Afara de pantomima cucilor de la lasata secului de branza, despre care vom relata in capitolul al XlII-lea, se inregistreaza la sarbatorile de iarna numeroase masti de animale. "Se fac" de-a turca, capra, calutul etc. cu o lunga traditie, din vechime si pana azi, avand adanci semnificatii de viata. Practicate si de popoarele antice, de greci si de romani, au fost actualizate mereu, ele starnind haz si buna voie in randul colectivitatilor. Numeroase documente din primele secole ale erei crestine lasa sa se inteleaga caracterul lor pagan, impotriva carora avea sa lupte biserica.
Masca cerbului este una dintre cele mai vechi si mai impunatoare, imaginea grandioasa vrand sa imite animalul cu coarnele ramurate. Este mentionata in scrierile sfintilor parinti ai bisericii inca din primele secole ale crestinismului. in conciliile ce aveau loc, erau puse in discutie mascaradele imensei multimi ce se deda la acte imorale cu prilejul Anului Nou. Se aduceau anateme si se luau masuri, dandu-se pedepse celor ce se mascau. O circulara din secolul al VUI-lea suna astfel: "Nu umblati cu cerbii si cu vehicule [sic!] in Paresimi sau in alt timp. Barbatii sa nu se imbrace in haine muieresti, iar femeile in haine de barbati sau alta imbracaminte de petrecere la zi intai a Anului Nou" (Du Cange, II, 283). intrucat simplele indemnuri nu aveau mare efect, cei ce luau chipul cerbului fiind numerosi, iar faptele lor "pagane" nu erau deloc pe placul bisericii, aceasta nu se sfia sa le dea si pedepse. Astfel, un inalt slujbas al bisericii prescria o penitenta de 30 de zile, timp in care cel vinovat trebuia sa manance numai paine cu apa, deoarece a procedat ca "paganii", care iau masca cerbului sau a vitelului. ("Fecisti aliquid tale, quod pagani fecerunt et adhuc in cervolo et vetula; si fecis 30 dies in pane et aqua paeniteas" - Du Cange, II, 277). in secolul al VIII-lea, episcopul de Wurzburg vestejea astfel fapta nepermisa de biserica de a umbla cu masca cerbului: "Care om cu cap ar putea crede ca se gasesc cativa cu mintea intreaga care, imbracand masca cerbului, ar dori sa-si schimbe felul de a fi in acela al fiarelor? Unii se imbraca in piei de animale altii isi iau capete de fiare, bucurandu-se ca s-au transformat in felul acesta in felurite animale, ca sa nu para ca sunt oameni Deja, intr-adevar ce fel si cat de rusinos e ca barbati fiind, se imbraca in haine muieresti". (Schmidt, Masken, p. 97). in alt secol, simpla constatare se transforma in blasfemie, indemnand sa nu umble ca cerbii in noaptea Anului Nou si nici sa se imbrace femeile in haine barbatesti, iar acestia, la randul lor, in haine femeiesti (Du Cange, op. cit.).
in chiar secolul al XlII-lea, cand s-ar putea crede ca lupta bisericii impotriva moravurilor si practicilor pagane ar fi mai scazut, aflam ca intr-un oras Ratisbona (Regensburg) tinerii continuau sa se imbrace cu piei de animale, sa-si puna pe cap coarnele acestora, sa aleaga un episcop dintre ei si astfel sa provoace adevarate mascarade la adresa sfintelor lacasuri. (L. Schmidt, 99).
Jocul sub masca cerbului era acasa in partile muntoase ale Italiei de nord, in Pirinei, in Islanda si Anglia, in vechile tinuturi celtice, ceea ce denota ca ea nu a fost straina de moravurile acestor populatii (Frigs, Hirsch). Noi adaugam ca in aria stiuta trebuie incluse si unele regiuni din Romania (Banatul, ca si Moldova de nord, Hunedoara), unde populatia celtica ar fi avut un rol important in epoca preromana a Daciei (V. Parvan, Carpato-Dunarenii p. 111). Atestata pentru aceste din urma tinuturi, catre sfarsitul secolului al XlX-lea, ca fiind practicata o data cu furca si alte travestiuri prilejuite de sarbatorile Anului Nou (Mangiuca, p. 201), ea continua sa fie vazuta si in prezent.
Bucurandu-se de mare popularitate inca, oamenii satelor hunedorene mai aud versuri specifice mastii, strigaturi pe ulite, ca si in casa, ca urmatoarele:

Pe drum: Cerbu nos' al strachior. Care joaca la stobor, La stoborul domnilor, In fata ferestrelor. Arunca-te din calcaie. Ca moara din capataie, Caci de nu ti-a arunca Pane calda nu-i manca. In casa: Iese cerbu'n drumu mare Si frica de nime n-are, C-are coarne-mpungatoare Si urechi auzitoare. Sau: Suce-te, rasuce-te, De grinda pazeste-te. Ca ti-i rupe coarnele Mance-ti-le cioarele! Ca grinda-i cu cotituri. Cu narav la lovituri.

Iar cand i se da colacul, anume facut, i se ureaza printr-o lunga colinda. Unele din versurile ei sunt spuse de feciorii din ceata de colindatori, altele de conducatorul mastii.
Un al doilea personaj care insoteste "jocul de-a cerbu" e numit in aceste parti blqj, o figura satirica, pe care o intalnim la alte masti, ca: turca, brezaia, ca si la jocul "calusarilor". Prin strigatele si caraghioslacurile la care se deda, provoaca hazul. Poarta un sacui cu cenusa, lovind pe clne-i iese in cale. E imbracat femeieste. Iata cum il descrie un informator din regiunea indicata: "Ia o rochie urata si pune dinapoi un clopot mare, are arma de lemn si sacui cu cenusa. Cand pleaca, atuncia intinde arma catre el si pusca, arunca un pumn de cenusa. in cap are o piele de capra belita, foaie, cu par pe ea, o taie, si-i face doi ochi; ii pune nas si-i face mustate mari, barba".
Un alt informator (din Pestera Hunedoara) adauga ca e imbracat mai mult cu carpe, avand fata innegrita cu scrum. Pe langa partea comica a jocului pe care o face, blojul este sl cel care merge inainte, intra in casa, si cere permisiunea sa faca jocul cerbului. Mastii de animal si celor doua personaje li se adauga un grup de tineri, 10-l2, un dobos si un viorist.
intregul cortegiu, amestec de bufonerie cu scene serioase, grave, se desfasoara sub semnul obiceiurilor stravechi din epoca preromana.

