MURESANU - Poem dramatic de Mihai Eminescu.
Date despre elaborarea lui - in trei variante (1869, 1871, 1876), din care ultimele doua tiparite postum -, precum si despre dispozitia sufleteasca in care a fost scris au fost comunicate de poet in doua scrisori catre Iacob Negruzzi si intr-o adnotare pe marginea manuscrisului: "De drama mea n-arc sa fie nimica, nota el in scrisoarea din 6 II 1871, pentru ca nu stiu ce forma sa-i dau, pentru ca nu e drama. S-ar potrivi poate mai mult pentr-un epos, dar atuncea as prinde [sic!] vioiciunea scenelor si a caracterelor ce-mi trec prin minte.
Cum va spun, n-are sa fie nimic din ea; simt cum se desprinde intregul ei in parti constitutive, din care fiecare isi pretinde independenta sa. De ar fi fost sa fie, apoi ar fi fost cam in maniera lui Faust, dar nu totusi" (I. Eminescu Toroutiu, Studii si documente literare, I, 1931, p. 317). Drama la care poetul face aluzie pare sa fie mai degraba Mira, datand de pe la 1868-l869, probabil tip de drama faustiana, si nu Muresanu, caruia pentru prima versiune i s-a descoperit o posibila sursa autohtona. La 16 mai 1871, ii scrie de la Viena aceluiasi Iacob Negnizzi: " am compus un tablou dramatic, a carui figura principala e Andrei Muresanu. Vi l-as trimite, insa ma tem ca atunci justitia va pune mana pe mine si Ba zau, daca titlul nu va rapeste a priori gustul de a arunca o privire in acest tablou, apoi vi l-oi trimite c-o ocaziune viitoare, de veti crede ca obiectul sau nu-l exclude dinainte de la critica si publicare. Daca n-ar fi sa fie, atunci va sta unde a stat si pin-acuma - in fundul lazii mele" (I. Eminescu Toroutiu, op. cit., p. 322). "Tabloul dramatic" insa nu a fost expediat la lasi. Un fragment s-a publicat in Operele complecte ale lui Eminescu , editia A.C.Cuza, Iasi, 1914, p. 311 -.
In perioada in care ii scria lui Negruzzi, Eminescu isi afirma increderea in viata, notand pe pagina 1 a poemului: "Am scris-o intr-un timp cand sufletul meu era patruns de curatenia idealelor, cand nu era ranit de indoiala. Lumea mi se presinta armonioasa cum i se presinta oricarui ochi visator, netrezit inca, oricarei subiectivitati fericite in gradina inflorita a inchipuirilor sale". Prima versiune, Muresanu. Tablou dramatic (1869) a fost publicata de Al. T. Dumitrcscu in "Revista Asociatiei generale a studentilor universitari romani", an 1 (1903), 1, 15 februarie, reeditata apoi in editia Cuza. Tabloul se organizeaza polemic, angajand disputa intre poetul vizionar si Anul 1848, spirit malefic si obscur simbol eminescian, corespondent, poate, acelui Erdgeist al lui Goethe. Obiectul disputei cat si al meditatiei nocturne a eroului este destinul neamului romanesc, in care eroul este mereu increzator. Dupa o scena intunecata, evanescenta, inunda lumina, ca la inceputul lui Faust II, simbol al fortelor vitale ale naturii renascatoare, iar Elfilor le corespund Silfii de lumina. "Profet al luminii", "geniu" inspirat, incununat cu lauri, el compune Desteapta-te, Romane. "Bardul" eminescian este reincarnarea poetului-profet al pasoptistilor, remarca Ioana Em. Petrescu, si el ia chiar, adesea, infatisarea poetilor generatiei precedente, vadind optiunea lui Eminescu pentru profetismul romantic de formula heliadesca
In intregul lui, poemul ia alura unui admirabil spectacol de opera. Exista aici, comune cu romantismul de tip byronian, energia razvratirii, imbratisarea universului in elanul titanesc, pornirea demonica spre extinctie si gestul destructiv, estompate in finalul construit foarte poetic si prelungit in imaginar. Versiunea intermediara monologica din 1871, Andrei Muresanu. Tablou dramatic intr-un act, deriva din varianta anterioara. Perpessicius o considera "o versiune neomogena, compozita". Aici poetul tinde sa converteasca meditatia politico-patriotica intr-o dezbatere social-filosofica mai ampla, sub emblema raului in istorie, "samburele lumii" si principiul ei imanent. Pentru inflacaratul patriot, destinul neamului se decanteaza dupa legea timpului inexorabil, in functie de principiile cauzalitatii si ale legitatii in istorie. Nu este vorba de a fi construita meditatia nocturna in sensul Gocthe-Byron, ci de atmosfera si tonalitatea de ansamblu, o meditatie grava, deplasata prin structura intima tipica a originalitatii eminesciene, din cadrul general al criticii stiintei si epocii, intr-unui patriotic-social. Critica valorilor, razvratirea, identificarea cu gestul rebelului Satan, aparute initial in relatie cu sentimentul patriotic, manifesta tendinta de generalizare filosofica a istoriei, cu concluzii pesimiste, dar de simboluri grandioase. Cel ce rosteste monologul nu este altul decat tanarul poet cu experienta sa amara de viata si cu cunoasterea timpurie a lumii. Varianta finala din 1876, Muresanu, este completarea si concluzia necesara.
In primele doua tablouri dramatice eroul se salva prin increderea in steaua mereu incandescenta a neamului. Dezbaterea polemica il angaja pe Muresanu in lupta cu fortele restrictive pe care le desfiinta fortificandu-si constiinta morala. In varianta finala, meditatia ia accente faustice, indeosebi in prima parte a monologului. Spiritul polemic a castigat in vastitatea observatiei. Solutia este insa renuntarea, claustrarea in anahoretismul propovaduit de Schopenhauer.
In primele doua variante, ideea de rau al lumii nu anula credinta intr-o viitoare schimbare.
In varianta finala, profetismul din primele doua versiuni se modifica in individualism si integrare in natura. Titanul eminescian parcurge o transformare in plan spiritual si intr-unui nou, erotic. Prin conditia superioritatii, Muresanu este structurat in doua directii: situat mai bine la interferenta umanului cu mitologicul, formand acea categorie titaniana remarcata de D. Popovici; titanismul spiritualizat si absent ca revolta converge spre geniu.