Imitându-l pe Einstein, fizicianul (vezi teoria rela¬ti¬vităţii) şi pe Uli¬sse, Odi¬seul, care şi-a în¬cordat arcul în sala de piatră a peţitorilor fru¬moasei Pene¬lopa, Nichita Stănescu a în¬cer¬cat să îndoaie lu¬mina "ca pe o ramură a cărei singură ra¬mură era soarele". O ima¬gine titanică şi energetică a forţei spi¬ri¬tuale pe care Nichita o râvnea.
Uneori astfel de ambiţii pot fi fatale, căci ea, lumina, "se clintea doar atât cât să mă azvârle cu tâmpla de pietre". Şi-atunci, se caută alte poteci, opuse. Se son¬dează reversul luminii - întunericul, noaptea, somnul şi vi¬sele, pornind de la ideea: "în¬tu¬necând întunericul, iată por¬ţile luminii" (Haiku, vol. Epica magna, 1978).
Deodată, ochiul din frunte devine un "lac negru" (uleiul negru al viselor de noapte). După suprimarea dis¬cer¬nământului începe o călă¬torie fascinantă spre interior. Mai în¬tâi "soarele cade fâlfâitor", "teii că¬deau peste um¬brele lor", "mâinile-mi cădeau peste pietrele line", "pleoa¬¬pele cădeau pes¬te cercuri stră¬vechi". Căderea se pre¬lungeşte până în adâncul pământului mai întâi, unde totul colapsează ca într-o "gaură neagră" a universului, ca la sfârşitul lumilor ("Aici nu e loc niciodată, nu e loc, nu e loc / chiar timpul intră-n timp / ca două oglinzi paralele"). Că¬lătoria spre centrul pământului e o inedită sondare a viitorului, a ce va fi.
La a doua încercare (tot neizbutită) de a încorda lumina, "arcul ei destins deodată / mă azvârli în sus". Că¬lătoria astrală e o întoarcere spre zorii uni¬ver¬sului, spre în¬ceputuri, spre mater¬ni¬tatea lumilor. Lumina nu mai are tai¬ne; de acolo de sus se vede to¬tul limpede, cum "lumina ta¬ie haosul şi-l umple / cu chipuri, cu imagini, cu seminţe, / pe care-n tre¬cere le-a smuls / din coaja-al¬bastră-a glo¬bului". Te¬ma aratului şi a seminţelor e tratată pe larg în A unspre¬zecea elegie, unde aflăm că "noi suntem se¬min¬ţele".
