Cu mult mai inainte ca Heine sa se fi imbolnavit de grozava boala a maduvii spinarii, care, pana la deznodamantul fatal, l-a tinut un indelungat sir de ani pironit pe patul de suferinta, - un doctor a prevazut acest dureros sfarsit al nenorocitului poet german. Aceasta prevedere a sa a fost intemeiata pe unele inclinari ce le-a observat in viata senzualului literat.
Tot astfel, domnii Caragiale si Maiorescu, care au avut ocazia sa cunoasca de timpuriu pe Eminescu, au banuit tragicul sfarsit al pesimistului poet. Firea unui om este hotarata in mare parte, chiar din momentul in care a fost conceput in pantecele mamei.
Dovada cea mai convigatoare despre acest adevar o avem in faptul ca, desi mai multi oameni s-ar afla in aceleasi imprejurari, totusi nu reactioneaza toti in acelasi fel. Fiecare dintre dansii are felul sau propriu de a reactiona, potrivit cu firea lui.
Cei mai multi atribuie nebunia lui Eminescu imprejurarilor externe in care s-a gasit nenorocitul poet. Aceasta este o greseala. Eminescu a fost predestinat la nebunie, caci s-a nascut predispus la aceasta grozava boala. Ceea ce se poate atribui intrucatva imprejurarilor este faptul ca ea s-a ivit prea de timpuriu.
Cazul lui Eminescu poate servi ca exemplu care sa intareasca si mai mult teoria lui Moreau (de Torus)1, sistematizata mai in urma de catre Lombroso2, ca geniul este o nevroza sau ca oamenii de geniu sunt niste degenerati superiori.
Multi, in special aceia care nu si-au dat osteneala sa-1 citeasca ori l-au citit si nu l-au inteles, invinuiesc pe celebrul doctor italian, ca a asimilat pe oamenii de geniu cu nebunii, - fapt absolut neadevarat.
Doctorul Ch. Richet, in prefata sa la cartea lui Lombroso, releveaza aceasta nedreapta invinuire si pune chestiunea pe adevaratul ei teren.
"Afirmand ca geniul, ca si nebunia, este una dintre formele degenerescentei mentale, niciodata Lombroso nu s-a gandit sa asemuiasca pe omul de geniu cu alienatul. Acesta ar fi totuna cu a spune ca focul si apa sunt identice. Nebunii si oamenii de geniu sunt in afara de omenirea obisnuita, dar unii sunt mai prejos de simplii muritori, iar altii mai presus. Asta nu e tocmai acelasi lucru. De buna seama ca nu in casele de nebuni se va gasi un Leibnitz sau un Voltaire, iar nenorocitii care napadesc ospiciile in care sunt inchisi cu ineptele lor productiuni, fructe ale nebuniei, nu vor fi nici Shakespeari , nici Victori Hugo. Niciodata d[omnul] Lombroso n-a pretins sa puna pe acelasi plan pe omul de geniu cu cel nebun. El este nevinovat de aceasta prostie colosala si, cu drept cuvant, se irita impotriva acelora care ii atribuie aceasta ridicula asemuire.
Opinia sa este cu totul deosebita si, trebuie sa o spunem, este intemeiata pe fapte pozitive si anume ca, pe de o parte marele si puternicul geniu al inventatorilor, al descoperitorilor, al semanatorilor de idei si al creatorilor nu corespunde cu o sanatate intelectuala desavarsita; iar pe de alta, ca in formele inteligentei ce se gasesc la alienati, se intalnesc unele insusiri psihologice comune nebunilor si oamenilor de geniu."
De atunci si pana acum, neintreruptele cercetari - facute atat de scoala lui Lombroso, cat si de el insusi - n-au facut decat sa confirme din ce in ce mai mult parerile sale.
Adevarul e ca anchetele asupra oamenilor mari sunt foarte anevoie de facut. Caci, pe de o parte, trebuie sa discerni partea anecdotica de cea reala din viata lor, iar pe de alta, esti expus sa nu poti avea toate informatiile trebuincioase, sa nu poti constata toate anomaliile, pe care multi dintre dansii au tot interesul sa le ascunda. Si atunci se intampla ca adversarii teoriei sa-ti obiecteze: Iata, cutare om de geniu a fost normal; deci teoria d-tale e falsa.
Neaparat ca cu asemenea oameni nu se poate discuta, caci ei fac greseala de a socoti ca stiut, ceea ce nu s~a putut sti.
imi amintesc despre un talentat scriitor de la noi, mort din nenorocire prea de timpuriu, pe care prietenii lui il socoteau ca exemplu de sobrietate. Si tocmai in urma s-a aflat ca dansul se alcooliza pe sub ascuns la el acasa, in fiecare seara.
Din cate se stiu despre viata lui Eminescu, se poate stabili ca el a fost un nevrozat. Din nenorocire, acest termen este cam vag. Tipul ideal de om normal este cel a carui inteligenta, simtire si vointa sunt intr-o dreapta cumpanire. In realitate insa este greu de gasit un asemenea om. Una sau doua dintre aceste trei facultati trebuie sa predomine. Cand insa dezechilibrul intre dansele este prea mare, atunci avem a face cu un om anormal.
Am spus mai inainte ca nevroza lui Eminescu poate servi ca o confirmare a parerilor lui Lombroso despre genii, pe care Magnan ii numeste si "degenerati superiori", spre a-i deosebi de cei inferiori, -debilii, imbecilii, nebuni si idioti - ale caror facultati sufletesti nu numai ca sunt intru totul dezechilibrate, dar sunt foarte scazute si unele, daca nu toate, chiar anihilate.
Ca geniul lui Eminescu nu era impreunat cu o sanatate intelectuala desavarsita, - aceasta este in afara de orice discutie.
Sunt oameni - de buna seama, cei mai normali - a caror viata se scurge cu aceeasi regularitate cu care curge apa dintr-o fantana. Nu dintre dansii a facut parte Eminescu. Dansul a fost inadaptabil. Aceasta adovedit-o chiar de la varsta de opt ani. Apucaturile sale nu se potriveau cu acelea ale copiilor de varsta lui. "Pe cand baiatul Mihai era in clasa II-a primara, a fugit din Cernauti si s-a dus pe jos la Ipotesti, cale de 120 kilometri, lucru care a pus pe ganduri pe parintii lui."
"Ni s-a afirmat ca o ruda de aproape a poetului istorisea ca nu numai o data s-a intamplat ca intr-o buna zi sa se pomeneasca parintii ca Mihai dispare din senin si tocmai peste cateva zile in urma le era adus de oameni, cari spuneau cum l-au gasit ratacind la distante mari si in locuri neobisnuite, zdrobit de oboseala, cu hainele si ghetele rupte, prapadite, fara a fi in stare sa-si dea seama de cum se afla acolo si nici de ce rost are acolo, ori de modul cum ajunsese acolo, nimic". Dr. A. Sunda, Nevroza lui Eminescu. Bucuresti, 1905, p. 10.
Din aceasta ultima destainuire ar rezulta ca Eminescu suferea de automatism ambulatoriu, care, dupa cum se stie, este caracterizat prin starea de inconstienta a bolnavului in timpul accesului de mers. insa cum nu avem probe indestulatoare pentru aceasta, nu ne putem pronunta categoric. Un lucru este sigur: ca Eminescu nu a fost dintre aceia care sa urmeze calea batatorita de altii.
in anul 1864 - adica la varsta de 15 ani - el a fost trimis in Ardeal. "Dupa un timp aproape de vreo trei ani, tatal lui Eminescu se pomeneste ca gropul cu bani ce-i trimetea lunar, se intoarce inapoi, fiindca fiul sau nu mai era in scoala. Mihai intrase in pamant. Dupa vreo doi ani si jumatate Mihai fu gasit ca sufleur in trupa raposatului Pascaly, care pe atunci se gasea in Botosani. Mihai mai fusese sufleur si in trupa artistului Caragiale". Eminescu, Diverse, p. 125.
Despre imprejurarile in care Eminescu a fost angajat sufleur gasim amanunte in Eminescu intim de D. Teleor si in articolul lui Caragiale, in Nirvana.
D[omnul] Teleor spune ca, dupa marturisirea unui frate al d[omnu]lui profesor universitar Gavanescu, Eminescu se afla prin anul 1866-67 ca hamal la Giurgiu in port. "Sta cu razatoarea de fier in mana si radea banitile pline - dupa cum se obisnuieste la incarcarea de producte Si m-am uitat la el. Ti-era mai mare mila, in picioare avea numai niste pantaloni de dril albastri, iar pe corp un sacou scurt de materie ordinara. Nici camasa, nici ciorapi, nimic Acest hamal care stia carte, nu era altul decat Mihail Eminescu Iorgu Caragiale 1-a tocmit sufleur. Era baiat foarte destept Eminescu, poate mai destept decat trebuia. Dupa ce am terminat seria de reprezentatii in Giurgiu, am plecat la Bucuresti, unde Eminescu a fost angajat ca sufleur la Teatrul National si a inceput a scrie poezii." Teleor, D-, Eminescu intim. Bucuresti, Luis. 1904, p. 5-8
imprejurarile in care Eminescu a fost angajat ca sufleur, asa cum un actor le-a spus lui Caragiale, se deosebesc intrucatva de cele povestite mai sus. Iata, in adevar, ce spune Caragiale:
"Sunt peste doua zeci de ani de atunci.
Locuiam intr-o casa unde trasese in gazda un actor, vara director de teatru in provincie. Vazandu-ma ca citeam intruna, actorul imi zise cu un fel de mandrie: «iti place sa te ocupi cu literatura Am si eu un baiat in trupa care citeste mult; este foarte invatat, stie nemteste si are mare talent; face poezii; ne-a facut cateva cuplete minunate. Eu crez ca ti-ar face placere sa-1 cunosti.»
Si imi povesti cum gasise intr-un hotel din Giurgiu pe acel baiat - care slujea in curte si la grajd - culcat in fan si citind in gura mare pe Schiller. In ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan - biblioteca baiatului - plin cu carti nemtesti. Baiatul era foarte bland, de treaba, nu avea nici un vitiu. Era strein de departe, dar nu vrea sa spunda de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine stie ce imprejurare.
Actorul ii propuse sa-1 ia sufleur cu 7 galbeni pe luna si baiatul primi cu bucurie. isi luase biblioteca si acum se afla la Bucuresti." Caragiale, I. L., In Nirvana. (Eminescu. - Diverse, p. III) - Acesta era Eminescu.
Oricare dintre aceste doua versiuni ar fi cea adevarata, -se vede ca Eminescu "nu era un om ca toata lumea". Dupa cum se stie, dansul era de familie buna si cu avere. Ca sa schimbi o asa conditie sociala cu aceea de hamal sau randas la grajd, - trebuie ca in tine sa fie ceva anormal.
Ca dovada de inadaptabilitate se poate socoti si timiditatea lui Eminescu. Caci, ce altceva este un om timid, decat acela care se adapteaza cu greutate sau nu se poate adapta deloc la noi imprejurari externe.
Inadaptabilitatea este socotita de catre celebrul psihiatru Pierre Janet ca simptomul cel mai caracteristic al nevrozei. Orice organ - spune dansul - indeplineste doua feluri de functiuni: unele inferioare si altele superioare. Si se intampla ca sau unele sau altele sa fie bolnave. De exemplu, se poate intampla ca un bolnav sa nu poata merge, fiind ca i s-a rupt peroneul sau nu se poate nutri fiind ca are un abces al pilorului. "in acest caz este lezata partea veche si simpla a functiunii, iar leziunea se afla pe un organ anumit. Dar se poate ca boala sa atinga partile superioare ale functiunii, pe acelea care sunt in formatie, in organizatie: sunt indivizi care nu pot umbla, desi picioarele si chiar maduva spinarii lor sunt intacte, - sau care nu se nutresc, cu toate ca stomacul lor si toate organele inferioare ale alimentatiei pot sa functioneze in perfectie. Unii bolnavi nu pierd decat aceasta parte superioara a functiunii alimentarii, care consista in a manca in societate, in imprejurari noi si complexe, in a manca dandu-ti seama de ceea ce faci Nevrozele constau in boala acestei parti superioare a functiilor, in lipsa puterii de adaptare la imprejurarile prezente".
