de Rosa del Conte in vederea unui mic florilegiu italian de poezie contemporana romaneasca), tanarul poet din acei ani, mistuit prematur (si, se pare, deloc mimetic) de angoase si premonitii anevoie de comprimat uneori in spatiul catorva strofe, se straduia sa-si diversifice si sa-si personalizeze mijloacele de expresie (dovada, a doua sa culegere de versuri. Totem, 1970), testandu-si insa totodata si ceea ce avea sa numeasca mai tarziu (cf. interviul din "Flacara", 27 mai 1983) "suflul de profesionist de cursa lunga".

Cele dintai tatonari in aceasta din urma directie avusesera in vedere teatrul, socotit ca i-ar facilita cu precadere o anume multiplicare a "persoanei", in personaje (experienta careia ii este indatorata, intr-un fel, si scrierea de fata, a carei geneza absoarbe, de fapt, si o parte din substanta versiunii initiale a piesei Elefantii - cf. postfata volumului postum de teatru, Evul Mediu intamplator, 1984, semnata de Voica Foisoreanu-Guga). Dar rezultatul deplin inchegat al acestei ambitioase "probe de fond" il va constitui textul - reluat si completat febril in iarna 1967/ 1968 - al acestui prim roman, incredintat apoi, in 15 martie 1968, fostei Edituri pentru literatura. De unde este mutat (septembrie, 1969) la "Dacia", pentru a mai zabovi insa si aici mai bine de un an, pana sa fie pus in lucru. Si nu Iara serioase retineri. incat abia un interviu vadit "strategic" cu autorul, publicat in oficiosul muresean "Steaua rosie", impreuna cu doua ample fragmente (capitolele IX si XIII) din prima parte a naratiunii, pare a-i convinge pe dramuitorii manuscrisului ca Isus si ceilalti (titlul initial al romanului, anuntat ca atare si in presa) este o carte "profund sociala" (argument irefutabil, in epoca!), axata pe momentul de rascruce (1947-l948) al "instaurarii unei lumi noi" si ca parabola ospiciului nu are decat functia de a surprinde, plastic, destinul "miturilor care pier" o data cu "oranduirile" care le-au intretinut longevitatea (cf. publicatia citata, nr.149, din 27 iunie 1970).

O interventie de ultima ora, datorata altui "functionar stalinist", ratacit prin preajma, la finele carierei (cf. interviul din "Echinox", nr.4-5/ 1981), conditioneaza totusi aparitia de alegerea unui titlu care sa implice mai transant mesajul evidentiat complice de sustinatori. Astfel s-a ajuns la Nebunul si floarea, titlu mai consonant, poate, cu tonalitatea stilistica de ansamblu a cartii, dar in relativ dezacord nu numai cu deschiderea dorita probabil de autor prin sintagma neutra, propusa la predare, ci si cu insasi realitatea din pagini, intampinat favorabil, la aparitie, pentru a fi apoi distins si cu un premiu al Uniunii Scriitorilor (1971), romanul nu a mai putut fi totusi reeditat decat dupa disparitia, in plina forta creatoare, a autorului si deci fara a fi putut beneficia de o ultima (si, pe alocuri, necesara) revizie a textului (tiparit, cum s-a vazut, nu sub cele mai fericite auspicii).

"Intamplare" fasta, identificata intr-o pagina de Dictionar literar autobiografic (cf. "Convorbiri literare", nr.12, 1973) cu o adevarata regasire de sine a tanarului poet de pana atunci, torturat de intrebari si "spaime ontologice" carora nici Barcile finalmente parasite ale debutului, nici Trotuarele singuratatii (cum se intitula intaia alcatuire a volumului Totem), de mai tarziu, nu le putusera gasi dezlegarea si mijloci audienta ravnita, Nebunul si floarea (in lectura lui Mircea lorgulescu, "romanul simbolic al unei vindecari trupesti si morale") reprezinta probabil cea mai completa si mai exacta carte de vizita a omului si scriitorului Romulus Guga, la varsta optiunilor capitale. incat statutului de text-matca (C. Ciopraga) al operei, in raport cu celelalte creatii ale romancierului {Viata postmortem, 1972, Sarbatori fericite, 1973, Adio, Arizona si Paradis pentru o mie de ani, 1974), un alt critic cu perceptia intregului, Ioan Holban, i-a putut pe drept cuvant alatura calificativul de "carte-efigic". Scriitorul isi reveleaza aici virtutile de povestitor-poet si, deopotriva, de moralist, capacitatea de a se integra "omeneste" (ca "observator tandru", cum il vede C. Ciopraga) in "lume" si de a o transfigura esopic, coborand in maniera personala transcendentul in imanent si metafizica in poezie tragica si inchipuind sugestive experiente existentiale, cu proiectii in mit si istorie. Conceput ca parabola a initierii in "adevarul lumii" (Maria Luiza Cristescu il si plaseaza in categoria "parabolelor pedagogice"), romanul ne introduce in spatiul para-real al unui sanatoriu sui-generis, ai carui pensionari alcatuiesc o comunitate "grotesca si parodica, de n-ar fi radical dezolanta" (C. Ciopraga), de "blanzi maniaci", intepeniti in "roluri" menite sa intruchipeze, la nivelul simbolic al naratiunii, "moduri variate si absolute de a experimenta sensurile vietii" (M. Iorgulescu).