Turca

Este o masca caracteristica tinuturilor transilvanene: Hunedoara, Apuseni, Tara Fagarasului, unde se mai numeste si "borita". Dintre popoarele vecine, o au polonezii ("turon"). Se mai intalneste si la sarbi ("turita"), ca si la popoarele din centrul si sudul Europei (W. Liungmann, II, p. 831).
Capul mastii uneori e sculptat in lemn, vrand sa imite capul cerbului (in Apuseni); alteori e invelit in chiar blana oii, avand intre cornite fel de fel de panglici colorate, bete, clopotei de "cioaie", de bronz, care in timpul mersului si al jocului produc un sunet placut. Pe falca de dedesubt sunt legate sfori cu ajutorul carora jucatorul pune in miscare falcile, atunci cand sare in dreapta si-n stanga; face multe comicarii, joaca clampanind si scotand sunete asurzitoare. Acest cap e infipt intr-o bata scurta, la indemana turcasului. imprejurul batei, de la grumaji in jos e croita din covoare frumoase, imbracamintea mastii fiind in chip de haina femeiasca. impodobita cu tot felul de naframe, curele cu tinte etc, ea capata chipul unui patruped cand joaca ori al unei fiinte stranii si impunatoare vederii (Francu-Candrea, p. 192).
Jocul fiind greu si obositor, se aleg din mijlocul cetei de colindatori doi feciori dintre cei mai voinici, ca, atunci cand unul este istovit, sa imbrace masca celalalt. Ei se gaseau cu greu, deoarece mai era credinta ca cel ce joaca turca e vandut diavolului (sase saptamani n-are voie sa intre in biserica) {Jbidem, p. 143).
Ca orice masca, si aceasta umbla insotita de mosul de turca, conducatorul ei, si de blaj. Cel dintai poarta pe cap o tigva de dovleac (curcubata), careia i s-a retezat partea lunguiata. Costumul variaza, insa e confectionat in asa fel, incat intotdeauna infatiseaza un mosneag. De cele mal multe ori umbla - ca si la celelalte masti - cu cojocul intors pe dos, pe fata poarta masca si barba; uneori insa se acopera cu scoarte taranesti, cu levlcere colorate. Are in mana sabie de lemn, caci rolul lui e sa conduca si sa apere masca. (BA.R. ms. 4968, cf. 318). Pe celalalt personaj l-am descris mal sus.
in ziua Craciunului, ceata de colindatori umbla din sat in sat si din casa in casa, colindand, urand gospodarilor un An Nou bun, iar masca are rolul ei important: joaca clampanind ritmat din bot, mosul scoate pe ulite strigate subtiri si puternice; alearga dupa fete si femei, dupa copii, in care vara groaza. Se intamplau si conflicte intre turcasi, iar ca sa fie evitate garantau cativa batrani ai satului. in casa masca face diferite comicarii: intinde pliscul catre buzunarul gazdei; aceasta scoate bani si-i arunca pe jos, turca face eforturi sa-i culeaga.
La sfarsitul colindei i se oferea altadata un colac in forma rotunda, mare, facut anume pentru turca. Iar la capatul celor trei zile cat tinea jocul, avea loc Ospatul turcei Acum intrau in functiune ceilalti membrii ai cetei. "Crasmarul" scotea darurile stranse si aduse la gazda de "iapa". El deschidea "pivnita", scotea bautura si mancarea si o punea pe masa, in fruntea careia statea masca turcei, avand de-a dreapta si de-a stanga cate o fata; urmau apoi ceilalti feciori si fete invitate la ospat. "Vornicul" delecta pe comeseni cu versuri ca urmatoarele:

No' feciori ascultatori: Toti stati si ascultati, Ca pana noi am colindat. Jupanul gazda bine s-a gatat, C-un colac de grau curat, Dintre santa-Marii semanat Si-n postul lui San-Petru secerat. Si cu-n cioloboc mare de porc Cel mai mare in pod etc.

Se dansa, turca mai juca si ea pentru ultima data, dupa care turcasul, dezbracandu-si masca, o aseza intr-un colt al casei, cu capul in jos, ca nu cumva "s-o imbrace dracul".
in ziua de Anul Nou avea loc moartea turcei. inainte de pranz, feciorii se adunau la gazda, turcasul isi imbraca masca si pleca la o incrucisare a ulitelor. Aici ea mai juca o data, dar feciorii nu mal cantau caci turca era trista. Acum, de altfel, jocul ei nu mai era vioi, presimtea ca nu mal traieste mult. Dupa catva timp se apropia de ea un fecior si o impusca; cadea la pamant. Daca turcasul era hazliu, murea numai dupa cateva impuscaturi, bun prilej de haz si comicarii. in momentul cand a murit, veneau doi feciori, unul imbracat ca preot, iar celalalt ca preoteasa, ca si cum s-ar fi abatut pe aici intamplator. Avea loc o scena similara cu cea din "jocul papusilor". Auzind ca mortul era pagan, se codea sa-l inmormanteze; era rugat de ceilalti ca, in sfarsit, cu mari greutati, sa accepte. Preoteasa, vazand ca nu era nimeni sa boceasca pe mort, ingenunchia si-l bocea ea. II aseza pe o targa, si convoiul se indrepta catre casa. Ajunsi la casa gazdei, ingroparea consta in aceea ca masca, de care s-a dezbracat turcasul, era asezata tot cu capul in jos in coltul odaii. Se asezau la masa, la pomana turcei; fruntea mesei era goala de data aceasta. Intrand in functie blojul, personajul hilar, acesta se deda la multe comicarii.