Janet, Pierre, Les Nevroses, Paris, Ed. Flammarion, 1909, p. 386-387.
Eminescu toata viata lui a fost un inadaptabil si o fire nedisciplinata. in aceasta sta explicarea unei mari parti din neajunsurile vietii sale. Caci doua sunt conditiunile de capetenie ale unei vieti mai linistite, si anume: putinta de adaptare la mediu si aceea de a te infrana - cumpatarea. Or, este cunoscut de toti ca numai cumpatat nu a fost Eminescu
"De altmintrelea si in vremea in care spiritul sau era in vigoare, felul traiului sau facuse pe amicii sai sa se teama de rezultatul final. Viata lui era neregulata; adesea se hranea numai cu narcotice si excitante: abuz de tutun si cafea, nopti petrecute in cetire si scriere, zile intregi petrecute fara mancare, si apoi deodata la vreme neobisnuita, dupa miezul noptii, mancare si bautura fara alegere si fara masura; asa era viata lui Eminescu."
Dupa cum se stie, degenerescenta si nevroza sunt adesea caracterizate prin inclinari la unele vicii. Eminescu era alcoolic. Doctorul Zosin, intr-un interesant articol asupra nebuniei lui Eminescu2, spune, intre altele, ca daca Eminescu n-ar fi fost alcoolic si sifilitic, poate ar fi ramas un om bizar toata viata, fara ca sa mai innebuneasca. - Adevarul e ca sifilisul este datorat intamplarii; cat despre alcoolism, el a fost mai mult ceva fatal.
Multi, intre cari si d[oam]na Cornelia Emilian3, sustin ca Eminescu a innebunit, fiindca a dus o viata dezordonata, pe cata vreme este tocmai contrariul. D[omnul] T. Maiorescu a formulat acest adevar, cum nu se poate mai bine: "Nu aceasta viata - spune dansul - i-a cauzat nebunia, ci germenele de nebunie innascut i-a cauzat aceasta viata" Maiorescu, Titu, Critice, III, p. 116.
Se poate ca un om sa fie predispus la nebunie, dar epoca in care ea se va manifesta atarna in mare parte si de imprejurarile in care s-a gasit. Noi credem ca, pe langa alcoolism si sifilis, ceea ce a mai grabit izbucnirea timpurie a bolii lui Eminescu, au fost supararile, adica durerea morala. De obicei, aceasta din urma are inraurire covarsitoare in cauzarea multor boale organice si mai cu seama in a celor mintale.
Cauzele de capetenie ale supararilor lui Eminescu nu trebuie cautate atat in afara, cat mai ales in propria lui fire. Cu un temperament ca al sau era greu sa aiba alta soarta decat aceea pe care a avut-o. In firea lui se observau contrastele cele mai ciudate. Din punctul de vedere al afectivitatii, dansul era cu totul departe de a fi normal.
O caracteristica, intre altele, a unei simtiri bolnavicioase este trecerea nemotivata de la o stare afectiva la alta opusa ei. Iar alta caracteristica e felul cum individul este impresionat si reactioneaza la imprejurarile din afara. O emotie patologica se deosebeste de una normala prin urmatoarele trei particularitati de capetenie: 1) Fenomenele fiziologice cari o insotesc sunt prea intense; 2) Se produce fara o cauza determinanta indestulatoare; 3) Efectele ei se prelungesc intr-un timp prea indelungat.1 in rezumat, se poate spune ca emotia patologica este caracterizata prin disproportia intre intensitatea ei si cauza care a produs-o; adica, desi cauza este relativ mica, emotia este prea intensa.
Socotita din toate aceste puncte de vedere, simtirea lui Eminescu era bolnavicioasa.
"Asa l-am cunoscut [pe Eminescu] atuncea, asa a ramas pana in cele din urma momente bune: vesel si trist; comunicativ si ursuz; bland si aspru; multumit totdeauna de toate; aci de o abstinenta de pustnic, aci apoi lacom de placerile vietii; fugind de oameni si cautandu-i; nepasator ca un batran stoic si iritabil ca o fata mare. - Ciudata amestecatura! - fericita pentru artist, nenorocita pentru om! Avea un temperament de o excesiva neegalitate si cand o pasiune il apuca, era o tortura nemaipomenita. Am fost de multe ori confidentul lui.
Cu desavarsire lipsit de manierele comune, succesul ii scapa foarte adese Atunci era o zbuciumare teribila, o incordare a simtirii, un acces de gelozie, cari lasau sa se intrevaza destul de clar felul cum acest om trebuia sa sfarseasca.
Cand ostenea bine de acel cutremur, se inchidea in odaia lui, dormea dus si peste doua-trei zile se arata iar linistit ca «Luceafarul cel nemuritor si rece». Acum incepea cu verva lui stralucita sa-mi predice budismul si sa-mi cante Nirvana, tinta suprema a lui Buda-Sakiamuni.
O asa incordare, un acces a avut in ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfarsitului. Dupa cutremur, el nu s-a mai inchis in odaie sa se culce si sa faca ceea ce facea mai-nainte Luceafarul. A pornit inainte, tot inainte, pana ce a cazut sub loviturile vrajmasului pe care-1 purta in sanu-i, inca din sanul maicii sale. Copil al unei rase nobile si batrane, in el se petrecea lupta decisiva intre flacara celei mai inalte vieti si germenul distrugerii finale a rasei - geniul cu nebunia."
in ceea ce priveste inteligenta propriu-zisa, nu avem date indestulatoare asupra anomaliilor ei. Ceva mai mult: un fost prieten al lui din copilarie ne-a spus ca Eminescu era de o nemasurata limpezime si judecata in convorbiri si discutii, insa, de obicei, era tacut; dar indata ce se alcooliza, devenea de o verva fermecatoare. Aceasta facea pe unii dintre prietenii lui - nu cei cumsecade, bine inteles, - sa-1 indemne la bautura, pentru ca mai in urma sa se bucure de farmecul convorbirii lui.
Poate ca ar trebui sa socotim ca indicii de anormalitate unele parti obscure din poeziile lui. Asupra acestora insa nu vom mai insista, deoarece au fost deja relevate de catre altii2.
Din citirea Confesiunilor lui J.-J. Rousseau, doctorul Moebius a observat ca acest celebru literat suferea de mania persecutiei.
Tot astfel, sfarsitul Scrisorii IV trebuie socotit ca un indiciu convingator ca ceva anormal se petrecea in mentalitatea lui Eminescu, cu ani inainte de manifestarea zgomotoasa a nebuniei genialului poet:
Da visam si eu odata pe acea ce m-ar iubi
N-o mai caut Ce sa caut? E acelasi cantec vechi.
Setea linistei eterne, care-mi suna in urechi;
Dar organele-s sarmate si-n strigari iregulare
Vechiul cantec mai patrunde cum in nopti izvorul sare.
P-ici pe colo mai strabate cate-o raza mai curata
Dintr-un Carmen saeculare ce-l visai si eu odata: Astfel suiera si striga, scapara si rupt rasuna,
Se imping tumultuoase si salbatece pe struna.
Si in gandu-mi trece vantul, capul arde pustiit.
Aspru, rece suna cantul cel etern neispravit
Unde-s sirurile clare din viata-mi sa le spun
Ah! organele-s s/armate si maestrul e nebun!
Sunt cativa ani de atunci. in seara unei calduroase zile de iulie ma intalnesc cu un prieten a carui viata fusese o inlantuire intreaga de nenorociri, provenite mai toate din cauza mizeriei. Si spre marea mea surprindere, desi starea lui materiala nu i se imbunatatise deloc, observ ca este de o veselie exuberanta, ca incepe sa-mi debiteze fel de fel de planuri, unele mai absurde decat altele si sa-mi spuna: "N-ai idee cat de fericit ma simt. Am senzatia ca zbor, ca ma ridic din ce in ce sus, tot mai sus, si ca planez deasupra tuturor!" Atunci am bagat de seama ca dansul isi pierduse mintea. Mai-nainte ca el sa-si dea obstescul sfarsit, parca natura ar fi avut grija sa-1 imbolnaveasca de una dintre acele nebunii care iti dau iluzia fericirii: de paralizie generala. Se stie ca in mai toate cazurile de paralizie generala, un simptom caracteristic al acestei grozave boli este starea de euforie in care se simte bolnavul. Si, printr-o ironie a sortii, cu cat ruina lui inainteaza, cu atat se simte mai fericit, pana cand in cele din urma se animalizeaza cu totul si ajunge chiar cu mult mai prejos de animal.
Eminescu n-a avut macar nici acest noroc, ca nebunia lui sa fie dintre acelea care sa-i produca aceasta iluzie de fericire si sa-1 instraineze complet de trista realitate.
La 28 iunie/10 iulie 1883, ora 5 dimineata, d[omnul] Titu Maiorescu primeste un bilet de la d[oam]na Catinca Slavici nascuta Szoke, la care locuia Eminescu, cu urmatorul cuprins: "D-nul Eminescu a innebunit. Va rog faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte rau".
,,Eminescu insira vorbe fara inteles, silindu-se a le grupa in pentametre si hexametre, facandu-le sa rimeze. Nu pare a cunoaste pe prietenii ce-l viziteaza. Reusind a-1 linisti putin prin mangaieri prietenesti si intrebandu-1 daca e suparat pe prietenii sai, dansul raspunde ca nu. Spunandu-i ca in curand se va insanatosi, dansul raspunde cu durere ca boala asta nu-i va trece niciodata si ca nu mai stie nici o limba - s-apoi iarasi incepu a insira la pentametre si hexametre cu cuvinte neintelese" Teodorescu-Kirileanu, G., Cateva date asupra lui Eminescu (in Conv[orbiri] Litferare], 1906, p. 995).
E greu ca un om normal sa-si dea seama de imensitatea durerii ce simte un nebun in momentele cand isi da socoteala de nebunia sa; dar ele trebuie sa fie grozave. Si poate ca nici o lupta sufleteasca nu este mai dureroasa, decat aceea dintre personalitatea constienta a unui om impotriva invaziei nebuniei, care cauta sa-i ia locul. Celor pe care ii intereseaza acest subiect, le recomandam cartile privitoare la nebunia lui Guy de Maupassant.
Eminescu avu aceasta nenorocire. Nebunia lui a fost adesea intrerupta de momente lucide, in care dansul isi dadea socoteala de starea jalnica in care se afla.
Odata nebunia declarata, d[omnul] Maiorescu a avut meritul sa se intereseze de soarta amarata a nenorocitului poet, 1-a internat la Dobling, in casa de sanatate a doctorului Obersteiner. Ameliorarea s-a produs repede. Bolnavul si-a revenit treptat-treptat in simtiri; dar n-a mai fost Eminescu: genialitatea sa pierise pentru totdeauna. - Se stie ca de la declararea primei nebunii si pana la sfarsitul vietii lui, dansul n-a mai produs nimic de seama.
Este interesanta o scrisoare pe care el o adresa din casa de sanatate prietenului sau intim Chibici-Ravneanu. Din ea reiese durerea amara de care era cuprins sufletul sau. invinuirea ca este tinut nemancat trebuie primita cu rezerva. Poate ca asa trebuia sa fie regimul necesar insanatosirii sale sau poate ca, din cauza bolii, dansul devenise de o lacomie caracteristica unor cazuri de alienatie. Dar, oricum ar fi lucrurile, dansul a suferit, iar pe noi asta ne intereseaza.
,Jubite Chibici, Nu sunt deloc in stare sa-mi dau seama de boala cumplita prin care am trecut, nici de modul cum am fost internat aici in ospiciul de alienati. Stiu numai atata ca boala intelectuala mi-a trecut, desi fizic stau destul de prost. Sunt slab, rau hranit si plin de ingrijiri asupra unui viitor care de acum inainte e fara indoiala si mai nesigur pentru mine decat oricand.
