MOS NICHIFOR COTCARIUL - Proza a lui Ion Creanga publicata in "Convorbiri literare" la I ianuarie 1877 si subintitulata in editia de la Iasi, din 1890, "povestire glumeata".
Titlul initial, Mos Nichifor Harabagiul, s-a transformat, la tiparirea in brosura separata, in Mos Nichifor Cotiugariul.
In documentele care ne ofera date despre aparitia povestirii, dincolo de autoironia mereu prezenta Ia C, uneori jucata, alteori rasfranta asupra celorlalti ("«Junimea» din Iasi, intr-o sedinta a sa, pe la 12 noaptea, fiind cam somnoroasa - dupa obiceiul ei - a votat sa se tipareasca; poate mai mult pentru incurajare. Sau mai stiu eu poate ca si pentru: P. A. Calcscu" - ii scrie autorul Amintirilor, in 10 noiembrie 1976, lui Maiorcscu, pentru a-si recupera textul pe care vrea sa-l tipareasca), poate fi observata hotararea celui care, constient de harul sau artistic, cere acordul celorlalti mai mult conventional: "Eu atata stiu, ca am scris lung pentru ca n-am avut timp sa scriu scurt.
Dar ce am scris si cum am scris, am scris". Dovada sta si faptul ca, desi primita cu rezerve de mentorul sau stramutat la Bucuresti, - in scrisoarea din 6/ 18 decembrie 1876 catre Nicu Gane, criticul evidentia cateva clemente de similitudine cu Popa Tanda a lui Slavici, insistand asupra eliminarii lor si chiar sugera nepublicarea povestirii datorita substratului ei licentios ("istoria prea este din Borta Calda") - Mos Nichifor Cotcariul va aparea in "Convorbiri literare" fara a fi luate in considerare recomandarile lui Maiorescu, atitudine care va duce la racirea relatiilor dintre povestitor si critic. Considerata de catre autorul ei, in scrisoarea mai sus amintita, "poveste", "copilarie scrisa de un om mai mult batran decat tanar", Mos Nichifor Cotcariul a fost receptata de Gcorge Calinescu ca "intaia mare nuvela romaneasca de atmosfera" din care s-ar nutri, in opinia criticului, "toata nuvelistica noastra moderna".
Interpretata, in timp, fie ca nuvela (N. lorga, Zoe Dumilrescu Busulenga, Ioan Holban), anecdota-nuvela (Jean Boutiere), "naratiune cu structura de nuvela" (Constantin Ciopraga), povestire (Eugen Todoran, George Munteanu), sau pur si simplu nediferentiata din perspectiva teoriei genurilor/ speciilor (Irina Pctras, Aurel Rau), Mos Nichifor Cotcariul este, in esenta, o nuvela care se construieste dupa ceremonialul narativ al povestirii clasice mai totdeauna favorabile coexistentei realului si fabulosului.
Pentru ca istoria lui Mos Nichifor Cotcariul se petrece undeva la interferenta existentei obiective - "Mos Nichifor nu-i o inchipuire din povesti, ci e un om ca toti oamenii" - cu legenda asupra careia se proiecteaza, din illo tempore - "el a fost odata, cand a fost" -, generozitatea cronotopului de poveste. Spatiului precis - "mahalaua Tutuenii din Targul-Neamtului" - i se suprapune un timp ciclic, nu din vremea vreunui Verde sau Rosu imparat, ci din cea a lui Ciubar-Voda, masurat liturgic de clopotul de la "Manastirea Neamtului" tras "la sarbatori mari" de "unchiul unchiului mamei" traitor in acelasi rastimp cu "bunicul bunicului". "Nimic nu e istoric, intamplat numai o data, totul e circular ca si natura", scrie G. Calinescu, si observatia sa este valabila mai curand cu privire la stereotipia cronotopului legendar decat in raport cu stereotipia eroului si a intamplarii. Fiindca, dupa legea povestirii, intamplarea trebuie sa fie unica, exemplara, si, ca in teatrul animalelor lui Cantemir, "pre cat () de adevarata, pre atat () de minunata". Scrisa mai degraba pentru a fi spusa decat citita, ca orice istorisire ce-si contine, implicit, destinatarul, Mos Nichifor Cotcariul se desfasoara melodic, ritmat, aproape rimat. Caruta harabagiului, spatiu securizant ferit de soare si ploaie, un fel de arca a lui Noe a tuturor uneltelor meseriei, e "ferecata cu teie, cu curmeie" si cand merge face "tronca, tranca! tronca, tranca!".
Iepele, "albe ca zapada si iuti ca focul", slujesc, ca in basm, drept tovarase de drum, dar si drept calauze - "fanar noaptea". incercat de toate cele ale lumii - "Mos Nichifor nu era dintre aceia care sa nu stie" -, protagonistul lui C, "facut pe drumuri", homo viator autohton caruia numai calatoria ii reda pofta de viata -"cum iesea afara la drum parca era altul; nu mai sta din pocnit biciul, din suguit () si din povestit despre toate locurile". El ocoleste extremele - "se ferea de ridicaturi, pentru ca se temea de surpatura" - si-si potriveste mestesugul dupa sugubeata si cu folos socotinta: "fugea de carausie (). Harabagia, zicea el, e mai buna, ca ai de a face tot cu marfa vie, care la deal se da pe jos, la vale pe jos, iar la popas, in caruta". "Om vrednic si de-a pururea vesel", transforma calatoria intr-un spectacol la care ii face partasi nu numai pe musteriii sai, ci si pe cei care ii ies in cale.
Vorbe de duh ori "cantece sagalnice", aluzii sau "troncaneli" de-a dreptul, toate fac parte din rolul pe care il joaca cotcareste Mos Nichifor. Si tot joc ori, uneori, joaca, este ceea ce se povesteste de tare de mult, dupa ceremonialul arhaic al perpetuarii istoriei si al amintirii ci ("spunea tata ca i-au spus si lui batranii, care auzisera din gura lui Mos Nichifor") despre "pribegia", in saptamana patimilor, a calugaritelor "carabanite asa de des pe la targ" de personajul nostru; ori de pocainta "pusnicului Chiriac din sfanta Agura" unde alerga Mos Nichifor cel "evlavios" sa-si marturiseasca greselile, dupa modelul duhovnicului sau "care-si canea parul si barba cu cirese negre, si in Vinerea Seaca, prea cuviosul cocea oul la lumanare, ca sa mai usureze din cele pacate".