Brezaia

Aceasta masca apare mult intregita prin infatisarea ei, fiind cunoscuta in partile de ses ale Dunarii, intruchipata sub numele de "capra". Cuvantul a dat de lucru etimologistilor, care voiau sa-l derive cand de la o zeitate solara Bachus Brisaus, al carei cult era ingrijit de zeita Briseis (Mangiuca, 202), cand de la un cuvant grecesc. in vorbirea obisnuita, "brezaie" inseamna o femeie impopotonata si imbracata colorat, ceea ce o apropie tocmai de aceasta masca care se vedea (si se mai vede si astazi) in Muntenia. Ollanescu ne informeaza ca intr-o vreme ea avea cap de lup ori de vulpe, de vultur sau cocos, plisc de barza, din care faceau un zgomot inspaimantator. intruchipand o pasare sau pe lup, masca purta pe trup o zeghe facuta din tot felul de carpe si cordele. in jurul capului avea un cerc impodobit cu panglici, ciucuri si batiste frumoase; de asemenea, la genunchi se agatau clopotei. Din toata aceasta costumatie din trecut a brezaiei se mai poate vedea cate ceva astazi.
Ca orice masca, nici brezaia nu vorbeste nimic; la orice intrebare pusa, raspunde dand din cap ori din plisc; primeste bacsisul cu ciocul de la toata lumea si-l da "mosului", brezaia fiind sotia acestuia. Simbolizeaza, asadar, partea feminina a cuplului, pe cand partea masculina e un batran incaltat de obicei cu cizme, imbracat cu pantaloni negri (ceilalti locuitori poarta pantaloni albi de dimie), pe fata si pe cap poarta masca cu chip de om, lucrata din vreme de vreun iscusit; sprancenele si mustatile sunt facute din lana, dintii din bucati de tabla, iar pe spate atarna o piele de capra. in partile Ilfovului, "mosul de turca" se imbraca cu doua piei de oaie, pe piept si pe spate, cu lana in afara, la mijloc fiind incins cu clopote mari. Pe soldul stang, mai atarna o sabie de lemn, cu care, din cand in cand, face comicarii caci el trebuie sa fie glumet, sa faca pe toata lumea sa rada. E personajul comic pe care-l intalnim in fiecare manifestare populara cu caracter dramatic. Ca si blojul din jocul turcei ardelene, si acesta duce in mana un saculet cu cenusa legat la varful unui bat, intocmai cum este intalnit si la alte popoare. Cu acest saculet, numit si "pamatuf, da din cand in cand in copii si chiar in oameni mari.
Cei doi, brezaie si mos, insotesc Vicleimul sau Irozii, constituind si aici "numarul" cel mai atragator de teatru folcloric.
Elementele dramatice, din cate se vede, raman in esenta aceleasi; se schimba doar aspectul exterior al mastii. Ea este cea care izbeste prin noutate, si aceasta in dependenta de spatiul etnografic.
in sesul dunarean, locul "blojului" il ia "mosul de brezaie", ori simplu "mosul". Chipul cum este mascat l-am infatisat mai inainte; vioiciunea cu care alearga, agilitatea in miscari asigura "succesul dramatic" al jocului. Nici brezaia nu trebuie sa ramana mai prejos. Aici "mosul" poarta sabie de lemn ca sa-si pazeasca sotia, are b masca cioplita, dar mai degraba una confectionata dintr-o tigva careia i s-a taiat partea lunguiata; are barba si infatisare de batran; se acopera cu o scoarta de lana colorata. Se agita in jurul brezaiei imbracata de multe ori in chip de femeie, scoate niste strigate puternice foarte lungi si ascutite. Alteori, acelasi "mos" iute la fuga si siret, imbracat in cojoc intors pe dos, cu dinti de fasole, nasul de ardei si masca de blana neagra, alearga dupa copii, dupa fete si neveste, atunci cand crede ca se leaga de brezaia lui, pe care o mangaie prin cuvinte ademenitoare, in loc de sabie mai poarta un ciomag facut din papura impletita, in varf cu un saculet umplut cu cenusa. in cap duce o oala (ascunsa), cel din urma - coada. Peste dansii incaleca un al treilea si astfel sarind, alearga prin sat. La carciuma are loc un scurt dialog pe tema cumpararii animalului. Cum toti ponosesc animalul astfel intruchipat, unul il loveste cu bata in cap, sfaramand oala (Ollanescu, p. 79). Efect dramatic imens: hazul predomina. Prin elemente simple de joc, primitive, poporul ajunge la un comic de buna calitate.

O informatie de la inceputul secolului nostru spune ca brezaia era jucata de "un baiat sau de un om mai mare recrutat dintre vacari, care vara pazesc vacile si pe care flacaii ii inseala cu promisiunea ca dupa ce vor umbla cu brezaia ii vor da un bou sau un manzat si un galben Vacarii-s originari de dincolo, din Transilvania" (B.A.R., ms. 4968, f. 262). Amanuntul ne apare pretios, el aratand cum calatoresc practicile dramatice si, in genere, creatiile folclorice dintr-o parte si alta a tarii sau din spatii mai indepartate.

Calutul

Avem pastrate si in prezent doua infatisari; una apropiata de cea a turcei si brezaiei, adica omul in asa fel mascat ca sa semene cu acest patruped. Capul este intocmai cu al calului: confectionat din lemn, are coama si frau peste botul negru, batut in "pureci" sau bumbisori galbeni; este tinut in asa fel, incat cel care-l joaca face impresia ca-si calareste murgul. Ca sa simuleze si mai bine aceasta, calaretul se imbraca c-o fusta femeiasca ori c-o panza alba ce cade in jos.
In a doua forma, se pare, mai reticenta, calaretul apare cu capul de cal purtat in mana in chip de sorcova. Flacaul, imbracat intr-o camasa alba, incins cu curea, in cap cu fes tot alb, cu pampon in frunte, aducand si el a soldat, poarta in mana minusculul cap de cal (uneori si cap de capra). El este impodobit cu o rozeta de hartie colorata, mai mult in alb, cu flori si bentite, de forma circulara; in chipul acesta umbla cu "calul in brate" si-l joaca. Desigur ca prima varianta e mult mai spectaculoasa.
Mai putin salbatic decat jocul brezaiei ori turcei, lipsit de comicul indecent al blojului sau mosului, calutul e mai delicat, sugereaza prin aparitia lui o lume mai asezata, mai patriarhala. Intentiile dramatice sunt intregite de dialoguri ce au loc intre calut si ceilalti flacai, in genul colindelor.

- De unde esti Si la noi ratacesti? - Eu is de la Rusalina, Unde-i seceta haina. - Si ce cauti in tarile noastre? etc.

Ca si natura animalului, masca de calut e mai putin spectaculoasa decat cele prezentate mai inainte. ii lipsesc clampanitul zgomotos al brezaiei si interventiile pline de haz ale conducatorului. Se impune doar printr-o ritmica a tropaiturilor si prin eleganta cabalina, masca formand un "numar" care, alaturi de plugul tras de boi prin fata casei, oglindeste viata tihnita de altadata.

Si astfel, cu acest prilej, romanul isi indreapta toate gandurile in pragul noului an catre ceea ce alcatuia insasi viata zilnica, facand sa defileze prin fata-i multe din aspectele acesteia.
Calutul era fiinta cea mai iubita, in acelasi timp era si cea mai plina de simboluri si puteri magice stravechi. Pana in ultimele decenii ale secolului trecut erau chiar sarbatori - ziua calutului sau calusul - rezervate acestui animal.

Camila

S-ar putea crede ca masca acestui animal ar fi practicata doar in tarile orientale, unde animalul putea fi vazut. Dar datorita expansiunii puterii otomane, jocul de-a "camila" a fost adus in intreg sud-estul european, pana catre Europa de mijloc. Astfel se intalneste in unele locuri din Dobrogea, la bulgari, greci, sloveni si in Austria (in Steiermark si Kartner) ca si in Moldova.
Luandu-se doi stalpi lungi, se leaga in chip de cleste; de acestia e prins un al treilea, mai lung si gros, formand scheletul animalului. Sunt luate in spate apoi de trei feciori, peste care se aseaza o cerga, piele de magar sau catar; se confectioneaza din lemn capul animalului, iar intre cele doua cocoase se suie calaretul. Camila astfel intruchipata este condusa de "camilar", numit si "Kart-babay". Ca la orice masca, se formeaza o ceata intreaga de mosnegi cu cojoacele intoarse pe dos, cu ardei rosu drept nas, altii se vopsesc pe fata cu funingine, isi pun mustati de lana ori dinti din fasole etc. Avand in frunte un "gaidargiu", un cimpoier, merg din casa in casa, joaca, intruchipand mici scenete. Tema acestora e ca la jocul papusilor. Camilarul se plange - in limba turca - ca nu are cu ce intretine pe cei 20 de copii; i se raspunde ca sa secere, sa praseasca, sa culeaga porumb etc. La un moment dat camila se imbolnaveste si cade jos. Este consultata de medic, unul din ceata. Se constata ca n-are potcoave. Cineva e trimis la Istambul. intre timp un al treilea intervine si o potcoveste, camila il loveste, se scoala, cim-poierul canta o melodie vesela, toti joaca.
Masca, desi diferita de celelalte de care a fost vorba mai inainte, are acelasi rost: ca, in limitele unei traditii cu sensuri mai vechi, sa distreze colectivitatile in timpul sarbatorilor de iarna.