Mi-aduc in adevar aminte ca am venit cu tine in tren, dar incolo nu mai stiu nimic decat ca am stat inchis si ca am suferit nu numai de halucinatii, ci si mai mult inca de foame.
Nu-ti poti inchipui starea in care un om se afla intr-un institut de alienati dupa ce si-a venit in fire. Neavand nimic de lucru, inchis alaturi cu un alt individ, hranit rau, precum se obisnuieste la spitale si lasat in prada celor mai omoratoare grije in privinta viitorului, mi-e frica chiar de a-mi plange soarta, caci [chiar a fost sters] si aceasta ar fi interpretat ca un semn de nebunie. Astfel fara speranta si plin de amare indoieli iti scriu iubite Chibici si te rog sa-mi lamuresti pozitia in care ma aflu. Eu as vrea sa scap cat se poate de curand si sa ma intorc in tara, sa ma satur de mamaliga stramoseasca, caci aici, de cand ma aflu, n-am avut nici o data fericirea de a manca pana la satiu. Foamea si demoralizarea, iata cele doua stari continue in care petrece.
Nenorocitul tau amic, M. EMINESCU"
in urma unei calatorii prin Italia, Eminescu se reintoarse in tara.
imbunatatirea starii lui n-a durat prea mult. Pe de o parte sifilisul, care nu a fost bine ingrijit; pe de alta, viata neregulata si alcoolismul, au facut ca boala sa i se agraveze din nou in anul 1886, cand ocupa postul de sub-bibliotecar la Biblioteca din Iasi.
S-a simtit nevoia sa fie internat din nou, ceea ce s-a si facut in urma acestei Constatari medicale :
"Subsemnatii, doctori in medicina de la Facultatea din Paris, etc, in urma requizitiunei d[omnu]lui Prim-Procuror, din 5 Noemvrie 1886, de a constata starea mintala a lui Mihail Eminescu, mergand la arestul preventiv al despartirei I, unde se afla pacientul, din interogatoriul si conversatia avuta cu Eminescu, am putut constata ca el sufere de o alienatie mintala cu accese acute produse probabil de gome sifilitice la creer si exacerbate prin alcoolism; starea lui e periculoasa atat pentru societate, cat si pentru el insusi si este neaparata nevoie de a fi internat in o casa speciala spre cercetare si observare pe un timp limitat, dupa socotinta medicului curant.
Dr. Iuliano, Dr. Bogdan. Iassy, 1866, Noemvrie 6."
El fu internat in ospiciul de la Manastirea Neamtu, in "ziua de 9 noemvrie 1886".
"In registrul din acel timp nu sunt trecute alte indicatiuni decat cele urmatoare: «34 ani (?), ortodox, roman; profesiunea libera; din urbea Iasi; boala: Manie furibunda, care diagnoza este stearsa si pus alaturi: Delirium tremens; iesit vindecat in ziua de 10 aprilie 1887.»"1 insa vindecarea a fost foarte relativa. Vointa lui, care niciodata n-a fost puternica, in urma acestui nou acces se slabise cu totul. "La masa daca-i dadeai lingura in mana, manca; iar altfel, sta si se uita si totusi el se ocupa de literatura, facuse deja cateva poezii, cari s-au publicat in volumul sau editat de d[omnul] V. Mortun. Iar dupa ce s-a intors de la Halle, nu mai era asa, dar totusi astepta sa fie indemnat de mai multe ori." Emilian, Cornelia. (Prefata la Henrieta si M. Eminescu, Scrisori Iasi, Ed. Saraga).
Este interesanta impresia ce i-a facut Eminescu, dupa iesirea lui din ospiciu, lui I. Paun-Pincio.
"Iubite Prietene,
intr-o zi frumoasa de primavara, pe cand pomii prind sa infloreasca, se raspandise in Botosani vestea ca poetul Eminescu s-a intors de la Manastirea Neamtului si ca e pe deplin sanatos.
Fiecare se grabea sa-1 vada. L-am vazut si eu pentru intaia oara intr-un colt de strada, strangand cu multa caldura mana lui Scipione Badescu.
Era voinic si vioi. Fara barba, fara musteti, parea foarte tanar si parca nu-mi vedea a crede ca acesta e omul, ca acesta e poetul care a suferit atata. Raspundea zambind si fuma cu multa pofta un capat de tigara. Purta imbracaminte de om nevoies. Straie groase de siac - desi era cald - in cap o palarie nalta, neagra si veche.
Poetul radea! Era sanatos, vesel, multamit. Cateodata se plimba pe strada intovarasit de biata lui sora, care il iubea atat de mult. Dansa era bolnava de picioare si mergea foarte anevoios, sprijinindu-se de el Din cand in cand se opreau in fata vreunei pravalii si rugau sa li se aduca un scaun. Poposeau.
Dansa era ca si el de inalta, cu fata searbada, bolnavicioasa, ochii ei de o adanca suferinta catau trist dar dulce - era dulce si privirea si zambetul ei.
Uneori il stapanea o adanca melancolie. Calca incet si rar; capul mereu lasat in jos.
ii placea sa rataceasca prin locuri parasite, sa nu-1 insoteasca nimeni. Se furisa in singuratatea aleelor din gradina Varnav. Se oprea in loc si asculta cantecul pasarilor, apoi se pleca de culegea carabusi, ii punea pe palma si statea cu mana intinsa pana ce ei isi luau zborul, in vreme ce deasupra lui tremurau linistit florile albe, pe cari el atat de mult le iubise, si cadeau molcom peste dansul, cadeau lacrimile primaverei
intr-o zi ploioasa de toamna, poetul - imbracat intr-un palton terfelit si cu aceeasi palarie pe cap, cu care venise de la Manastirea Neamtului - se invartea de jur-imprejurul Casei de economie. Era foarte nelinistit. Trebuia sa intre inauntru pentru a primi, pare-mi-se, oarecare suma de bani. A stat mult in ploaie. De cateva ori s-a intors la usa
Nu mult dupa aceea auzii ca poetul a plecat la Bucuresti, de unde nu s-a mai intors." Eminescu, M., Diverse, p. 111-112.
In anul 1889, nebunia revenindu-i din nou, pentru a treia si cea din urma oara, Eminescu afost internat in casa de sanatate a doctorului Sutu.
Foarte miscator felul in care poetul Vlahuta istoriseste o vizita ce a facut-o la ospiciu sarmanului poet. Din spusele sale rezulta ca bolnavul tot mai avea din cand in cand clipe de luciditate, in care-si da seama de mizeria vietii sale.
L-a gasit recitand versuri. "Si cand, ostenit de acest joc curios de versuri sonore si pustii, isi lasa tacut privirea in pamant, figura lui imbraca iarasi acea expresie de tristete vaga - umbra acelui apus dureros al constiintii, care-i dadea in momentul acela infatisarea unui zeu invins, parasit de puteri si umilit. Eu ma uitam la el, mi se rupea inima de mila, si nu stiam ce sa-i spun. Dupa cateva minute de tacere isi impreuna mainile si, ridicandu-si aiurit ochii in sus, ofta din adanc si repeta rar, c-un glas nespus de sfasietor: «Of, Doamne, Doamne! » Era, in acest suspin al lui si in aceste cuvinte, sinteza fintregii lui vieti, si, poate c-o ultima fulgerare de constiinta a strabatut in clipa aceea lantul tuturor suferintelor lui, din copilarie si pana in ceasul in care se afla. M-a podidit plansul si am plecat."1
Aceasta licarire de constiinta in sufletul sau, coplesit de grozavele atingeri ale nebuniei, ne aminteste accesele de disperare de care era cuprins, la inceputul nebuniei sale, sarmanul filosof Nietzsche, in putinele clipe lucide pe cari le mai avea din cand in cand. Se destepta la miezul noptii si, plangand in hohote, repeta: "Sunt prost, sunt prost!"
Si ne mai aminteste sfasietoarele tanguiri ce se auzeau din celula casei de nebuni in care era inchis poetul Lenau: "Nenorocit este sarmanul Lenau!"
O intamplare pe care am putea-o numi fericita - caci decat o viata moarta, mai bine nimic - a facut ca Eminescu sa moara in ziua de 15 iunie 1889.
Iata accentele disperate cu care nenorocita lui sora anunta d-nei Cornelia Emilian moartea iubitului ei frate.
"Lacu-Sarat, 1889, iunie 22.
Scumpa mama. Nu sunt in stare a va descrie nici ce am privit cu ochii mei, nici ce s-a intampinat, de nu am fost in stare a va scrie nimic.
Atat va spun si va rog sa spuneti la toti ca nenorocitul meu frate a murit in cea din urma mizerie si moartea i-a fost cauzata prin spargerea capului ce i-a facut-o un nebun, anume Petrea Poenariu.
Moartea lui Mihai si ologirea mea provin numai din saracie! Ce nedreptate este in lume, unii se rasfata in lux si eu n-am cu ce ma cauta. Zdrobita cum n-am fost niciodata, va rog scumpa mama nu ma parasiti
H. Eminescu" Henrieta si M. Eminescu, Scrisori, p. 121-122.
In privinta ultimelor ceasuri din viata lui Eminescu s-au publicat in ziarele si revistele de atunci oarecare amanunte. Un fapt caracteristic ce se observa in multe cazuri de nebunie este ca, aproape de momentul sfarsitului fatal, mintea bolnavului devine lucida. De ce? Nu se stie. Acest fenomen s-a observat si la Eminescu.
"Cu 17 zile inaintea incetarii lui din viata - scrie Romanul - doctorul Sutu a inceput a se ingriji de sanatatea luceafarului poeziei romanesti, caci Eminescu incepu a merge din ce in ce mai rau.
Era vineri 16/28 iunie [data gresita, caci a fost joi, 15 iunie] dimineata, el ceru sa i se dea un pahar cu lapte si ceru sa i se trimeata dr. Sutu, caci vru sa vorbeasca cu el. Era in momente de lucididate; doctorul intrebandu-1 cum se simte, Eminescu raspunde ca are dureri in tot corpul, cari ii casuneaza mult rau. Din nenorocire aceste momente lucide n-au tinut mult, dupa o jumatate de ora, bietul Eminescu incepu din nou sa aiureze. Doctorul Sutu cauta sa-1 linisteasca si poetul se duse sa se culce. Nu trecu nici o ora, cand dr. Sutu intra din nou la el; de asta data il gasi intins fara nici o suflare. Eminescu murise.
Dupa parerea doctorilor, moartea a provenit din apoplexie."
In urma dorintei domnului Titu Maiorescu, se proceda la autopsia cadavrului lui Eminescu.
S-a constatat, spune Constitutionalul, ca "creierii aveau o greutate de 1400 grame, cu toate ca erau in stare de inmuiare (ramolitie). Emisferul stang singur cantarea 595 grame, cel drept 555, fara cerebel. Partea psihica a creierilor era aproape total ulcerata in emisferul stang; chiar si cea psicho-motrice; membranele creierilor, injectate si aderente. Circumvolutiunile mult dezvoltate si adanci. Inima in stare de ipertrofie pasiva cu degenerarea grasoasa a tesutului muscular; la radacina aortei s-a constatat inceputul unui proces ataeromatos, iar valvulele inimei erau intacte. Degenerarea grasoasa s-a gasit in acelasi stadiu si la tesuturile ficatului, care, bineinteles, era putin ipertrofiat. Splina in stare iperemica si degeneratiune." Revista politica, Suceava (Bucovina), 1 august 1889.
Informatiile pe cari le dam aici nu au complet caracterul stiintific, si nici nu-1 pot avea, deoarece ele sunt marturisiri ale unora si altora care, ca toate marturisirile, au o cantitate mai mare sau mai mica de subiectivitate. insa, pe cat ne-a fost cu putinta, am cautat sa fim cat se poate mai bine documentati.
Ce fel de om era Gheorghe Eminovici, tatal poetului? Afirmatiile in privinta lui se aseamana in trasaturi generale.