Figuri de panoptic, a caror identitate s-a "ratacit" o data cu mintile, facandu-le sa-si asume, asemeni personajelor fara "stare civila" certa ale teatrului modern (Genfit, lonescu), si numele - livresti ori generice - corespunzatoare rolurilor astfel angajate. Indiferent de formele clinice pe care le-ar putea ilustra, intr-o perspectiva nosologica asupra cartii, eroii acestia isi "traiesc" insa aceasta fata alterata a personalitatii fara a trada ceea ce N. Manolescu numeste cu justete "esenta umanului", defectiunea lor nedeosebindu-se, in ultima analiza, decat eventual printr-un plus de sinceritate (sau de inocenta), de "nebunia" tuturor "cautatorilor de adevar".

Idealurile carora Ii se dedica evolueaza intre sublim si deriz.oriu, dar credinta in ratiunea si / sau grandoarea acestor nevinovate amagiri, energia si daruirea profund omeneasca de care sunt capabili in apararea ori impunerea lor le confera mai curand o aura de martiri, fie si numai ai discriminarii; de victime, oricum, ale unui "contract" strain (cu viata, cu lumea) care le-a blocat accesul la "canonicitate" si la beneficiile ei. Partase la o viata de obste cu orizont limitat si in care, prin forta imprejurarilor, "totul este luat in serios" (L. Ulici), fiintele acestea deosebite isi traiesc "la vedere" intimitatea, bucurandu-sc de virtualul interes al oricarui nou interlocutor si socotindu-se onorate cand isi pot impartasi, indiferent cui, tristele lor zbateri, obsesii, iluzii. Protagonistul romanului (investit de fapt cu aceasta calitate de catre autorul insusi, prin titlul propus versiunii manuscrise, Isus si ceilalti) este marcat, pana la anihilarea propriei identitati, de lecturile din cartea "cea mai adevarata a umanitatii, crezandu-se predestinat sa reinvie mitul mesianic refacand drumul Golgotei, spre a rascumpara, cu pretul sacrificiului suprem, omenirea din pacat si a cladi o noua lume, libera si solidara, a "celor multi" si a dreptatii, din care sa piara "frica, nestiinta, lacrimile, prigoana", incat viata sa devina pentru toti "o sarbatoare", caci "nu e bogatie mai mare pe pamant". Nebunul care-i preia, intr-un fel, pozitia de prim-plan, in versiunea tiparita a cartii, este la randu-i un Mesia (de o factura mai sofisticata, insa, de unde si reputatia de "intelept" al comunitatii), dar totodata si un creator de noi mituri. El este, deopotriva. Filosoful si Magul grupului de dezmosteniti, profesand un soi de ecologism mistic, axat pe ideea salvarii prin puterea credintei in "floarea esentelor", o entitate prin excelenta "pura", care n-a cunoscut "eroarea", intrucat a fost ferita de factorul corupator al "experientei"; o "mangaiere" ivita dintr-o "samanta' abstracta, "neimbolnavita de constiinta noastra"; o ultima "ingaduinta", in fine, acordata lumii acesteia, infestate de "prostia numaratorii si a crearii eternului", - cu singura, dar teribila obligatie (veritabil tabu durkhcimian!) de a fi purtata de-a pururi pe brate omenesti si Ia adapost de orice contact direct cu "taramul acesta otravit de radiatii". Fie ca vizeaza (cazul lui Isus) ceea ce Paul Ricoeur defineste (pornind de la Thomas Miinzer) drept "o eschatologic realizata" (cf. De la text Ia actiune, 1999, p.365 s. u.), fie ca ni se infatiseaza, pastrand termenii aceluiasi, ca "exercitiu al imaginatiei pentru a gandi un altfel decat ceea ce este al socialului" (situatie ce ar corespunde, mutatis mutandis, prestatiei Filosofului), demersurile reformatoare ale celor doi eroi se intalnesc, de fapt, pe terenul nebulos si indelung frecventat al utopiei, pentru a esua apoi, fiecare in felul sau, in confruntarea cu dura "normalitate" a praxis-uui si a ideologiei intransigente a acestuia ("a fi asa si nu altfel", in formularea, iarasi, a lui Ricoeur): Isus nu-si poate atinge visul de a fi judecat si rastignit (Cornel Ungureanu aduce pe drept cuvant in discutie si "neputinta unor mituri de a-si reincorpora eroi j, nici chiar asumandu-si, la un mod cat se poate de concret, pacatul capital al omuciderii; iar Filosoful, care dezavueaza superior "prostiile" lui Isus, convins ca "totul e in samanta! Si bun, si rau, si inviere, totul", sfarseste de asemenea prin a-si vedea spulberate sperantele - doar pentru "ideologi" nastrusnice - in miracolul supravietuirii prin "floarea esentelor" si a "puritatii ferite de psihoze si nedumeriri . Personajele "insufletesc principii si totodata le compromit", observa cu indreptatire Cornel Moraru, sesizand aspectul de "satira metafizica" al romanului.