Masca ursului

Cu toate ca masca ursului nu are importanta celei a caprei, ea este des intalnita si astazi. Si in cazul de fata, imaginatia privind costumatia si jocul e la largul ei. Prin Moldova de Jos (Barlad), "ursarul" are infatisare maiestuoasa: poarta caciula speciala si barba, curele in diagonala cu nasturi de alama, in mana un ciur, din care bate tactul dupa care ursul joaca. Flacaul imbracat in pielea animalului, joaca in patru labe ori sprijinit de un "hadarag". in alte parti, personajele iau infatisare noua: a unui mosneag, imbracat cu cojocul pe dos, ori a puiului de urs. Dupa atata joc, animalul, imbolnavindu-se, e consultat de medic. Nu lipseste nici figura ursarului uns cu funingine pe obraz, imbracat in haine peticite, cu caciula jarchiloasa, cu opinci cu atele taraite, cu un suman intors pe dos, iar la sold avand o tasila cu nasturi, care taraie de lant pe urs, pe un alt flacau exersat bine in a merge in patru labe. El se vara intr-o imbracaminte facuta din doua-trei piei rosii de tap, cusute anume, cu infatisare de urs. Botul e facut dintr-un papuc, in care e varat lantul. Cat merge pe afara, ursul umbla in doua labe, cand intra in casa, in patru, pana incepe "tiganul" a-i bate toba cu "zangarala" ce-o are in mana, si-i canta catece de-ale ursarilor:

Na, na, na, Stanache, Joaca tetu o parache Ca-i lua slanina si farina! Insa tetea o gaina! s.a.m.d.

Apoi: "iese lelea din gradina []. Nici o boala nu se strica ca dorul de mamaliga". il pune de face diferite comicarii, de exemplu sa umble ca miresele. Ne imaginam cat haz trebuie sa starneasca jocul flacaului-urs in chip de mireasa, cuvintele stal-cite ale acestuia, caci el trebuie sa imite bine vorbirea ursarilor. Cel ce face pe ursul trebuie sa mormaie cat mai gros, astfel ca dupa aceea o saptamana nu mai poate vorbi (B.A.R., ms. 4968, f. 259). Un joc, asadar, destul de complex, cu surprize la fiece moment, fiecare avand libertatea sa faca ce-i trece prin minte, bineinteles in cadrul limitelor traditionale. Ca in Commedia dell'Arte, unde textul era schitat doar, actorul are libertatea sa introduca ce crede ca-i mai de efect in interpretarea rolului sau. Actorii-tarani fac loc din plin vietii, introducand cele mai hilare si bizare aspecte, in scop de satira, de biciuire a unor oameni ori categorii sociale, si toate acestea nu cu intentia "de a-si bate joc", cum se spune, ci de a rade sanatos, din toata inima, figurile pe care si le aleg fiind cele mai bune mijloace de realizare a unui spirit dramatic. Se cauta ca printr-un ochi fin sa ia din ambianta sociala tot ce-i mai rizibil, din caracterul si modul de a fi al unora dintre straini; satira e indreptata, deseori, impotriva unor tipuri caracteristice ca: cizmarul, popa, preoteasa; alteori creeaza personaje cu totul de domeniul imaginatiei, cum ar fi dracul. Sub aspectul realizarilor dramatice. Moldova e cea mai ingenioasa.

Capra

E cunoscuta in Moldova, unde, alaturi de "calut" si "urs", ea constituie masca principala, "eroul" central al sarbatorilor de iarna. insasi cortegiile de mascati in mosnegi, arnauti, dame etc, .se subordoneaza acesteia. Observatia ni se pare pretioasa.
Tehnica constituirii mastii si executarea jocului raman aceleasi ca la celelalte jocuri sub masca de animal, infatisate mai inainte. Straduinta jucatorului caprei e de a face din acest numar o reprezentatie dramatica tot mai atragatoare, ca in chipul acesta succesul colindatului sa fie asigurat. in popor, care, de altminteri, cunoaste din anii precedenti pe cei ce joaca, se formeaza opinii in favoarea unuia sau altuia, si acestia au precadere in a fi primiti si cinstiti cu daruri bogate.

Capul, confectionat din doua bucati de lemn, imbracat in blana, trebuie sa imite cat mai bine botul animalului. Ca si la turca, el are o daltuitura in care intra limba, prinsa cu un cui; in felul acesta se poate auzi sunetul iesit din loviturile celor doua lemne; falca de jos, fiind prinsa cu un elastic, este trasa de o sfoara de catre jucator. De la ceafa in jos, capra e imbracata cu laicere vargate, care atarna in chip de fusta, acoperind si ascunzand pe cel care o joaca. Uitandu-te la ea, ai impresia ca-n fata iti sta animalul. Ca sa poata fi jucata cu suficienta miscare de catre flacau, capra e prevazuta cu niste cercuri de sarma ori de lemn.
Deoarece capul formeaza un punct atragator al mastii, este infrumusetat cu arnici rosu, cu margele de diferite culori, pene de paun, oglinda si, mai cu seama, cu siraguri de clopotei, astfel incat clampaniturile sacadate, scoase cu ajutorul botului, "tinchenitul" placut al clopoteilor, miscarile agile ale celui ce joaca incita tocmai ceata de tineri la gesturi si actiuni din partea tuturora. O inclinare ce sta ascunsa in fiecare de "a juca teatru" fiind biciuita, fiecare incepe "sa se produca" din chiar momentul plecarii. Scena este ulita si intregul sat. Mesterul jucaus, imbracand masca caprei "o joaca intai intre ei". Cativa flacai afara dau din pistoale, huhurand ca la nunta; se ureaza plugusorul la fereastra, in curte se tragea chiar o brazda de catre plugari, ca semn de bun augur pentru munca ce urmeaza s-o inceapa pe curand. Apoi unul din ei, insarcinat cu acest rol, striga tare ca sa fie auzit din casa:

Noi flacaii satului Ne-am luat cu sara uratului. Daca poftiti, Ca sa scoateti raul din casa, Ogoarele sa va rodeasca, Vinu sa nu-nfloreasca. Deschideti usa sa va jucam capra.