Iata ce spune despre dansul d[omnul] Corneliu Botez: "Tatal poetului era un barbat inalt la stat, foarte robunst, gras, cu ochii verzui-albastri, nas acvilin, fata rumena si rotunda - cu mustati si putina barba - rotunjita de jur-imprejur; la batranete, cu parul alb, neplesuv; cu portul si exteriorul bine ingrijit. Era un caracter ferm, o fire vesela in timpuri bune ca si grele, si originala; vorbaret si plin de spirit muscator. Fuma, nu bea. Avea talent de imitatie a vocii si miscarilor. Imita pe cepelegi, pe gangavi, pe boierii cu tabieturi si alte asemenea cu o extrema iscusinta. Batranul Eminovici era inzestrat cu o memorie fenomenala a numelor, datelor etc, memorie pe care a mostcnit-o si poetul Avea o colectie mare de scrieri romanesti si cunostea adanc istoria tarii.
Avea darul vorbirii si un asa de mare mestesug de a istorisi, ca zile si nopti nu ti s-ar fi urat a-l asculta. Avea un glas sonor, muzical si se exprima in cea mai curata si aleasa limba romaneasca, concis in stil. ii placea sa povesteasca intamplari si aduceri aminte din trecut.
Cunostea bine toate limbile: polona, rusa si ruteana si vorbea binisor frantuzeste si nemteste. ii placea[u] petrecerile, dar nu era patimas de chefuri. Era ceremonios, traia bine sub toate raporturile Atat dansul, cat si mama poetului erau religiosi, nu lipseau dumineca si in zi de sarbatoare de la biserica si se supuneau obiceiurilor religioase in mod strict.
Gh. Eminovici era foarte violent, cicalitor si sever cu baietii lui si de aceea copiii inclinau mai mult catre mama lor. Eminovici ades ii batea si in special pe Mihai, poetul, pe care il considera ca cel mai rau copil al sau". Omagiu lui Eminescu, p. 33-35.
Iar d[omnul] N. Petrascu spune: "Tatal lui Eminescu, Gh. Eminovici, era un batran vioi si hazliu" Petrascu, N., Mihail Eminescu. p. 6-7.
Cam acelasi lucru spune si Caragiale, care 1-a cunoscut personal: "Era un batran foarte dragut, glumet si original"1.
Si, in sfarsit, capitanul Eminescu spune urmatoarele: "Tata avea ochi albastri; un caracter foarte violent, dar in schimb era bun la suflet Avea o putere herculeana si vorbea bine nemteste si ruseste.
Mai avea o memorie uimitoare. Scria nu caligrafic, dar foarte lizibil si stilul era scurt si concis; caracter ferm, nelingusitor, rezolva imediat chestiunea Avea o mare aversiune contra grecilor, nu stiu, din propria lui convingere, sau fiindca Bals [la mosia caruia era scriitor] nu-i putea suferi pe greci" Omagiu lui Eminescu, p. 147.
Din aceste insusiri ale tatalui, Eminescu avea memoria, predilectia pentru studiul istoriei, mai ales pentru acela privitor la istoria neamului, talentul de a povesti, glasul sonor si placut - dupa cum au spus d-nii Negruzzi, Slavici etc. -simtul moral, bunatatea sufleteasca. Eminescu era violent. Un fost intim al sau mi-a spus ca a fost de fata cand era sa sparga capul unui prieten al sau, si acela literat de valoare, din cauza unor tachinari nevinovate de altfel.
insa i-au lipsit lui Eminescu tocmai acele calitati ale tatalui sau care ii erau mai trebuincioase in lupta pentru existenta si mai de folos pentru multumirea sufleteasca. Astfel, dansul a fost lipsit de vointa tenace, necumpatat si foarte neglijent pentru trupul sau. Dar asupra acestora vom mai reveni.
Dupa cum rezulta din actul de deces, vazut de d[omnul] Corneliu Botez, "G Eminovici a murit la 19 martie 1884, in varsta de 72 ani si a fost inmormantat la Ipotesti. Moartea i-a provenit din cauza unei afectiuni genito-urinare, de care suferea de mai mult timp".
La 1840, G. Eminovici se casatoreste cu Raluca, mama poetului, o femeie asezata, blajina.
"Mama poetului era mai mult mica de stat /scunda/, oachesa, dar robusta, cu fruntea lata si cu ochii negri; o fiinta tacuta, resemnata, visatoare, cu un zambet dureros pe gura, S. Regelui catre Bismarck, sau un membru al familiei M. Sale", nu-si aduce bine aminte capitanul Eminescu.
"Tot atunci a fost autorizat sa asiste la manevrele armatei germane, dar fatalitatea - ne spune d-ra Tautu - 1-a urmarit si pe dansul, caci a racit si a murit de pneumonie. Capitanul Eminescu insa sustine ca ar fi cazut de pe cal si din aceasta cauza a murit la 20 sept. 1873, in varsta de 29 ani si a fost inmormantat la Ipotesti"1. lorgu - spune capitanul Eminescu - era "inalt, par mustati negri, ochii caprii, pielea alba, sombnr, cand radea, se schimba vremea".
Poetul ii semana deci la culoarea parului si la dispozitia sufleteasca, fiindca nici dansul nu era vesel.
Ilie era bland, inalt, vesel, ochi albastri, mare talent la
desen2. A studiat medicina in Bucuresti in scoala lui Davila.
A murit de tifos in iarna anului 1862 sau 1863,
molipsindu-se la spitalul militar de la soldatii bolnavi3.
Al cincilea frate al poetului, Vasile, a murit in varsta de
un an si jumatate.
Poetul Eminescu a avut trei surori: Maria, Aglaia,
Henrieta.
Maria a murit in etate de 7 ani si jumatate.
Aglaia era cea mai in varsta. in anul 1870 s-a casatorit cu Ion Drogli, profesor de pedagogie la Cernauti, care a murit la 7 ianuarie 1871. Cu el a avut doi copii, ofiteri in armata austriaca. Dupa moartea lui Drogli, Aglaia s-a casatorit cu un ofiter austriac, Gareis Edle von Dollitzsturm. Dansa a
murit acum cinci ani.
Sora care a jucat un rol mare in cea mai trista epoca a vietii lui Eminescu, a fost Henrieta. Dansa 1-a ingrijit in modul cel mai devotat, dupa ce dansul a iesit din Manastirea Neamtului, unde fusese internat cu ocazia celui de al doilea atac de nebunie, in anul 1887, pana in anul 1888, cand a plecat la Bucuresti. Ea a murit de apoplexie, in varsta de 32 de ani, la 14 octombrie 1889, dupa cum se constata din actul de deces, vazut de d[omnul] Corneliu Botez.
Era oloaga de la varsta de cinci ani, dupa cum marturiseste intr-o scrisoare adresata d-nei Cornelia Emilian. "Neputiincioasa cum era, si fara nimeni in preajma ei care s-o ajute, ea a murit in mare mizerie. intr-un sicriu ordinar de brad ramasitele ei pamantesti au fost depuse de-a dreptul la cimitir intr-o birja cu un cal, a lui Ion Suceveanu din Botosani. Moartea ei a fost declarata la ofiterul starii civile de un zugrav, Florian Catul si de birjarul Suceveanu, nestiuta si nejelita de nimeni"1.
Capitalul Eminescu spune ca era "satena, roscata, ochii caprii, inalta. N-avea absolut nici o cultura, dar era plina de multa imaginatie si de o inteligenta deosebita"2. Ceea ce reiese din scrisorile ei este ca era cu mult bun simt si de o minte cumpatata. Ca era de o inteligenta deosebita si plina de multa imaginatie, aceasta nu se vede din ele.
Aruncand o privire generala asupra familiei poetului, constatam ca cu unii dintre membrii ei, Eminescu nu avea nici un punct de asemanare, iar cu altii se asemana intrucatva numai intr-unele privinte.
Dupa cum se constata din marturisirile celor care i-au cunoscut, amandoi parintii erau originali. De altfel, originalitatea era nota caracteristica a intregii familii.
Ceea ce distinge pe Eminescu de membrii familiei sale sunt unele originalitati mai pronuntate decat acelea ale unora dintre membrii ei si unele calitati atat de dezvoltate, incat au atins genialitatea Acestea sunt: imaginatia si inteligenta.
In randul intai, temperamentul si caracterul unui scriitor se cunosc din viata lui sociala. Observand peripetiile ei, ne putem face o idee despre personalitatea lui in deosebitele epoci, constatand in acelasi timp daca in viata lui sufleteasca este legatura de continuitate sau care sunt abaterile care ne-o infatiseaza ca ceva anormal sau morbid.
Eminescu n-a fost omul confidentelor, de aceea si viata lui sufleteasca este mai greu de aflat si de studiat. Din aceasta cauza nu i-o putem constata decat din unele manifestari externe, in cari ea s-a dat pe fata - adesea fara voia lui - si la cari au fost martori unii dintre cunoscutii si prietenii sai. Nu este de mirat ca studiul acesta, mai cu seama in partea biografica si cea psihologica, sa faca mai mult impresia unei compilatii, din cauza numeroaselor citari. Ceea ce ne-a facut sa procedam astfel, este dorinta de a ne tine strict de principiul ca sa dovedim tot ce afirmam. Prin urmare, citarile erau trebuincioase. Cand este vorba despre un om mare, chiar cand sunt numeroase, nu strica; caci constati adesea ca multe dintre acelea cari la inceput iti pareau de prisos, adesea isi au si ele insemnatatea lor, daca le privesti dintr-un anumit punct de vedere.
Urmarind de aproape viata sociala a lui Eminescu, in toate peripetiile ei, constatam ca dansul a fost un refractar. Sufletul sau nu se putea adapta la calapodul formelor sociale. Eminescu s-a abatut totdeauna din drumul batatorit de catre altii, creindu-si un fel de viata a lui proprie, in care mai-nainte de a cauta sa se poarte dupa placul altora, asa cum fac cei mai multi, dansul s-a purtat dupa placul sau.
Dansul avea ceva din temperamentul vagabond al lui Gorki si din firea de boem a lui Paul Verlaine. Aceste insusiri s-au manifestat chiar de la varsta de opt ani, cand a parasit pe jos scoala primara din Cernauti si s-a inapoiat acasa la Ipotesti. Si tot din copilarie s-au manifestat la dansul anumite particularitati, cari il faceau sa se deosebeasca de ceilalti copii de varsta lui.
"De mic copil Eminescu avea o fire care contrasta cu a celorlalti copii de seama sa. Dansul avea apucaturi poznase si bizare, cum era aceea de a disparea de acasa in mod ciudat, cate o saptamana si a se reintoarce iar". "Eminescu de mic copil nu statea la vorba cu baietii din sat; de joaca cu ei, nici vorba. Nici cu fratii lui nu se punea la joaca sau la vorba, si umbla totdeauna singur si pe jos. Fratii lui Mihai, dimpotriva, umblau pe mosie calari. Poetului insa nu-i placea, ba si radea de ei, cand ii vedea calari. Nu era vorbaret de felul sau".
"Eminescu umbla totdeauna hoinar, cu cate o carte in buzunar, hoinarind asa, manca uneori cate un covrig la doua-trei zile. Zadarnice erau incercarile parintilor de a-1 gasi si aduce la masa." ,foetul de mic copil iubea codrii si singuratatea. Vara, mai nu dormea acasa, ci pe sub hambare, ori se infunda in padurile din imprejurimile Ipotestilor, pe care le cutreiera in lung si in lat."
"Eminescu, nemultumit de roadele ce culegea in scoala, cat si de felul de hrana ce se dadea la gazda unde se gasea in pensiune, fugi din scoala. Dansul pleca pe jos pana la Mihaileni; cum insa nu putu trece granita fara bilet de libera circulatie, s-a pitit in dosul uneia din harabalele mari de marfuri care circulau prin tara in acele vremi si astfel trecu granita fara sa fie observat. De aici o pomi tot pe jos, pana la Ipotesti unde, cum ajunse, tatal sau ii administra o zdravana corectie si-1 expedie din nou la scoala, dar nu spre bucuria directorul ei, Wolf."