Lucru evidentiat si de evolutiile finale ale acelorasi: "noul" Crist, "maculai prin crima si promiscuitate" (V. Vancea), ii apare povestitorului, in visul cu care se incheie cartea, coborand de pe cruce ca sa-si aprinda o tigara; iar floarea competitorului sau, care trebuia sa vesteasca lumea, de asemenea "noua", a celui de-al treilea mileniu, fara "tarele" celor ce i-au premers ("ura, razboaie, asuprire"), nimereste in cele din urma intr-un hardau cu resturi pentru porci Aceeasi lumina crud realista invaluie de altfel si destinele celorlalte cateva figuri emblematice ale "cuibului de cuci" imaginat de Romulus Guga "Principiul" numit, prin consens, Majestatea Sa isi consuma bizarele angoase si fobii intr-un tandem de un savuros ridicol cu Clucerul, delirul "de grandoare" (in termeni psihiatrici) al ipochimenului atingand apogeul la aflarea decaderii din drepturi a "uzurpatorului" (discret reper cronologico-istoric, cu tinta probabil strategica, al naratiunii - cf. interviul citat, unde actiunea e plasata in anii 1947/48).

Un altul. Savantul, candva "geniu al matematicii", isi razbuna frustrarile unei copilarii inchinate doar studiului adunand si manevrand tot felul de jucarii mecanice, dar fascinatia cu care urmareste virajele iscusite ale unui trenulet electric nu-i poate contracara fixatia thanatica legata de fatidica "statie finala, absolut inutila" a traseului. Asa cum freneticului Reporter, daruit trup si suflet aflarii si consemnarii "adevarului" intr-un proces grotesc, in care Judecatorul (altminteri pasionat manuitor de "zaruri", dar incremenit procedural intr-o logica mai curand avocateasca) nu-l poate condamna pe Ucigas, atat timp cat nu-i este adus spre audiere si Ucisul, nu-i este dat sa-si mai domine obisnuita surescitare, ce evolueaza pana la urma intr-o depresie fara leac.

In sfarsit, ca pete fulgurante de culoare, in aceeasi "expozitie de tablouri deformante, cu vibratii piran-delliene" (C. Ciopraga), nu pot fi trecute cu vederea nici "aparitii" precum faptura de martir, desprins parca dintr-o icoana bizantina, a "nanasului' losif, ingrijorat de soarta "lumii nebune pe care cineva a inchis-o intr-o nuca"; sau batranul jocheu Pony, un fel de Don Quijotc pitic, care, dupa pierderea Rosinantei, se antreneaza pentru niste imaginare "curse" calarind un scaun; sau "chibzuitul" Platt ("timpul e bani si omul e om pana arc timp"), bantuit in chip paradoxal de crize sfasietoare de generozitate, cand nu mai poate fi stapanit decat legat. Concepand aceasta "cronica de moravuri a balamucului universal" ca o relatare, din interior, a unei lumi in care "fiziologicul traieste in comuniune cu metafizicul, ca la Celine si Beckett" (Marian Popa), autorul apeleaza, cu buna intuitie, de altfel, si in deplina concordanta cu "fabula" ca atare, la conventia unui narator implicat.