Umorul se impleteste cu tinuta grava. Sa nu "infloreasca vinul" adica, apropiindu-se caldura primaverii, sa nu se oteteasca, sa capete "floare", o fina invitatie in a le da de baut "plugarilor". in acelasi timp si amenintarea, tot metaforica si ea: primind capra, scot raul din casa, iar ogoarele rodesc. Din cate vom vedea in alta parte, masca de animal in vremurile strabune avea rol apotropaic, demoniac, de fertilizare a campurilor si de belsug pentru gospodarie. Era un aspect de magie simpatetica, principiul imitativ (similia similibus) fiind aplicabil si aici. in vechea societate carpato-dunareana, capra, ca orice masca, incorpora demonul, de unde si multimea de superstitii pastrata pana tarziu: cel ce joaca capra, brezaia este socotit un om al dracului, e pagan (la mijloc trebuie sa fie si propaganda bisericeasca, ca sa nu mai aiba loc asemenea manifestatii pagane).
Primiti in casa, jocul dramatic ajunge la un moment dat esential in desfasurarea lui. Prin fata publicului trebuie sa se produca intreaga ceata de colindatori (valaretul) cat mai bine, ca sa merite buna rasplata. intai intra capra insotita de cioban. Cel din urma e un flacau imbracat in sarica, avand un fluier din care-i canta. Jucand si clampanind prin casa, mimand, sarind in dreapta si-n stanga, ea starneste admiratia, mai cu seama daca cel ce-o joaca are indemanare. Din cand in cand, ciobanul striga: "Ta! ta! ta!, caprita, ta! / Dar deseara ce-i manca?".
Altul din grup raspunde: "A manca ce-a castiga". Dar ciobanul riposteaza:

Ba sarice si marice,
s-a be apa din lule,
hi, ta, ta, caprita me!

Tot jucand-o si biciuind-o astfel din vorbe, ciobanul incheie: "Saraca caprita me, numai dealuri a umblat, dar nici apa n-o baut si nici sare n-o mai lins. Fiti buni, boieri mari, si mai bucurati-o c-un bacsis, sa aiba de potcovit" (B.A.R., ms. 4968, f. 356).
Se pare ca masca de capra, dimpreuna cu un intreg cortegiu al ei, a fost - si este inca si in prezent - o manifestare folclorica frecventa si iubita de mai multe popoare decat masca cerbului sau a brezaiei. La unele dintre acestea, ca la romani, la popoarele din centrul Europei - unguri, slovaci, croati, - ca si la slavii de nord, la polonezi, are rol principal in cadrul multelor manifestari dramatice de la sarbatorile de iarna. La rusi, etnograful Cicerov ne informeaza ca ea are rol secundar, dar pe prim plan ar trece masca calutului, animal de mare importanta in gospodaria sateasca. La acestia din urma se intalneste si masca taurului. Cel travestit tine in mana, intre coarne si sub cuvertura care-l acopera, un vas de lut. Lovit cu un lemn in cap, masca animalului cade jos, simuland moartea. La vechii rusi se vede si ursul, dus de lant de un batran imbracat in cojoc intors pe dos, ca si la romani. De asemenea era vazuta si masca zoomorfica: barza, gasca, gaina etc. (M. O. Kosven, p. 134). Sub o forma sau alta, astfel de pantomime animaliere mai pot fi vazute in centrul si sud-estul Europei si in prezent, traditia lor multiseculara fiind foarte puternica (L. Schmidt, p. 221).

Mascarade carnavalesti

Mastile zoo - si theriomorflce de la Anul Nou nu apar singure si nici insotite numai de bloj ori alte personaje cosmice. O data cu ele se pune in miscare un intreg popor de tineri si mai varstnici, formand cortegii numeroase, mai cu seama in Moldova. Pe ulitele satelor, pe drumurile invecinate, alearga de la casa la casa ori de la sat la sat un numar imens de mascati in grupuri, ca: mosnegi, mocanas, arnauti, calangii, dame.
Dintre cele mai strans legate de masca zoomorfica, si, in acelasi timp, mai veche, este mascarada mosnegilor. in fruntea lor merge un tanar imbracat in chip de mosneag, cu cojoc intors pe dos, cu pantaloni si caciula de piele de oaie, pe fata poarta un obrazar din piele de animal, cu partea paroasa pe deasupra, nasul lunguiet e confectionat din mesina rosie, iar in jurul gurii, captusita cu fasole, poarta mustati si barba lunga. Modul de intruchipare a acestei masti, ca a tuturora in genere, e variat, fantezia fiecaruia fiind in deplina libertate. Alaturi de mosneag merge dracul, care poarta coarne, o masca paroasa, in mana o furca, costumul negru fiindu-i strans pe corp. Alteori mosneagul poarta caciula mare, alba, cu o coada lasata pe spate, doua imagini din copilarie, de neuitat, care imprastie spaima chiar intre cei mai varstnici.
Acestora li se adauga un al treilea personaj important - baba, un flacau imbracat in haine femeiesti, pe cap cu fes ca al turcoaicelor, iar in brau furca de tors din care, mergand pe ulite si prin case, simuleaza torsul. Nelipsiti mai sunt: evreul, evreica, doctori, etc. "Mos Bercu", incaltat cu ciubote si imbracat cu suman, pe sub care vara bulendre ca sa aiba un gheb in spate, pe cap cu palarie de ale carei margini sunt cusute cozi de vulpe, pe fata cu obrazar de mesina subtire neagra, de-o parte si de alta avand perciuni si in jos atarnandu-i o barba din coada de cal, duce in maini un sirag de "matanii", retezaturi de lemn; vorbeste in jargon, face comicarii, poarta dialoguri pe subiecte de afaceri. Masca devine in felul acesta foarte atragatoare. Celor trei eroi principali li se alatura un mare numar de arapi, flacai vopsiti cu funingine pe fata, imbracati tot in negru, cu haine stramte, un soi de arlechinl in randul lor se amesteca un vanator care poarta in spate un iepure vanat ori buciuma din corn, betivani diformi, cu pantaloni largi, umpluti cu carpe, un cioban dus de ingeri. Doctorul imbracat in haine albe ori halat, cu palarie de paie pe cap, cu masca si ochelari, da consultatii: tot in haine albe, de doc, e imbracat si neamtul. El poarta pe cap "palarie-cilindru" de sub care ii cad pe spate plete. Imaginatia fiind la largul ei, s-ar parea ca mastile se schimba de la an la an, ca alte scene si dialoguri isi fac loc. Dimpotriva, in 1960 am vazut in Puesti si in unele sate din jurul Barladului aceleasi imagini mai vechi, intalnite in anii copilariei. Exista o puternica traditie si in aceasta privinta, si ea tot atat de veche si puternica ca si pentru alte categorii folclorice. Fiecare se costumeaza si joaca un rol, care se asambleaza in miscarea generala a mascaradei carnavalesti, cum se facea in epoci mai vechi.
Cu acest prilej au loc si scurte scenete. Astfel, dracul fura preoteasa, iar cand popa vede aceasta da fuga dupa drac; in drum se intalneste cu neamtul si se pune cu popa la sfat: neamtul il apuca de barba sa stea pe loc; popa se infurie si sare asupra neamtului; in fine vine francezul si-i desparte, ajutat de arap, ce poarta o sabie de lemn (B.A.R. ms. 4968, f. 273).