"Cand micul Mihai ajunse la Ipotesti, ne scrie capitanul Eminescu, nu veni de-a dreptul acasa, ci se tot invartea pe langa un par cu pere al lui Neculai Isacescu, megiesul parintilor poetului"
"A trimes indata sa-1 aduca, - el a dat sa fuga, dar 1-a prins un vizitiu, Vasile Rusu (rus si era). Copilul incepu sa tipe cat il lua gura, cand il aduse in brate cu sila. Seara, venind tatal sau acasa, mama lui 1-a ascuns, caci se temea sa nu-1 bata si tocmai a doua zi, luandu-1 cu binisorul, ii spuse intamplarea. Tatal sau 1-a judecat, zicand: «Atata treaba am, Raluca, si acum trebuie sa plec la Cernauti, sa duc talharul ista la scoala». A doua zi a plecat cu el la Cernauti."
"Eminescu a fugit in doua randuri din Cernauti. Cand a fugit intaia oara, era in clasa II primara. Cand a fugit a doua oara, tatal sau voind sa-1 duca din nou la scoala tot in Cernauti, Eminescu incerca sa scape cu fuga Atunci slujitorul Costache Cretu, care ne-a povestit intamplarea, Vasile al Dascalitei si Toader Rusu, alergand dupa el, l-au ajuns si prins departe de sat, in deal, pe soseaua nationala ce duce la Botosani. Eminescu spunea: «De ce nu ma lasati sa merg unde stiu?» Oamenii intampinau: «Haide indarat, cuconasule, la boier acasa, sa te duca tot la Cernauti, ca nu-i chip altfel. » Eminescu replica: «La ce sa ma dea la Cernauti, ca eu sunt invatat si fara Cernauti?!» Acasa 1-a tinut toata ziua legat. El spunea tatalui sau: «De ce ma legi degeaba, caci eu stiu sa ma dezleg»" Botez, C, in Omagiu, p. 53-55.
Tot despre Eminescu, cand era in varsta de 11 sau 12 ani, dr. A. Stefanovici, care a stat impreuna cu el la aceeasi gazda in Cernauti, ne povestea urmatoarele: "Pe cand noi, istilalti, duminicile si ceasurile slobode chiar a zilelor de scoala, mergeam adeseaori sa batem mingea pe campul intins de exercitii din dosul gradinii publice, numit pe atunci Pulverthurm (pulberarie) si care loc azi e cu totul ocupat de o suburbie cu case si gradinite sistem cottage, - Eminescu, care de altfel era un elev de mijloc, elev de trecere, cum s-ar zice, prefera sa stea acasa si sa citeasca felurite carti, care se gaseau in biblioteca liceului, ca: Hoffinann' Erzahlungen. Der fliegende Hoilander, Bianca etc., iar cand ne intorceam seara acasa, el avea obiceiul de a ne povesti din cele citite. O facea aceasta si rugat fiind de noi si de teama de a sta singur in odaia lui, caci era foarte superstitios si se temea grozav de stafii. in Omagiu, p. 49-50.
Aceasta dorinta precoce de citit si nesociabilitatea s-au observat si la Ibsen. "Era foarte putin sociabil, spunea sora sa, si ne cazneam in toate felurile ca sa-1 retinem in mijlocul nostru. Am fi dorit ca sa se joace impreuna cu noi, si cateodata ii bateam asa de tare cu pumnii in usa, incat il scoteam din toate rabdarile; Atunci Henrik deschidea usa cu iuteala si se lua dupa noi." Zaharia, N., Henrik Ibsen. Bucuresti 1907, p. 16.
In ceea ce priveste talentul precoce de povestitor al lui Eminescu, dfomnul] Sbiera face comunicari interesante. Este vorba de timpul cand era in liceu. "Dintre toate obiectele ii placea lui Eminescu mai tare limba romana (in ci. II), istoria si geografia. Cel mai putin samana sa-i fi ticnit matematicile." Relativ la obiectul istorie, profesorul Ilie Lutia, care a fost conscolarul lui Eminescu in anul scolar 1862/63, ne-a impartasit urmatoaele: "Profesorul de istorie, Neubauer, fiind cam comod si vazand ca Eminescu stie asa de bine mitologia greceasca, mai ales povesti cu expeditia Argonautilor, razboiul troianic, Odiseu, etc, cand avea sa deie lectiuni noua, nu istorisea singur, ci anuntandu-se de obicei Eminescu, il punea pe el de povestea lucruri de acestea, ascultandu-1 ceilalti elevi cu mare atentiune. Neubauer i-a si pus, drept recompensa, la finea semestrului I, nota cea mai buna, - ausgezeichnet ".
"De importanta mare pentru o caracteristica dreapta a lui Eminescu ca baiat de 12 ani, este nota ce a primit-o la conduita la finea anului scolar 1861/62: «tadelfrei bis auf seine Geschwatzigkeit» = guraliv, de altfel ireprosabil. "
Deci firea lui cea retrasa si ganditoare seamana sa si-o fi insusit abia mai tarziu. Credem ca pe biograful lui Eminescu il va interesa si ceea ce mi-a spus profesorul I. Sbiera, ca "Eminescu era vioi, dar indata ce profesorul ii facea vreo observatie, el deodata devenea linistit, pastrand tacere adanca. Interesant este ca si atentia lui de obicei nu era tintita asupra obiectului ce se trata in scoala; aceasta mi-o dovedesc notele din rubrica «Aufmerksankeit» (atentiunea)" Sbiera, I., op. cit., p. 15.
Dupa cum se vede, inca din copilarie Eminescu s-a dovedit ca un susceptibil si visator, - insusiri care predispun de timpuriu la suferinta; caci, pe de o parte, te expun sa fii lesne ranit; iar pe de alta, sa fii mai dureros impresionat de realitate. Nu e vorba, neatentia lui Eminescu poate ca de multe ori era pricinuita si de felul putin placut si interesant in care unii dascali isi faceau cursul.
in ceea ce priveste neplacerile ce le-a avut din cauza matematicilor, avem de Ia el niste pretioase marturisiri, din care rezulta si faptul ca dansul nu-si ignora valoarea.
"Eu stiu chinul ce l-am avut eu insumi cu matematicile in copilarie, din cauza modului rau in care mi se propunea, desi indealtfel aveam unul dintre capetele cele mai destepte. N-ajunsesem nici la varsta de douazeci de ani sa stiu tabela pitagoreica, tocmai fiindca [nu] se pusese in joc judecata, ci memoria. Si desi aveam o memorie fenomenala, numere nu puteam invata deloc pe de rost; incat imi intrase in cap ideea ca matematicile sunt stiintele cele mai grele de pe fata pamantului. In urma am vazut ca-s cele mai usoare, desigur, pe de o mie de parti mai usoare decat limbile, cari cer memorie multa. Ele sunt un joc cu cele mai simple legi ale judecatii omenesti, numai acele legi nu trebuie puse in joc goale si fara nici un cuprins, ci totdeauna aplicate asupra unor icoane vazute ochilor."
Am spus mai inainte ca o insusire prin care se asemana Eminescu cu Verlaine a fost temperamentul sau de boem. El a fost foarte neglijent pentru corpul sau. Unii au sustinut ca n-a fost asa intotdeauna si ca numai cand primele simptome ale bolii au inceput a se ivi, atunci dansul a devenit foarte neingrijitor de sine. Din numeroase marturisiri ale celor ce au avut ocazia sa-1 vada in 1866 la Blaj si la Sibiu, adica atunci cand dansul, de abia era in varsta de 15-16 ani, reiese contrariul. Aceasta dovedeste ca la el acesta a fost un defect innascut.
Poate ca unii nu vor gasi o vina ca am reprodus aceste parti intunecoase din viata lui Eminescu; insa, chiar daca ele nu-si au insemnatate din punct de vedere literar, nu tot astfel este din cel psihiatric Si afara de aceasta, chiar daca Eminescu a avut aceste slabiciuni, ele sunt pe deplin scuzabile: intai, fiind ca erau inerente naturii sale si, al doilea, ca au fost pe deplin covarsite de marile lui calitati.
Iata cum ni-1 descrie pe Eminescu, d[omnul] Ieronim G. Baritiu, unul dintre cei care l-au cunoscut prin 1866.
"Eram student la gimnaziul de stat din Sibiu cand, in primavara anului 1865 sau 1866, nu-mi aduc tocmai bine aminte, sosi in acel oras trupa teatrala a lui Mihai Pascaly.
Eram si noi, tineretul, intr-o grupa si iata ca vine inspre noi un tanar, ce semana a fi si el actor din trupa lui Pascaly, cu parul lung si de culoare neagra foarte frumoasa, cu niste ochi mari de taietura migdalelor, plini de o veselie melancolica, niste ochi expresivi, vorbitori si totodata misteriosi. Erau niste ochi din cei mai periculosi pentru inimile neexperte de fete, iar pentru femeile experte erau ochii dorului in capul acelui tanar de statura mijlocie dar bine legat, ei iti faceau impresia unui om predestinat, unui om fatal. Erau ochii despre care fericitul Alecsandri zicea ca sunt ochi mari, fara noroc." Baritiu, Ieronim G., Mihail Eminescu. In Randunica, 1894, p. 5.
Aceasta descriere este destul de necompleta, dupa cum se vede. Autorul a relevat numai partea cea mai interesanta din infatisarea lui Eminescu, adica ochii "ferestrele sufletului".
Iata insa cum il descrie N. Densusianu:
"Eram iurist sau, folosindu-ma de galicismul din Tara Romaneasca, eram student in drept la facultatea din Sibiu, in anii 1865-1870. intr-o zi de toamna, anul nu-mi pot aduce bine aminte [1866], pe cand treceam pe strada Macelarilor, ma intampina din jos de poste un tanar de la institutul teologic-pedagogic de acolo, si-mi prezinta pe un alt om tanar, cu fata negricioasa, cu ochi mari deschisi, cu un zambet pe buze; si-mi spune ca este Eminescu, care anume ma cauta pe mine. Pana aci intre mine si Eminescu nu exista nici o cunostinta personala. Dansul publica pe timpul acela in Familia d[omnu]lui Vulcan primele sale incercari poetice
Un fior ma cuprinse, un fior pentru primul moment neexplicabil, cand am vazut pe acest tanar scriitor imbracat intr-un costum cu totul singular. O spun, nu in dezonoarea acestui om, ci pentru cunoasterea truditei sale sorti, ca in adevaratul inteles al cuvantului, curgeau zdrentele de pe el. Abia se mai vedea pe la gat un mic rest de camasa neagra, - iar pieptul de sus si pana jos era gol, si cu mare necaz cerca bietul om sa-si acopere pielea cu o jacheta rupta, in toate partile zdrentuita de la maneci pana la coate si cu niste simpli pantaloni zdrentuiti din sus si zdrentuiti din jos Si cu toate ca el se afla in costumul celei mai crude suferinti, iti zambia intruna cu atata multumire, ca si cand intreaga lume ar fi fost a lui."
Densusianu, N. in: Anuarul, III, p. 14.
Este de trebuinta sa reproducem si descrierile facute de catre altii cari, asemanandu-se in partile lor principale, dovedesc ca Eminescu inca de atunci era foarte nepasator de cele privitoare la viata asa-numita trupeasca. S-a mai constatat apoi ca era si putin sociabil.
,A doua zi dupa sosirea lui Ia Blaj, istoriseste d[omnul] Cacoveanu, in studentime fierbea vestea si pe buzele tuturor sunau cuvintele: «E aici Eminescu, e aici Eminescu!» Aceasta fii in 1866, prin luna lui mai pe la sfarsit."
Eminescu era deci cunoscut pe atunci. Aceasta nu trebuie sa ne surprinda, deoarece pe la inceputul acelui an a publicat o poezie in brosurica dedicata memoriei lui Aron Pumnul, despre care am vorbit mai inainte; iar in februarie 1866, poezii in Familia lui I. Vulcan.
"Era un tanar intre 16-17 ani, statura mijlocie, frumos si roscovan. Avea un par negru dat indarat si lung, parea a nu fi tuns de un an de zile.
Era intr-un surtuc de peruvian negru, ros, scurt in maneci si rupt in coate, in niste pantaloni de alta culoare (galbeni, mi se pare) scurti de se vedea de sub ei pana la infasurari ciobotele scalciate si prafuite. Pe cap purta, desi era cald deja, caciula neagra, grea, saoasa de miel.