Acesta este, potrivit aceluiasi mecanism de atribuire a "identitatilor", Mortul. Un perfect cronicar si rezoneur "ingenuu", cu alte cuvinte, al lumii acesteia, "para-rcale" (cu toate ca atat de necrutator realiste!), intrucat, depasindu-si "chinuitoarea problema a disparitiei", se putea socoti liber si de conditia ontologica de "memorie" a "celor doua mii de ani anteriori", resimtiti nu mai putin tiranic, pana atunci, ca o "povara" personala. Un martor / marturisitor care, ajutat doar de ceea ce Anton Cosma numeste "memoria speciei", izbuteste sa se integreze tara prejudecati ori noi traume in viata de ospiciu (unde bolnavii si personalul medical coexista, observa el, "asa cum anticii muritori convietuiau fericiti cu zerii lor nemuritori") si sa-si consemneze impresiile si reactiile cu detasarea si firescul unei perceptii straine (cel putin in intentie) de orice "ideologie". Ca alter ego al autorului si principal purtator al mesajului cartii (cf. si interviul acordat in preajma aparitiei acesteia), era insa oarecum in firea lucrurilor - si nu doar din ratiuni conjuncturale - ca insolitul "mort" sa fie "resuscitat" moral si redat societatii, cu plusul de experienta omeneasca dobandit printre "inteleptii" si "reformatorii" (ori chiar suferinzii fara motivatie simbolica) ai asezamantului. Ceea ce se si intampla. Caci "melancolia de a exista" (Viola Vancea) carc-l livrase, in ultima analiza, acelei lumi halucinante cedeaza, treptat, in fata acestei terapii a umanului, cu idei si semnificatii intrupate in destine, pentru ca finalul incitantului jurnal de sanatoriu al naratorului sa se transforme, sub semnul unei sugestive simetrii recuperatoare, intr-un elogiu poematic al "bucuriei de a fi" (C. Ciopraga).

inregistrand diversele faze ale acestui proces cathartic, naratorul testeaza, pe de alta parte, si virtutile autoscopiei, ca mod de investigare a fenomenelor psihice avute in vedere, repetatele confruntari ale eroului cu "nimicul" revelat de oglinda (motiv recognoscibi! de fapt si in alte scrieri ale poetului si prozatorului) ajutandu-l, in cele din urma, sa-si remobileze convenabil "golul" launtric pricinuit de "intamplarea" -mereu evocata, dar nicicand numita - careia i se datorase prezumtivul sau deces. Oricum, interesul si, de ce nu, farmecul acestui roman cu "nebuni shakespearieni" (Mihai Sin), capabili sa spuna (si) mari adevaruri despre viata si moarte (ca si, mai ales printre randuri, despre inca multe altele) raman proaspete si dupa trecerea acestor cateva decenii de la aparitie.












Copyright © Contact | Trimite referat


Ultimele referate adaugate
Mihai Beniuc
   - Mihai beniuc - „poezii"
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - Mihai eminescu - student la berlin
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Mircea Eliade - Mioara Nazdravana (mioriţa)
Vasile Alecsandri Vasile Alecsandri
   - Chirita in provintie de Vasile Alecsandri -expunerea subiectului
Emil Girlenu Emil Girlenu
   - Dragoste de viata de Jack London
Ion Luca Caragiale Ion Luca Caragiale
   - Triumful talentului… (reproducere) de Ion Luca Caragiale
Mircea Eliade Mircea Eliade
   - Fantasticul in proza lui Mircea Eliade - La tiganci
Mihai Eminescu Mihai Eminescu
   - „Personalitate creatoare” si „figura a spiritului creator” eminescian
George Calinescu George Calinescu
   - Enigma Otiliei de George Calinescu - geneza, subiectul si tema romanului
Liviu Rebreanu Liviu Rebreanu
   - Arta literara in romanul Ion, - Liviu Rebreanu











Scriitori romani