Interesant ca sub aceste nume de "mosnegi" - dziady - se intalnesc chiar si astazi in Polonia, in regiunea muntoasa a Beskizilor. in seara de Anul Nou, in parti limitate din acest tinut, ca Jivet, batrani si tineri se costumeaza, jucand diferite roluri: de preot si organist, cal, urs, diavol, evreu si evreica, baba, cosar, moarte, doctor etc, costumatia si profilul caracterologic fiind foarte apropiate de cele ale mosnegilor moldoveni. Chiar in ceea ce fac nu apare ca ceva inedit. Caci si ei se produc prin variate jocuri pantomimice, danseaza, alearga cu graba, fac mult zgomot, plesnesc din bice, suna din clopote s.a.m.d. Cercetatorii obiceiului informeaza ca in 1911 au participat 40 de insi, in 1947 - 60, in 1952 - 24, iar in 1957 - 53, mastile de animale nefiind socotite. Cu deosebire atrage atentia costumatia batranilor (dziadowska): cu cojoace intoarse pe dos, rupte, incinse cu franghii de paie, in cap cu caciuli, iar in picioare cu opinci, in mana purtand ciomege. "Baba", un alt personaj frecvent si aici, apare imbracata in fusta si bluza colorata, la gat cu castane ori margele, in maini matura ori cruce, iar pe umeri o papusa de carpa. Diavolul cu coarne e o masca terifianta, cu limba vopsita in rosu, imbracat in cojoc intors pe dos si purtand in mana o furca. Imaginea mortii cu coasa, cu cap de harca, apare imbracata in alb. Nu lipsesc - ca si in Moldova - obiceiurile de a da in carti ori a face vraji. Dracii urla si se bruftu-luiesc cu ursii. Evreii sunt pusi sa se spovedeasca. Cum intra in casa, fac si ei cuvenitele urari pentru Anul Nou, primesc darurile, pe care le trec "cailor".
Din cate rezulta, intre cele doua manifestari dramatice din timpul serbarilor de iarna sunt similitudini izbitoare. Unii cercetatori polonezi discutand geneza lor au emis parerea ca ar simula atacul suedezilor asupra polonilor, altii ca ar avea de-a face cu iobagia, deci ar fi o infatisare pantomimica a starii de mizerie a poporului. Sunt si unii care sustin ca ar fi o urma lasata de pastorii valahi inca din secolul al XTV-lea, inainte de a se stabili in aceste parti muntoase. Este singura presupozitie demna de retinut, mai cu seama ca cortegiul se gaseste intocmai in tara de bastina. intr-o alta regiune din Polonia, un asemenea grup isi desfasoara jocul la Sf. Nicolaie sau la Sf. Stefan, orientat insa catre teatrul haiducesc; scurta piesa dezvoltand un conflict intre nobili si sclavi
Nu lipsit de semnificatie, mentionam ca asemenea grupuri de mosnegi, arapi, ("arguciari" si "dzmalari") sunt intalnite si la aromanii din imprejurimile Pindului. La Metzova se puteau vedea de Anul Nou cam aceleasi personaje: doctor, baba cu furca si copil in brate, arapi cu cozi de vulpe si cu clopote in maini, nevasta tanara, toti inscenand scurte pantomime. La San-Marina, puternic centru aromanesc, grupul de "liguciari" era compus dintr-un mos si o baba, doi tineri capitani, un doctor, neveste, caraghiosi, un casier. in timpul horei pe care o faceau, baba se aseza la mijloc si adormea copilul; "caraghiosii" faceau pe cei din jur sa rada, se agatau de neveste, interveneau "capitanii", unul dintre ei era omorat; intervine "doctorul", ii ia pulsul, dar alt "caraghios" il trage de picioare.
Asemenea manifestari, inca vii la popoarele din rasaritul Europei, au in esenta lor de viata foarte multe din acele miscari de oameni mascati care se obisnuiau in Apus in primele secole ale erei noastre si impotriva carora lupta biserica. Sensurile de viata sunt pagane. in Carpati ele aveau intruchipari cu totul specifice. Credem ca ele sunt mosteniri ale populatiilor tracice, dainuind inca si astazi din epoca preromana.
Acestor cortegii primordiale li s-au adaugat, de la epoca la epoca, altele noi, oglinda a altor realitati de viata. in acelasi timp li s-au mai accentuat caracterul dramatic, de scenete comice.

Pantomima sateasca - ritual agrar

Cu toate ca multimea jocurilor din sarbatorile de iarna se deosebeste de pantomima "cucilor" sau a "nebunilor" ori de "draci" si "boul instrutat", toate s-au ivit din aceleasi necesitati de viata, teatrul folcloric avand caracter de ritualuri agrare. Aspectul lor modernizat de astazi raspunde altor nevoi contemporane - cu deosebire celor oferite de spectacol, deci nevoii de a rade si juca teatru; se pastreaza totusi cateva scene, surprinzator aceleasi in multimea de manifestari, si anume: masca de animal care moare si invie, prezenta unor obiecte ca falusul si simularea actului sexual, casatoria, jocuri in chip de mascarada, zgomote teribile produse de clopote sau tacerea desavarsita pastrata de unele convoaie s.a. Toate acestea constituie semne ale unor practici stravechi.
Numerosi etnologi si etnografi le apropie de sarbatorile inchinate lui Dionysos sau Bachus. E drept ca multe din ele se faceau pana nu demult sub semnul cultului dionisiac, al pieirii si renasterii vegetatiei, al falahoriilor si petrecerilor desantate ce aveau loc la calendele lui ianuarie. Aratam ca in faza lor prima, a unor manifestari licentioase, care atingeau grav biserica crestina, inaltele fete bisericesti au luat atitudine potrivnica, vestejind caracterul lor pagan. in concilii si predici se ridicau filipice vehemente la adresa celor care se imbracau in piei de animale, sub care s-ar ascunde insisi demonii. Sf. Augustin infiera, prin cuvinte ca urmatoarele, obiceiul cand: "paganii se imbraca in chipuri atat de diforme si indecente; acesti oameni ticalosi iau chipuri false si infatisari atat de monstruoase, prin care vor sa insele foarte. Caci ce om cu minte trebuie sa creada ca acesti oameni in toata firea, ca sa joace in cerb vor sa se schimbe in chiar fiinta animalului" (Fr. Cumont, p. 196).