Eminescu era un tanar sanatos ca piatra, nealegator in ale mancarii, manca bine, dormea lung si fara grija, dimineata de regula pe la opt ore se scula, se spala, da cu degetele de cateva ori prin parul bogat si lung dat pe spate si era pieptanat gata. imbiindu-1 cu pieptenul, imi zise: «Chiar bine, frate, ca eu parca am scapat din focul de la Troia, si n-am astfel de scula.»
Dupa ce dimineata se gatea, dejunam cu ce da Dumnezeu si de regula el mergea de se scalda in Tarnava la moara, mai jos de roata si se scalda intruna, pana la amiazi La pranz venea si Eminescu de la scalda, unde punea in mirare pe toti cu manevrele ce facea inot E de notat insa ca se scalda deoparte singur, si cu cei dimprejur nu facea multa vorba. ii placea sa iasa in piata Blajului, bogata in poame de tot felul. isi umplea caciula cu poame si apoi, mancand, sta deoparte razand de strengariile studentilor din piata, Tara a lua insa parte la ele vreodata. in scaldat excela. in altele era moderat. Nu bea, nu fuma, nu juca carti, era ca o fata mare."
Cacoveanu, St. in Luceafarul, 1904. p. 71-72.
Un alt cunoscut al lui Eminescu, dfomnul] Onea, il descrie cum 1-a vazut in septembrie 1866, tot la Blaj. "Purta par negru, cam ca al preotior orientali, dar in partea dinapoi retezat. Vestminte avea: pantaloni si jiletca de culoare sura si roc negru. De multe ori se culca noaptea imbracat, desi in chilie nu era frig. Cand se scula dimineata din pat, parul lui cel frumos precum si rocul ii erau impestritati cu fulgi de pene. Dar aceasta nu-1 nelinistea, pentru ca, desi in odaie era perie de vestminte, nu o folosea spre a se curati, ci da numai de cateva ori cu palma mainei peste roc, si asa unii dintre fulgi ramaneau toata ziua pe roc si in par La pieptanat, de cele mai multe ori nu folosea peptenul, ci isi facea pepten din degetele ambelor maini le infigea in parul sau cel mare si cu ajutorul lor il da indarat"'
Un alt cunoscut al lui Eminescu, dfomnul] P. Uilacan, spune: "Era imbracat in pantaloni negri si Kaiserrock negru si, daca imi aduc bine aminte, avea pe cap caciula. Era de statura mijlocie, avea fata surazatoare, ochii negri scanteietori, sprancene groase si par negru des; era om frumos si simpatic.
Interesante marturisiri despre Eminescu in 1866 a publicat si dfomnul] N. Petra-Petrescu, reproducand in acelasi timp o scrisoare a unuia, care avu ocazia sa cunoasca pe poet mai de aproape. Chiar daca aceasta scrisoare contine unele exagerari, insa in ceea ce priveste fondul este adevarat, intrucat corespunde si cu marturiile altora.
"Grigore Dragos, un conscolar al meu, care era cel mai varstnic din clasa si mai copt la minte, din care cauza il si numeam filosoful, imi scrie o epistola foarte interesanta relativa la Eminescu. lata cuprinsul:
«Iubite frate N. ,
Cunostinta mai de aproape cu dansul am facut inainte de a parasi el Blajul, cu vreo patru-cinci saptamani. Asadara, din periodul ultim pot sa-ti scriu ceva despre dansul. Eminescu era un june compact, fata bruneta, ochii negri, par mare retezat, se tragea in negru, vocea groasa, barbateasca. Om inchis la natura. Umbla mai mult tot singur Semnele disperatiunei se aratau in fata, in umblet, in vorba, in ordinea vestmintelor de pe dansul etc.
imbracamintea lui consta dintr-un roc negru, pantaloni negri, papuci, palarie neagra, dar toate astea trecute de vechi pline de pulbere si de toate necurateniile. Umbla nespalat, negreblat, cum s-ar zice. Era foarte indiferent cum ii sta parul, cum ii sta vestmintele pe dansul pline de scame Pe scurt, era un om excentric. Avea aparitia unui om vagabung si pare-mi-se de asa il tinea in corpul profesoral din Blaj, cu atat mai vartos ca el avea mare antipatie de studiile gimnaziale, cari recereau exactitate si incordare mare.
Manca multe poame, dar le manca de foame. Flamanzea mereu. Nu era de mirare ca era asa disperat. imi spunea ca are niste frati, cari il mai ajutau cate cu ceva, ca, dupa cum stii, eram credincier la masa profesorilor si cand imi mai ramanea cate ceva, ii dam. Mi se rupea inima de mila, unde-1 vedeam cum umbla de destramat si flamand in periodul ultim, ca mai inainte nu stiu pe unde a stat si cum a trait. «Nu ti-a mai ramas ceva?» imi zicea sarmanul cu o fata palida demna de compatimit. Mai bine de o luna l-am ocrotit pe la mine. Venea seara, cina si se suia in podul grajdului de la seminar si acolo se culca incaltat, imbracat se sula tarziu, plin de gozuri, etc.»"
Pertra-Petrescu, N., in Anuarul III, Brasov, 1900, p. 11-12.
Nu putem grupa la un loc absolut toate particularitatile sufletesti ale lui Eminescu, fiindca sufletul sau a fost foarte complex si nu s-au manifestat toate in acelasi timp, ci treptat-treptat si in multe si felurite imprejurari ale vietii. De aceea, despre unele vom vorbi in acest capitol; despre altele am vorbit deja.
Se va mai observa in decursul acestui studiu, repetirea unor citatiuni. Aceasta era de trebuinta intrucat ele servesc pentru dovedirea mai multor lucruri deosebite.
Urmarind cu de-amanuntul peripetiile vietii lui Eminescu, precum si scrierile sale, constatam ca insusirile si calitatile lui sufletesti s-au manifestat toate de timpuriu si ca nu s-au schimbat deloc pana in timpul manifestarii nebuniei sale. insa, dupa cum vom vedea, cu cat se apropia mai mult de nebunie, cu atat unele originalitati si defecte ale sale se accentuau mai mult
La varsta de 19 ani, in Eminescu nu s-a facut nici o schimbare. D[omnul] Cacoveanu, care a petrecut cu el la Bucuresti in 1868-69, un an de zile, spune urmatoarele:
,Avea o fire ascetica. isi batea capul cum s-ar putea inventa ciubote si haine cari sa nu se mai strice. «Noi suntem robii trupului. Ce n-am putea face de n-ar cere trupul haine si gura de mancare!» imi zicea adeseori.
N-avea obicei sa manance la timp si loc anumit. Unde il ajungea foamea, la acel restaurant intra si manca, dar acel restaurant era intotdeauna mai de rand. Un rand de haine il purta continuu pana se strica ori se murdarea, pana atunci altul nu-si cumpara. Haine de sarbatoare nu tinea. Si ghetele le purta pana se rodeau binisor. Se imbraca fara pic de vanitate, nu ca sa placa, ci ca sa poata iesi cat de cat cuviincios intre oameni. Din toaleta mai totdeauna ii lipsea un amanunt, desi nu neaparat de lipsa, dar totusi necesar, de pilda un nasture, ori batista. Odata fiind invitat la masa la Pascaly, n-avea batista in buzunar. Ce sa faca? in pripa lua servetul de langa farfurie si stranuta, apoi se sterse cu el. Aceasta mi-o spunea el cu mult haz; eu intrebam: «Ei bine, ce a zis Pascaly?» - «A facut ochii mari de broscoi.» Si radea, radea infundat, cum ii era obiceiul."
Cacoveanu, St., in Luceafarul, 1905. p. 62.
Erau insa unele cazuri in care Eminescu se imbraca galant si anume in timpul cand a fost inamorat de Veronica Miele. Astfel, d[omnul] C. Botez istoriseste ca palaria obisnuita a lui Eminescu era semi-jobenul. insa cand Veronica Miele venea la Bucuresti, dansul purta joben. Redactorii de la Timpul, cand il vedeau cu joben, il tachinau spunandu-i: "A venit Veronica!".
De asemenea mai gasesc ceva privitor la eleganta fortata a lui Eminescu intr-un articol al lui Caragiale, unde, cu toate ca nu este citat nume, se observa destul de transparent despre cine este vorba.
"Cu toata inegalitatea temperamentului sau, Eminescu avea doua coarde totdeauna egal de intinse: vesnic inamorat si vesnic avand nevoie de bani. Se putea altfel? si poet si sarac Vesnic visa niste «maini subtiri si reci», vesnic vana un camatar care sa-i cumpere pe nimica leafa inainte cu cateva luni.
Asa, odata, ca totdeauna inamorat si fara un ban, a venit de dimineata la redactie [a Timpului] foarte amarat; avea acu numaidecat «nevoie de o suma insemnata; daca n-o gasea, se impusca!» N-a voit sa ne spuna de ce anume acea suma si de ce atata graba; a refuzat sa mearga sa pranzim ca dupa obicei impreuna si a disparut dintre noi.
Seara, se afla unde? La bal mascat la Teatru. Trepadase toata ziua dupa camatar; il gasise, din nenorocire; luase iar bani cu procente orbesti; isi cumparase un rand de haine de lux, cilindru, botine de lac, manusi galbene si, deghizat astfel cat putuse mai bine, umbla de colo pana colo, amestecat prin multimea de gura casca. Urmarea foarte gelos pe persoana gandurilor lui, care avea o patima nespusa pentru flirt sub masca si domino - lucru ce, prin trivialitatea lui, lovea pe poet si-n amor si-n mandrie. Norocul in ziua aceea n-a voit sa fie intreg pentru bunul nostru prietin: pe uzurar i-1 scoase in cale bine dispus; pe femeie o trimesese la bal pentru altcineva."
Caragiale, I. L., in Eminescu, Diverse, Iasi, Ed. Saraga, p. XV-XVI.
O particularitate a lui Eminescu, ce 1-a facut sa sufere mult, este risipa. La dansul nu se observa numai dispretul banului, caracteristic omului superior, nevanitos si mai presus de meschinariile vietii materiale; la el era necumpatarea in cheltuieli, cu totul in disproportie cu veniturile sale. Si asa a fost totdeauna. Caci iata ce scria si sora sa Henrieta d[oam]nei Cornelia Emilian: "Ce sa fac, draga Doamna, el niciodata n-a stiut a se chivernisi"2.
Dupa boala, aceasta inclinare la risipa a devenit si mai mare. "El nu stie pe ce da banii si nici nu pune valoare pe greutatile ce le poate intampina cand nu-i are"3. "Cum are mai multi, apoi are un fel de patima de a-i nimici, parca banul ar produce un rau nemarginitului sau talent."
Aceasta patima i s-a agravat si mai mult in urma. Unul dintre intimii sai avea insarcinarea sa-1 urmareasca de-aproape, numai pentru a-I impiedica de la aceasta risipa. Si daca aceasta inclinare a lui era la inceput numai anormala, spre sfarsit devenise cu totul patologica.
Am avut un prieten care a murit tot de paralizie generala, ca si Eminescu. Dansul era tot atat de neprevazator. Cand avea, bunaoara, numai doi lei in punga, ii cheltuia pe toti deodata, cu toate ca a doua zi nu astepta bani de nicaieri. Iar daca-i atrageam atentia, imi spunea sincer ca nu se poate stapani.
Asa incat starea de mizerie a lui Eminescu, in care ni l-au descris diferiti cunoscuti ai sai, nu se datoreste atat imprejurarilor din afara, cat mai cu seama temperamentului sau necumpatat si neprevazator.
