MOS ANGHEL - Povestire in trei parti de Panait Istrati. Apare pentru prima data la Paris, in 1924, in limba franceza (Oncle Anghel), apoi la Bucuresti, la editura "Renasterea', in . Ciclul face parte dintr-un proiect mai extins, ce cuprinde in plus Chira-Chiralina, Haiducii si Domnita din Snagov, proze ce au ca figura comuna personajul Adrian Zografi, prin care se pastreaza unitatea fragmentelor.
Versiunea in limba romana din 1925 este precedata de o prefata a autorului, in care acesta declama caracterul romanesc (iar nu de traducere) al scrierii - o precizare importanta in contextul in care prima versiune romaneasca a Chirei-Chiralina (1924), in traducere anonima, este considerata de catre Panait Istrati drept un esec lamentabil.
Scurta prefata reprezinta in egala masura o arta poetica, intrucat sunt exprimate aici, uneori in cheie polemica, judecati si justificari cu privire Ia materialul lingvistic pe care se articuleaza constructia epica, precum si crezul politic de stanga al autorului ("sunt un scriitor al proletariatului") si intentia sa de a scrie o literatura realist-sociala.
Dimensiunea naturalista, prezenta adesea in scriitura lui Panait Istrati, reprezinta una dintre dominantele ciclului Mos Anghel. Organizat, ca si Chira-Chiralina, in trei parti distincte, cu o cronologic aleatorie, obligata sa se conformeze tiparelor unei logici inteme a textului prin forta de torsiune a povestirii insasi, discursul urmareste si de aceasta data destine exceptionale. El configureaza imaginile aproape legendare ale unor eroi ce modifica fata terna a lumii prin vointa excesiva si un sambure de nebunie, marturisit la un moment dat de chiar unul dintre personaje.
Dramatic si descriptiv in Mos Anghel, tragic, naturalist si mistic in Moartea lui Mos Anghel, aventuros si insolit in Cosma, discursul epic pastreaza mereu trei clemente comune ce-i genereaza unitatea de actiune dar, si cea stilistica: in primul rand realismul excesiv, zolist, fundamentat pe o viziune epica moraiizanta in esenta ei si pe un determinism mistic (in primele doua fragmente) sau psihologic (in Cosma); in al doilea rand, personajul Adrian Zografi, membru cu legaturi de sange al acestei familii de exaltati pasionali, el insusi un byronian calator prin geografia levantina in cautarea libertatii absolute (in Memoriile lui Adrian Zografi), deocamdata un bun pretext epic pentru internalizarea comentariilor exterioare ale vocii auctoriale; si, in sfarsit, voluptatea rabelaisiana a povestirii, fascinatia relatarii, care fac din textul lui Panait Istrati un punct de referinta al unei tipologii literare inaugurate de letopisetul lui Neculce, trecute prin traditia antonpanesca si somptuos reprezentate de proza sadoveniana.
In Mos Anghel, textul desfasoara panorama unei familii scindate si destinul torturat al personajului central. Anghel, unchiul lui Adrian Zografi, reprezinta, in ordinea umanului, un exemplar de exceptie. Fizicul remarcabil si determinarea interioara fara egal contribuie la ascensiunea sa rapida catre un statut financiar considerabil si o familie implinita. Accesele moralizatoare ale scriiturii devin insa foarte curand vizibile in economia povestirii, prin imaginea sotiei lui Anghel, un monument de lene si indiferenta, ce-i prilejuieste eroului reflectii dureroase si contrariate cu privire la valorile existentei.
Moartea sotiei, a celor doua fiice, incendiul care devasteaza gospodaria si, in cele din urma, moartea pe front a fiului fac din Anghel imaginea clasica a victimei unui destin tragic. Refugiat in alcool, ca mijloc de sinucidere lenta, Anghel refuza harul divin, tolereaza cu indiferenta incercarile familiei de a-I recupera si se claustreaza in sihastria demonica a fostei sale carciumi, acum ruinata. El e insotit aici doar de grotesca figura a unui adolescent diform si balbait, izvorata dintr-un tragic bestiar naturalist. Refuzul cuvantului (tacerea lui Anghel, balbaiala indescifrabila a slugii) marturiseste nu doar despre un refuz al lumii, ci si al sensului acesteia, mai ales al sensului ei de creatiune divina. In Moartea lui Mos Anghel, imaginea dantcsca a unui Iov modern devorat de viu de viermi se impleteste cu povestea trepidanta a unei existente contorsionate de patimi si presarate de erori. Este introdus aici si un personaj cheie pentru cea de a treia parte a ciclului, si anume Irimia, maestrul de ceremonii si povestitorul fragmentului Cosma. Reprezentative pentru Moartea lui Mos Anghel raman doua episoade.
In primul rand, cel al cinei pantagruelice, in care doua personaje purtand acelasi nume, Neculai, se infrunta pana la bataie pentru mana Joitei, sora mai mare a lui Anghel si mama lui Adrian. Bataia, violenta si generalizata, se termina in cheie bufa, prin intoarcerea la masa primitivului festin.