Sinodul Trulan, tinut in anul 692, sub Iustinian al Il-lea, a fost rezervat in cea mai mare parte travestirilor diavolesti si mascaradelor pagane, iar Canonul LXII, "..opreste deghizarile barbatilor in femei si a femeilor in barbati. De asemenea interzice aplicarea de masti pe fata, fie ele masti comice, satirice sau tragice". Totodata hotaraste pedepse pentru cei care ar calca prescriptiile lui (P. Caraman, 48). Cu toate acestea, biserica nu prea a putut face ceva mai concret, datorita traditiei puternice si rostului multiplu al acestor deghizari. Ca sa nu se dea definitiv invinsa, ea si-a creat atunci cateva forme exterioare, pastrand insa continutul, Ideile anticrestinesti. Astfel, chiar in primele secole ale erei noastre, practicile pagane se faceau inca sub semnul vechilor Saturnalii si Dionisiace din antichitatea greco-romana, cand populatia se imbraca in pielea tapului si, jucand, se deda la obscenitati in cinstea zeilor pagani. Franz Cumont, bazat pe documente de epoca, relateaza ca in anul 186 a izbucnit un adevarat scandal la Roma in legatura cu jocul bacanalelor; caci Liber Pater formand un cuplu cu zeul fecunditatii se credea ca devine mai eficace prin rituri falice, incat cei initiati in ale sexului se reuneau noaptea in "padurea Sfanta Semele", celebrand prin ululatii si vacarm de timbale si tamburine si vin, in banchete liturgice (Fr. Cumont, 165).
Fata de asemenea destrabalari se va fi ridicat o parte din populatie, mai cu seama cand crestinismul a inceput sa prinda radacina. Tot Franz Cumont a dat la iveala un document valoros in aceasta privinta. Sub domnia lui Diocletian, cu prilejul sarbatoririi Saturnaliilor in Moesia inferioara (la Durostorum), s-a intamplat un fapt, poate frecvent, si anume un soldat, pe nume Dasius, a refuzat sa ia chipul zeului si sa se dedea la mascarile obisnuite. Din ordinul superiorului sau Bassus, soldatul a fost torturat, fapt ce a facut sa fie trecut de biserica in randul martirilor. Mai tarziu osemintele acestuia au fost transferate la Ancona in Italia si asezate in biserica San Pellegrino [Ibidem, p. 198).
Asemenea informatii ilustreaza caracterul vechi al jocului cu masca de animal si al multelor mascarade la care populatiile europene se dedau pana nu de mult; in multe parti ele se mal vad si astazi, ca in Romania. Desigur ca in prezent ele si-au pierdut orice inteles de altadata. Interesant insa ca numeroase obiecte, scenete, costumatie, gesturi se savarsesc la modul antichitatii.
Mai adaugam ca Dionysos fiind zeu al vegetatiei, al stralucirii ei in anotimpul prevestit de Anul Nou, multe din aceste jocuri se faceau sarbatorind prosperitatea, in nadejdea ca si in viitorul an al muncilor agrare va fi tot atat de imbelsugat ca si cel trecut. De aici decurgeau si multe cantece, urari de bine si belsug.

Nu numai masca cerbului sau a caprei si toate celelalte manifestari carnavalesti isi gasesc corespondente si in lumea antichitatii si chiar mai veche, dar insisi eroi ca "unchiesul", "blo-jul", "mutul". Purtand inca un falus legat de mijloc si facand schimonosirile stiute, acesta ne aminteste de "satirul" din Dionisiace.
Ca la vechii greci, si prin partile hunedorene putem spune ca avem de-a face cu un fragment destul de redus din acea procesiune de la greci si romani, de "falahorii", sarbatori de mare amploare. Plutarh, Herodot, Aristofan ne-au lasat importante pagini in aceasta privinta. Cel dintai ne spune ca in fruntea intregului convoi mergea unul cu o amfora de vin si ciorchini de struguri pe chiar vita de vie, dupa care venea un tap, in urma un altul cu un cos de fructe, ca in sfarsit tuturor se adaugau satiri, sileni, menade. Aristofan vorbeste de cantece porcoase spuse de acestia si care se mai faceau auzite pana nu de mult (A. P. Ranovici, 343).
Cat priveste inmormantarea unor obiecte, papusi, costumatii ce intruchipau anumite animale, aratau ca in Frigia zeul vegetatiei era socotit drept fiinta care in timpul iernii doarme, iar in primavara se trezeste. Anotimpul, simbolizat printr-o papusa, o data trecut, urma sa fie ingropat, ca cel nou, al vegetatiei in plina desfasurare, sa creasca in voie. Papusa, de altfel prezenta in folclorul popoarelor, intruchipeaza spiritul demoniac, ce urmeaza sa fie alungat, tocmai ca sa fie favorizata cresterea vegetatiei. Cat priveste cultul lui Dionysos, se pare a fi mult mai vechi. El ar fi fost adus in Grecia din Asia Mica, pe care l-ar fi preluat si populatiile tracice, substituindu-l zeului lor Sabazios (Nilsson, p. 540).
Dar insesi animalele, sub care apare omul mascat, intruchipeaza imagini mai vechi ale bucuriei fata de noul anotimp. Desigur - asa cum am vazut la locul cuvenit - jocul, mimarea, aparitia vestimentara uneori cu totul stranie place si realizeaza un spectacol de buna calitate. Acesta este insa sporit prin semnificatia simbolica, reprezentata de ele si intra in penumbra vremii.
Nu mai departe, aparitia ursului, in ultima vreme sub imaginea omului imbracat in pielea sa si dus de altul de nas, tocmai ca jocul sa fie mai spectaculos, este asociata de credinte ce stapaneau constiinta omului. La indo-europeni a fost din indepartate timpuri semnalul anuntarii primaverii. Chiar starea lui de hibernare invita imaginatia la asemenea constructii atat de fanteziste. El a fost considerat ca o intruchipare a vegetatiei si de aceea romanii il sacrificau zeilor la carnavalul lor de la calendele lui ianuarie (Hoffmann-Krayer, I, 1881).

Insisi romanii au o sarbatoare in luna martie, "sambata ursului". Pana mai ieri, ursarul umbla cu animalul din casa in casa, iar oamenii il primeau, zicand ca asa e bine pentru vite, ca sa nu zaca; tot asa mai era si credinta ca oamenii cu dureri de sale, daca vor fi calcati de urs, vor fi vindecati (B.A.R., ms. 4964, f. 183). Se vede din acestea credinta in anumite calitati pe care le are animalul, credinta ce-si are origini mai indepartate.
Dar chiar jocul cerbului, al caprei, calutului si toate celelalte intruchipari de animale au adanc sens de viata. Altadata, la greci si romani, miscarile lor iuti, extatice, prin mimica, vor fi contribuit la revelari religioase in spiritul vremii. Astazi, nici pe departe asa ceva. Dimpotriva, ele constituie elementul spectaculos, sunt hilare.