Mobilitatea caracterului in domeniul simtirii, despre care vorbim in capitolul despre nebunia lui, s-a manifestat de asemenea de timpuriu. Dfomnul] Cacoveanu ni-1 descrie astfel, chiar de cand Eminescu era numai de 19 ani: "Era ca vremea; cand senin, cand innorat. Cateodata senin si multumit, umbla povestind ori fredonand voios, parca lumea toata era a lui; din contra, alta data era innorat si tacut, tacere ce premerge furtunii. Atunci daca deschidea o discutie era vehement, tuna si fulgera, dar nu pentru persoana lui: nu-i pasa de sine. Era cu casa-n spate, n-avea nici ce pierde, nici ce castiga. Atunci vorbea ca un tribun. Aprins strangea pumnul si gesticula: «Pentru razbunarea neamului, e sfant orice mijloc!» - zicea adeseori; in astfel de stare il auzeai racnind: «Bata-i mania lui Dumnezeu»".
Cacoveanu, St.. in Luceafarul, 1905, p. 61.
Iata cum ni-1 descrie acelasi autor pe Eminescu in anul 1869.
"Eminescu la 1868-69 era un tanar cam de 19 ani. Statura de mijloc, bine legat. Frunte nalta, trasaturi frumoase si regulate, par bogat si negru, dat inapoi pana la umere, cum poarta artistii. Cu un cuvant, un tip roscovan, foarte frumos. Mustatile si barba le radea.
Umbla incet si vorbea rar si dulce, pare ca auzeai o melodie. In vorba nu se impiedeca, nu se corija niciodata, se parea ca invata un lucru pe de rost.
Pe strade umbla foarte des fredonand cu gandul dus, si nu-i placea sa-1 destepti din aceasta reverie. Altcum si in societatea amicilor, cand vorbea multe verzi-uscate, el de obicei fredona."
Daca Eminescu vorbea cu usurinta intre prieteni, nu tot astfel era in public. Ca orice timid, dansul simtea oarecare jena. G. Panu, care 1-a ascultat la societatea "Junimea", spune: "Eminescu nu putea vorbi in public, pe urma forma lui era totdeauna foarte grea, iar fraza incarcata de tot felul de propozitiuni incidente si de digresiuni. Fondul foarte serios, insa de multe ori impenetrabil"1.
Avem si marturisirea unui ascultator al sau, cand si-a tinut la societatea "Junimea" din Iasi, la 14 martie 1876, conferinta sa, Influenta austiiaca asupra romanilor din Principate.
"imi aduc aminte cum l-am vazut intrand, pe usa rezervata conferentiarilor, in aula Universitatii vechi din Iasi, unde o multime de lume astepta cu nerabdare sa-1 vada si sa-1 auda, lume compusa din elita societatii iesene si in mare parte din reprezentantele sexului frumos, gatit si impodobit ca de sarbatoare.
Eminescu aparu sfios, ratacit, in o redingota cam ponosita, cu o palarie neagra tare, avand in mana dreapta un bilet de vizita, probabil ca pe el erau notate principalele puncte ce era sa le trateze in conferinta sa. - Odata la masuta ce-i servea de tribuna, el isi aseza cu precautiune palaria cu fundul in jos, arunca o privire furise in public, apoi o alta privire in notitele lui, si incepu.
Vocea lui era deodata slaba, nesigura, lenese. Cu toate acestea, odata inceput subiectul, el merse gradat inainte fara intrerupere, fara lipsuri de memorie si din ce in ce capatand mai mult curaj, dupa cateva aplauze ce rasunara in sala. La un moment dat, conferentiarul isi facu efectul dorit, in-lantuind atentia auditorului si interesandu-1 tot mai mult. De la o vreme Eminescu se cam obosise. Scoase un ceasornic din buzunarul vestei si se uita la el cu grja, apoi il lasa pe masa deschis, langa palarie. Regula era ca o conferinta a unui membru al «Junimei» sa tie cel putin un ceas; ori, oratorul nostru obosise inainte de a fi trecut chiar trei sferturi de ceas. in ultimul sfert, Eminescu, catand sa prelungeasca frazele sale - subiectul parea cam epuizat -, isi arunca la fiecare trei-patru minute ochii la ceasornic"1
Eminescu insa citea foarte frumos. in aceasta privinta este, intre altele, marturisirea autorizata a d[omnu]lui lacob Negruzzi.
"Societatea «Junimea», dupa cum adunase in Iasi mai multi alti tineri scriitori de talent din deosebite provincii romane, propuse si lui Eminescu sa vie si sa se aseze in capitala Moldovei, in care, pe atunci, era o miscare foarte vie. Eminescu primi propunerea si veni in Iasi, in mijlocul acelor ce-1 asteptau cu dragoste
Anii 1873-1876 au fost cei mai placuti in raporturile societatii literare cu tanarul poet. Nu era adunare a «Junimei» in care Eminescu sa nu citeasca versuri de ale sale, ce incantau pe ascultatori si dadeau loc totdeodata la lungi si variate discutiuni. D[omnul] Maiorescu mutat fiind in Bucuresti, Eminescu deveni lectorul recunoscut al societatii «Junimea» si numai acei ce au ascultat glasul lui simpatic, sonor si cadentat, isi pot da seama de placerea ce poetul procura membrilor societatii, care asteptau cu nerabdare serile de sambata, cand se aduna «Junimea»."2
Dar sa revenim la timpul cand Eminescu era student la Universitatea din Viena. Dupa cum de altfel era firesc, felul lui de a fi ramasese tot acelasi, dupa cum vom vedea atat din marturisirile pe care le-a scris, in 1889, in Revista politica din Suceava (Bucovina), un fost coleg de Universiate al lui, - precum si din acelea ale lui Ieronim Baritiu care il cunostea inca din 1866.
"in anii 1869, 1879, 1871a petrecut Eminescu in Viena, cercetand ca student extraordinar prelectiunile la Universitate. Fiecare din noi il tinea pentru totata atitudinea lui, pentru parerile sale care le exprima la discutiunile provenitoare asupra diferitelor motive, de un «original».
Eminescu, cand scria, se inchidea in casa si nu-i parea bine daca venea vreun necunoscut la dansul. Daca insa intra acesta, il intreba brusc: «La ce ai venit?». Respectivul nu putea sa petreaca mult la poet si din cauza ca atmosfera in locuinta lui Eminescu era infernala, caci lui ii placea prea mult cafeaua neagra si cand lucra, masina functiona fara intrerupere. Mirosul cafelii, al spirturlui de la masina, impreuna cu fumul tutunului, care umplea casa cu o ceata de nu puteai vedea obiectele cele mai aproape din casa, il alunga pe fiecare curand de la Eminescu.
Adeseori l-am vazut in aceasta situatiune, umbland neintrerupt prin casa si cantand. Daca il intrebam ce cugeta cand canta, imi raspundea: «Mai, sa stii, cand sunt melodiile vesele, gandesc poezie; iar daca sunt marsuri, atunci gandesc istorie».
Renunta la mancare daca avea numai cafea neagra. Lucrul principal ce-1 facea, cand primea bani de acasa, era a-si cumpara cafea si tutun pentru oarecare timp. Cand il vedeam ca merge pe strada cu o fata sinistra, smolit la fata, stiam ca nu are cafea si nici bani.
In locurile de intalnire ale studentilor nu-1 vedeam adeseori; cand nu era acasa sau la universitate, il aflam dupa pranz desigur intr-o cafenea necercata de studentii romani, cu Litterarische Blatter ale lui Rudolf Gotschal in mana."'
"Dupa ce am sosit la Viena - scrie d[omnul] Ieronim Baritiu, - ma duc la vechea universitate, ca sa ma inscriu la facultatea filosofica, specialitatea stiintele naturale. Prima persoana cu care ma intalnesc urcand treptele, e Mihai Eminescu, care le scobora. Fusese si el sa se inscrie tot la facultatea filosofica. Straini fiind amandoi in acea capitala vasta, revederea ne-a fost cat se poate de calduroasa si prieteneasca. De atunci si pana in primavara anului 1871, am stat cu Eminescu in cele mai bune relatiuni, uneori chiar intime; zic uneori, fiindca Eminescu nu era o natura expansiva, ci mai mult meditativa si rezervata. Despre trecutul sau,despre relatiunile sale familiale si personale el nu vorbea bucuros si nu cu oricine. El era discret fata de altii, dar mai vartos fata de ceea ce privea persoana sa. in punctul acesta era dificil si, la intrebari directe, sau nu raspundea deloc, sau in mod foarte laconic si brusc. «Ce-ti pasa?» erau cuvintele stereotipe ale lui, cand voia sa se scape de un interogator ce-1 incomoda.
Locul stabil de intalnire al universitarilor romani era cunoscuta cafenea «Troidel» pe Wollzeile. Acolo se incingeau nenumarate discutii. La inceput Eminescu lua mai totdeauna parte la dezbateri si era in stare sa uite si de timp si de sine, cand obiectul discutat il pasiona. Admitea si parerea adversarului, cu oarecari amendamente restrangatoare in materie politica, bisericesca si sociala; era insa implacabil pana la fanatism in materie de istorie, filosofie si estetica.
Citea mult acasa, in cafenea si in biblioteca universitatii
Adesea el absenta cu saptamanile din societatea noastra. Unde e Eminescu? Ce face? E bolnav sau a plecat? Acestea erau intrebarile ce ni le adresam, vazand ca el nu mai vine intre noi. Nimenea nu putea da un raspuns hotarat. Apoi, fara veste, el aparea iar intre noi, mai rar vesel, mai adesea obosit, abatut, palid, cu ochii arzatori si din ce in ce mai tacut.
«Unde ai fost de atata timp, Eminescule?» «Ce-ti pasa?» ii era raspunsul apasat si indesat. Celor mai intimi le spunea intre patru ochi, ca a capatat parale, ca si-a petrecut si ca acum iar e rau.
Ceea ce intelegea el sub petrecere, era un fel de viata de boemian, cum o a descris intr-un mod asa de interesant scrierile francezului H. Murger."1
Tot din timpul cand Eminescu era student la Viena 1-a cunoscut si d[omnul] I. Slavici. Informatiile sale, indeosebi cele din articolul Eminescu-Omul sunt pretioase. Ele dovedesc intre altele patrunzatorul spirit de observatie al oamenilor si imprejurarilor cu care autorul este inzestrat.
"E mai presus de toata indoiala, ca omul cel adevarat e asa cum el insusi vrea sa fie, si ca, rapusa de nevoi, firea se strica si se falsifica.
Voi cerceta deci si eu inainte de toate, cum voia Eminescu el insusi sa fie si numai apoi voi constata cum l-au stricat si falsificat grelele nevoi cu cari a avut sa se lupte in scurta lui viata.
in timpul pe care 1-a petrecut la Viena, el tinea mult sa aiba locuinta comoda, larga, curata, linistita si luminoasa, sa se imbrace curat si bine, sa-si aleaga mancarile dupa plac, sa fumeze tigari fine, sa-si gateasca el insusi cafeaua de Mocca, sa bea numai vinuri de calitate superioara ori apa curata. Asa l-am cunoscut eu, si tot asa si-1 vor fi aducand aminte si cei inca-n viata, cari au trait atunci in legaturi mai apropiate cu dansul.
Era om cu trebuinte putine, dar cu apucaturi boieresti, care stia sa sufere si sa rabde fara ca sa se planga si respingea cu un fel de oroare tot ceea ce i se parea vulgar; mijloacele pe cari tatal sau i le punea la dispozitie erau indestulatoare pentru traiul pe care si-1 dorea, caci primea regulat cate 18-20 galbeni pe luna, adeseori si mai mult.
Pornirile lui erau insa atat de vii, incat ii covarseau puterea stapanirii de sine.
El citea, inainte de toate, mult si cu o repeziciune uimitoare, nu vorba cu vorba, ci cuprinzand cu privirea fraze intregi. Era deci in curent si cu publicatiunile noui, si cu cartile vechi ce se gaseau pe la anticari. in acelasi timp tinea sa citeasca-n tihna si nu se ducea pe la bibliotecile publice, indata dar ce primia banii de acasa, isi cumpara carti si timp de cateva zile nu-1 mai vedea nimeni. O ducea-n cafele gatite de dansul la masina de spirt si-n mezeluri cumparate-n pripa. Desi tinea foarte mult la biblioteca lui, nevoia-1 silea sa inceapa a vinde dintre cartile citite pe la anticari si ajungea in cele din urma de nu mai avea nici cafea, petrecea zile intregi fara sa manance si cerea cate o «pitula» mai de la unul, mai de la altul. Niciodata nu lua notite, dar cand primea banii de acasta, cel dintai gand ii era sa-si achite datoriile, si era peste putinta sa uite pe cineva.