Interesanta este aici ipostaza "gemenilor", mai mult intuita decat realizata epic de catre autor. Ea trimite, ca multe alte simboluri prezente in textul lui I., la mitul biblic. Imaginea "fratilor dusmani", a luptei fratricide, profilul fiintei in oglinda, cu doua fete, tensionata si scindata, sunt toate mai degraba sugestii reiesite din identitatea nominala a celor doua personaje. Peste acestea planeaza, ca miza fundamentala a scenei, un val halucinant si in egala masura voluptuos de primitivism si instinctualitate, care topeste insalubru granitele legaturilor de sange sau de prietenie si arunca fiintele ce populeaza lumea lui Panait Istrati
In haosul pornirilor salbatice. Nu cu mult diferit ca semnificatii este cel de-al doilea episod reprezentativ al acestui capitol, povestit lui Adrian de catre unchiul muribund, din oribilul sau pat de suferinta.
El cuprinde tribulatiile amoroase ale lui Anghel, insotit de prietenul sau Irimia, in casa preotului Cazasu. Surprinsi asupra faptului de catre preotul inselat, acesta arunca asupra lui Anghel "blestemul viermilor", pe care destinul personajului ii si implineste. Finalul capitolului cuprinde o meditatie filosofica a lui Anghel, bazata pe o idee intrucatva rudimentara si avandu-si sursele ilustre in metafizica romantica, a intoarcerii spre sine si a descoperirii libertatii nemarginite in propriul univers al gandirii. O data cu moartea lui Anghel, debuteaza cel de-al treilea capitol al povestirii, in care Irimia pune in scena legenda eroica a vietii parintelui sau, Cosma.
Frate al Chirei-Chiralina si al lui Dragomir, purtand in sange, dupa cum insusi marturiseste, acelasi morb demonic ce-l impinge la aventura si apoi la moarte, insotit de cel din urma dintre frati (Ilie - "inteleptul"), Cosma este prototipul brigandului levantin, al haiducului. Nu e vorba insa de o imagine idealizata a acestuia. Panait Istrati ramane consecvent crezului realist exprimat in prefata si, mizand pe o dimensiune psihologica (fie ca si mai putin realizata epic) ce confera personajului o mai mare mobilitate si sansa de a iesi intr-o oarecare masura dintr-o tipologie rigida, autorul atribuie lui Cosma un destin care tradeaza in final idealurile umanitare si pana la un punct morale ale justitiarului. Haiduc de codru, Cosma este dominat de patimi devoratoare. Rezultatul unuia dintre accesele sale pasionale este Irimia, fiu natural, abandonat in codru, in grija tatalui, de catre Floricica, iubita parasita.
Irimia atinge varsta adolescentei crescut in modul de viata liber si frust, haiducesc, contempland mereu, cu uluiala, spaima, dar si admiratie, ispravile violentului sau tata. Legatura de sange cu Cosma nu i se dezvaluie decat in finalul povestirii. Luat prizonier intr-o ambuscada, Irimia devine sluga privilegiata a arhontelui Samurakis, a carui tiitoare nu e alta decat mama sa. Floricica. Conceptia generala a prozei c desprinsa direct din romanul de mistere al secolului nouasprezece si adaptata spatiului levantin al Brailei. Dupa doi ani de captivitate, Irimia este salvat de catre Cosma si Ilie care, travestiti in calugari, macelaresc toata curtea arhontelui. impreuna cu femeia, aprigul detasament pleaca la intalnirea cu restul grupului. Pe drum se dezvaluie identitatile personajelor si legaturile lor trecute; povestea de dragoste dintre Cosma si Floricica se leaga din nou, insa ca aduce dupa sine accesele de gelozie patologica ale eroului si, o data cu ele, si sfarsitul sau, pe care in buna masura il provoaca singur. Important in constructia discursiva a acestei povestiri este faptul ca finalul fragmentului Cosma nu revine la naratiunea cadru, ceea ce echivaleaza cu o punere in abis definitiva.
Ea lasa lectorul suspendat in labirintul textului printr-un proces elementar de substitutie, in care naratiunii cadru i se substituie naratiunea incadrata. Punctul nodal al edificiului textual se afla in finalul celui de-al doilea fragment al ciclului. Lumea, refuzata, destituita de Anghel, se reinstituie prin revelatia metafizica dinaintea mortii (implinirea blestemului preotului inselat) si, mai ales, prin povestire.
Exista asadar o dependenta directa intre personaj si text, care afirma cu atat mai mult caracterul exponential al figurilor lui Panait Istrati Textul este, practic, un pretext pentru constructia naturilor umane. Ia fel ca in Chira-Chiralina sau in Memoriile lui Adrian Zografi. Un fapt curios acesta, cata vreme tehnicile psihologizante ii sunt straine lui I.; caci povestirile istratiene nu sunt nici macar proze ale constiintei, precum, de-o pilda, experimentele psihologizante ale lui Rcbreanu din Ciuleandra sau Padurea spanzuratilor, ci proze ale actiunii. Din acest considerent ele sunt mult mai apropiate de formula clasica, traditionala (pe cand textele lui Rcbreanu se afla mult mai mult in vecinatatea modernismului), cu atat mai mult cu cat imaginarul lor este unul profund romantic in esenta.