Impodobita in chip maiestuos, multicolor, cu coarnele ramu-rate, masca cerbului formeaza elementul dramatic cel mai atragator pentru satele ardelene. Figura nu apare intamplator in acest spatiu. intai regiunea va fi cunoscut animalul, facand parte din fauna ardeleana.
Multimea de colinde ce-l canta, o data cu pantomima mastii, arata indeajuns indepartatele radacini ale unui cult dedicat animalului si pe pamantul patriei noastre.
De altminteri, imaginile mitologice sub care apare Artemiza ori scenele murale ale grotelor ilustreaza cu prisosinta vechimea si atentia de care s-a bucurat intotdeauna animalul. De aici si asocierea imaginii lui Hristos de cerb.
Cu puteri chtonice si apotropaice,. in acelasi timp (Hoffmann-Kraver, IV, p. 86-l17) el a fost si simbol al vegetatiei si primaverii. Nu fara rost romanii ardeleni ii canta la Anul Nou.

Arunca-ti cornitele
Ca mioara vitele
Vara, primaverile
Canta-n flori.

Ultimele versuri sunt, de altfel, intarite si de colinda ce se canta si prin case se ureaza gospodarilor bogatie in turme, grane, o fertilitate adusa de anotimpul primaverii si al verii. Si strigatu-ra:

Ia hai, hai, cerbule hai.
Ia hai, hai, la campuri mari.
Si sa-ti cumperi boi sa-ti ari.
Si sa ari si sa muncesti,
Si apoi sa te hranesti

este o incununare plastica mai noua a unor sensuri arhaice ale jocului dramatic cu cerbul. Chiar colacul facut anume pentru masca acestuia si pus intre coarnele mastii, insotit de cantece adecvate devine tot simbol al fertilitatii dorite.
Mai adaugam ca jocul cerbului la Anul Nou se gaseste intr-o regiune din Transilvania predominata de cultura si civilizatie celtica (Parvan, p. 111). Astfel ca n-ar fi exclus ca aceasta populatie sa fi adus un cult al animalului, masca "cervus ela-phus" fiind la origine celtica. Prezenta in Italia de nord, in Franta si Germania de vest. ea se va fi intins, o data cu alte elemente de cultura, si spre sud-estul continentului nostru, in Carpati. Din cate cunostinte avem, masca nu se gaseste la alte popoare din aceste parti ale Europei.
Mai remarcam ca cerbul apare sub diferite intruchipari artistice inca din paleolitic. Pictat dupa o arta specifica timpului, de o policromie uimitoare, grupuri, turme de cerbi si reni se vad pe peretii pesterilor din Spania ori Franta. Ele sunt opera unor magicieni, grupul armonios stilizat avand scopuri magice, strans legate de activitatea economica a oamenilor ce traiau din vanat (R. R. Schmidt, p. 165).
Nici masca caprei (a tapului), care insoteste in Moldova ceata de "nebuni", nu a avut o mai mica valoare si functie de viata primara, in mentalitatea tuturor popoarelor europene ea era socotita ca animalul care da semne ca vremea va fi buna ori rea. Nu fara rost i se canta in chiar convoiul carnavalului taranesc versuri ca:

Si te-asaza la perdea
C-ai simtit a vreme rea.

Mai graitoare sunt marturiile mai vechi din etnografia rusa ca pe "unde umbla capra, pe acolo rodeste secara" (Cicerov, p. 198). Ca si cerbul ori ursul si capra a fost animal de cult in timpuri stravechi. Sub chipul tapului, omul se masca la sarbatorile lui Dionysos, zeul vegetatiei; faunul, silenul si chiar satirul apareau fie in pielea tapului, fie numai cu picioarele si coarnele animalului. Misterele dionisiace se faceau sub semnul fructificarii nu a campului, ci a stralucirii vegetatiei, a primaverii (P. M. Nilsson, p. 568). Si astazi se intalnesc reminiscente din stravechiul cult, in forme fie dramatizate, fie ale simplelor credinte. Bunaoara, capra aduce noroc, e de bun augur, protejeaza gospodaria. De aceea in Bavaria si regiunea Sorben, tapul era sarbatorit, pana nu de multa vreme, la Sf. Iacob (25 iulie), impodobit cu benzi multicolore, in felul brezaiei de la noi ori ale boului instrutat din partile hunedorene, era purtat pe ulitele satului, prin fata primariei si a bisericii, ca dupa aceea sa fie injunghiat; sangele lui servea la vrajitorii, la dureri si suferinte sexuale ori in riturile de fructificare a ogoarelor (Spamer, p. 14).
impuscarea "turcei", bocirea si "inmormantarea" ei, cu toate ca se petrec intr-o atmosfera plina de ilaritate si comic, aceste acte savarsesc in sensul unei stravechi ambiante magice. Unora dintre aceste masti li se adreseaza cu cuvintele "sfanta brezaie".

de exemplu. in Iugoslavia, umblandu-se cu masca lupului, cei din ceata striga:

Da lupului lana Ca el sa nu manance viteii; Da lupului slanina, Ca el sa nu manance oile; Da lupului sare Ca boii sa fie sanatosi.

Toate asemenea acte au ceva din "procesiunea cu sfintele animale", despre care vorbeste si J. G. Frazer (650 si urm.). insasi inmormantarea turcei, a "ciocului" din jocul Calusului, ilara procesiune a inmormantarii din pantomima cucilor, toate au de-a face cu "ingroparea carnavalului" despre care vorbeste acelasi savant [Ibidem, p. 778).
in sfarsit, imaginea "calutului" din partile nordice ale Moldovei nu-i mai putin bogata in simboluri arhaice. Este drept ca, prin hieratismul si eleganta sa, calul nu este un animal care sa starneasca ilaritate si comic, ca ursul ori capra. Luarea formei de patruped imbracat in alb, jocul savarsit de flacau sub aceasta imagine, miscarile oarecum eterate ne obliga la unele asocieri cu intelesuri adanci. O sarbatoare a "calusului" ce are loc in cele trei zile ale Rusaliilor, insotita de jocul "calusarilor", este asociata de un cult al "mosilor"; imaginea animalului avea apoi importante roluri curative, apotropaice, aceasta demonstreaza ca patrupedul se bucura in trecut de veneratie, va fi existat un cult al calului la multe popoare.
insasi pantomima cucilor, cu intreaga ei varietate, se alatura acelorasi practici stravechi. Se parodiaza insamantarea ogorului. Dar in spatele parodiei rezida actul grav al plugarului din timpuri indepartate, ca era facut in cadrul unor practici magice de fertilizare a pamantului. Se crede ca el contine, de asemenea, fragmente din cultul lui Dionysos sau al altor zei ai vegetatiei, pe care mitologia greaca le-ar fi dezvoltat in acest sens.
Este izbitor cum revin, in tinuturi uneori mai indepartate, aceleasi masti - cu unele firesti variatii - scene si gesturi ori elemente care dezvaluie substraturi arhaice ale unor ritualuri agrare; ceva din drama dionisiaca, caci moartea zeului vegetatiei era o conditie a renasterii lui in primavara oricarui an. insasi masca ce imita cucii, pasari tainice si care anunta sosirea primaverii, apare pe ulitele satelor in sunetele clopoteilor, insotita de larma produsa de lovirea cu carjele etc, acte si ele magice, de indepartare a duhurilor neprielnice ogoarelor.

Scriitori romani