Poate orisicine sa-si inchpuiasca ce harababura se producea in locuinta lui in timpul zilelor pe cari le petrecea inchis in casa. Pentru el nu exista deosebirea pe care o facem noi ceilalti intre ziua si noapte, ba una din slabiciunile lui era sa profite de linistea noptilor, si sunt foarte multe noptile pe cari eu, om astfel prozaic, le-am petrecut cu dansul fie plimbandu-ne pe strazile linistite, fie stand «la masa de brad» si luand cate o sorbitura din cafeaua scursa de la masina lui.
Nu mai ajungea nimeni sa-i dereticeasca si sa-i mature prin casa, nici sa-i perie hainele ori sa-i curete ghetele. Rapus de oboseala, el dormea adeseori imbracat si hainele i se jerpeleau, iar albitura rar primenita si nelauta i se facea cocolos. Barba si-o uita nerasa si, fiindca-1 suparau tepii ei, lua briceagul si, pierdut in ganduri ori adancit in lectura, si-o scotea fir cu fir, incat ii ramaneau pete-pete-n fata.
Cand nu mai putea s-o duca asa, schimba locuinta, isi cumpara haine si albituri noi, se radea si iar se simtia bine."1
Dupa cum am mai spus deja, are insemnatate infatisarea unui om intrucat foarte adesea in ea se oglindesc unele particularitati sufletesti ale lui. Din acest punct de vedere este intresant portretul lui Eminescu descris de d[omnul] N. Petrascu, unul dintre nu tocmai multii care au avut ocazia sa cunoasca personal pe nenorocitul si marele poet, cand era redactor la Timpul.
"Era intr-o seara de toamna, intr-un birt de pe strada Stirbei-Voda, cand am vazut intaia oara pe Eminescu.
Cand tacu muzica, poetul zambi un moment, apoi plati ce bause, indesa cateva foi de hartie de tigara intr-un pachet de tutun albastru, pe care il baga pe sub pardesiu in buzunarul de dinapoi al jachetei; se scula si iesi, tragand inca dintr-un capat de tigara, care nu se mai vedea decat ca o scanteie intre buzele lui."
Petrascu, N., Scriitori romani contemporani. Bucuresti, 1898, p. 137.
"De cate ori in adevar, figura originala a lui Eminescu mi se arata asa cum l-am vazut intaia seara, cu vorba lui inceata si gandita, cu miscarile lui stangace, cu rasul plin si naivi Era intr-un restaurant, atunci in toata frumusetea barbatiei lui; poate avea 30 de ani si se gasea in unul din momentele lui de buna dispozitie. Eu, - care de pe la varsta de 14 ani citeam zi si noapte impreuna cu colegul meu, astazi poetul Vlahuta - si cari ne imbatam recitand versurile lui, printre lectiile celor intai ani de banca gimnaziala, m-ara simtit incantat nespus de mult, in ziua in care am putut sa-1 privesc in fata. Vorbele lui, trasaturile lui, toate mi se aratau altfel, transfigurate prin faptul ca erau ale poetului iubit. Dar apoi daca natura nu se ingrijeste sa dea poetilor, acestor preoti ai frumosului, totdeauna un exterior frumos, apoi cu Emi-nescu se pare ca a facut o exceptie dandu-i-1. De statura, deasupra mijlociei, cu trupul bine legat, c-o figura regulata si distinsa; parul negru, stralucitor si retezat, impartit pe carare; fruntea, fruntea lui pe care se coborase o lumina ce n-avea sa se mai stinga - era frumoasa, nalta si boltita ca o cupola, sustinuta de arcurile regulate a doua sprancene fine; dar in ochii sai, - neuitati pentru cine i-a vazut odata, era partea divina din el: umbriti, stralucitori, si adanci ca niste «adevarate porti ale sufletului sau». Prea arareori ti-i dedea sa-i privesti drept, caci vorbea mai mult cu ei plecati; in clipa insa in care ti-i trecea pe dinainte, lucea flacara unei lumini noi; era o viata necunoscuta in ei, misterioasa. Figura lui, desi plina, batea insa putin in palid si aparea ca un val melancolic al unei suferinte profunde. Pe fata purta numai mustata, neagra ca si parul; barba rasa contrastand intr-un albastru alaturi de albul obrazului. O usoara adancitura ii impiedica nasul de a fi drept. Gura formata din doua buze pline si armonioase ca doua rime, cum ar zice Heine. Gatul larg si rotund iesea plin din gulerul resfrant al camasii. O cravata negra innodata de el singur, si haine inchise si simple. Capul intreg amintea capul poetului american Edgar Poe. Glasul ii era armonios, citirea cantatoare, atitudinea patrunsa de o inspiratie suprema."
Petrascu, N., Mihail Eminescu. Bucuresti, 1892, p. 18-20.
Daca avem in vedere ideile lui Eminescu din romanul Geniu pustiu, precum si marturisirile celor ce l-au cunoscut de timpuriu, trebuie sa recunoastem ca dansul s-a nascut cu un temperament de pesimist, iar viata si lumea n-au facut decat sa-i furnizeze argumente in favoarea ideilor pesimiste. Cat de putin pret punea dansul pe viata, inca de la varsta de 21 de ani, se poate constata si din urmatorul episod istorisit de d[omnul] Ieronim Baritiu.
"intr-o zi de martie dupa-amiaza, in anul 1871, cautand scrisori cu dor asteptate la universitate, primesc sub cuverta un bilet. II am inca si azi, pe care era litografiat in avers numele unui coleg al nostru bucovinean, Alex. Pro-cinkiewicz, iar deasupra numelui, scris: «Lui Baritiu». Pe adversul biletului sunt scrise cuvintele: «Moriturus te salutat. Dupa cum ti-am promis, Adio!» Acest tanar de un temperament foarte vesel si fericit se puscase in dimineata acelei zile pe o banca dosnica din parcul de la Dambach de langa Viena, cu un revolver, drept in mijlocul fruntii.
in momentul cand citeam biletul, iata ca vine si Eminescu. ii arat biletul, il citeste si el, si redandu-mi-1 imi zice: «Bine a facut Procinkiewicz. Viata e un moft, o prostie!» De aci apoi ni s-a incins o discutiune foarte vie despre viata si moarte. Atunci avui ocaziunea a ma convinge ca Eminescu devenise infocat adept al lui Arthur Schopenhauer, si ca era pesimist incurabil." Bamutiu, Ieronim, in Samanatorul, 1903, p. 559-560.)
In ceea ce priveste pesimismul, chiar Eminescu insusi recunostea la ocazii ca firea sa este inclinata spre el. Astfel, intr-o scrisoare adresata din Berlin d[omnu]lui Titu Maiorescu, gasim urmatoarea marturisire semnificativa. Era vorba sa raspunda cand isi va lua doctoratul. "Nu sper, - ii scrie dansul - caci nu sper niciodata nimic".
O alta particularitate a caracterului lui Eminescu era scepticismul. Ca era un scepticism pornit numai din convingere, este cam greu de admis. insa trebuie sa recunoastem ca convingerea avea rolul de capetenie. Este destul sa ne amintim celebra sa fraza: "Samburele vietii este egoismul, iar haina lui minciuna", pentru a ne incredinta despre aceasta. Si daca avem in vedere ca minciuna poate adesea simula in perfectie adevarul, atunci este cu neputinta sa nu gasm indreptatit intrucatva scepticismul marelui nostru poet.
Intr-o scrisoare in care Henrieta ii scrie d[oam]nei Cornelia Emilian despre cumpararea unei case, gasim urmatoarele interesante randuri:
"Mihai stiu bine ca are sa aiba mare bucurie, cand are sa vada casa cumparata; dar cum este el pesimist, nu crede ca se va putea cumpara; are o natura ca numai ce vede cu ochii crede. Doctorul zice totdeauna ca mare nenorocire este pentru el pesimismul; chiar si in boala lui, necrezand in efectul medicamentelor, progresul in bine merge cu mult mai incet."'
Aceasta neincredere a lui era generalizata. Emotionanta o parte dintr-un articol al sau politic. "Lumea asta ar mai trece ea, daca toate pasurile si nenorocirile ti s-ar intampla incai sans phrase. Daca ti se intampla fericirea de a muri, ea e unita cu neplacerea ca unuia din pretinsii amici, ii va veni mancarime de limba si-ti va tinea la capatai un discurs cat toate zilele; daca te loveste vreo nenorocire, parerile de rau ale cunoscutilor, dupa cari in genere se se ascunde parerea de bine, iti mai ingreuiaza inca sarcina vietii."2
Eminescu mai trebuie socotit si ca tipul clasic al nihilistului intelectual roman. Din cele mai bune poezii ale sale se desprinde o convingere adanca despre eterna zadarnicie a tuturor si un scepticism indiscutabil.
"A fi? Nebunie si trista si goala:
Urechea te minte si ochiul te-nsala."
Se observa cateodata la dansul un avant la lupta, o tendinta de reactiune impotriva relelor si nedreptatilor din omenire; insa aceasta este ceva cu totul trecator, caci numaidecat intervine cugetarea dezolanta, ca totul este de prisos. Cel mai plastic exemplu care ilustreaza aceasta este poezia imparat si proletar. Nedreptatea, a carei victima este aproape intreaga omenire, il revolta si-i scoate accente de indignare si de imbarbatare la lupta, pentru dreptatea celor obijduiti. Insa curand ea piere in fata convingerii ca raul este inerent omenirii si ca, deci, orice lupta este de prisos.
"Cand stii ca visu-acesta cu moarte se sfarseste,
Ca-n urma-ti raman toate astfel cum sunt, de dregi
Oricat ai drege-n lume, atunci te oboseste
Eterna alergare s-un gand te-ademeneste:
Ca vis al mortii-eteme e viata lumii-ntregi."
Astfel fiind, atitudinea cea mai potrivita ce trebuie sa adoptam, este viata contemplativa. "Privitor ca la teama, tu in lume sa te inchipui" - spune Eminescu. Fericirea este o iluzie, deci sa nu umblam dupa himere.
"Nici incline a ei limba
Recea cumpan-a gandirii inspre clipa ce se schimba
Purtand masca fericirii.
Ce din moartea ei se naste
Si o clipa tine poate;
Petru cine le cunoaste,
Toate-s vechi si noua toate."
Cel ce are cunostinta numai de activitatea literara a lui Eminescu, nu-1 cunoaste complet. Cu totul altul este in activitatea sa politica. Pe cand in cea dintai ni se infatiseaza ca nihilist intelectual, in cea de a doua il vedem ca om de actiune, care propaga anumite idei de lupta, care urmareste un plan bine hotarat.
Din marturisirile celor ce l-au cunoscut personal, rezulta ca dansul a fost un entuziast nationalist - nu in sensul ingust si patimas, cum inteleg unii de azi nationalismul - care, ori de cate ori era vorba despre poporul roman, se inflacara.
Din punctul de vedere al logicii pure, este greu sa ne explicam cum se pot acomoda nihilismul intelectual cu activitatea sociala; insa, daca ne dam seama de complexitatea sufletului omenesc, acest ciudat fenomen nu trebuie sa ne surprinda atat de mult. Poate ca nu aceasta este singura ciudatenie ce se observa la mentalitatea omeneasca. Aceasta contradictie sufleteasca a remarcat-o si Taine la dansul: "in noi - scrie dansul lui Prevost-Paradol - avem doua fiinte: o constiinta sceptica si batjocoritoare, care se amuzeaza a privi si batjocori obiceiurile si inclinatiunile noastre primitive. Obiceiurile si inclinatiunile isi urmeaza mersul sub ploaia batjocurelor. Si astfel muncim cu toata seriozitatea, fara insa a ne lua in serios."
Taine, H., Correspondance. II, pag. 126, Paris, Ed. Hachette, 1904
