A aparut in Convorbiri literare, 1 martie 1871, p. 15.
Trimitand-o revistei, Eminescu o insotea cu o scrisoare catre Iacob Negruzzi, din 11 febr. 1871, Viena. O marturie aici, pe care o retinem: "Apoi va mai trimit niste versuri de-ale mele. Bune simt ca nu sunt; poate insa sa nu fie cu desavarsire rele. Stergeti ce vi se va parea bun de sters."
In ms. 2259, f. 18v. 20v., s-a pastrat versiunea dupa care Eminescu a facut copia trimisa revistei. Deosebirile sunt marunte, dovedind, si ele, spiritul autocritic obisnuit la poet, si putem crede ca redactia Convorbirilor literare n-a uzat de libertatea ce i se da.
Poezia a fost obiectul de cercetare a numerosi critici si istorici literari, stabilindu-i-se fie valoarea artistica, fie izvoarele si asemanarile de tema cu poezii inrudite din literatura universala. In apropierea facuta de O fata tanara pe patul mortii se poate spune ca i s-a atribuit lui Bolintineanu o influenta mai mare decat este intemeiat. Fondul afectiv si intelectual ca si vestmantul de imagini arata la Eminescu superioritate fata de Bolintineanu si originalitate. A retinut insa ritmul din O fata tanara pe patul mortii (D. Caracostea, Arta cuvantului la Eminescu, p. 147) si a folosit aceeasi stanta ca si Bolintineanu (Anghel Demetriescu, Mihail Eminescu, in Literatura si arta romana, 25 iulie - 23 sept. 1903, p. 359 si urm.). in ce priveste izvoarele, apropierile facute de Radu Paul (in Izvoarele de inspiratie a catorva poezii ale lui Eminescu, Cluj, 1934) de doua poezii ale lui Crcteanu: Ideea mortii si indoiala, sunt numai de ordin general. Eminescu n-a luat de la Creteanu nimic ce este specific ca fond si imagini in Mortua est! D. Caracostea (op. cit., p. 166 si urm.) compara Mortua est! cu A Silvia de Leopardi, ajungand la concluzia ca prin dinamismul ideii si sentimentului, ca si prin structura intregii poezii, Eminescu se afirma ca unul din "clasicii formei stapanite".
Forme in diferitele editari:
v. 4: Astfeli; otar (Conv. Ut.); astfel; hotar (ed. I, II Maiorescu si Ibraileanu); otar (Botez); 7: sumbre (ed. I si II M.); 12: ploaie (ed. I si II M.); 15: tocsul (Conv. Ut.); 32: mandra (cd., I si II M.); v. 28 este urmat de virgula in Conv. Ut.; tot aici. dupa v.32 avem punct; 45: Astfel (ed. I si II -M. si Ibraileanu); 58: te-nsala (ed. I si II M. si Conv. Ut.); te-nseala (Ibraileanu); 68; Astfel (ed. I si II M. si Ibraileanu). Editia C. Botez urmeaza Convorbirilor literare, dar nu preia forma: astfeli in v. 4, 45 si 68.
Acest vers a suferit modificari in diferitele versiuni ale poeziei. Toate versiunile sunt datate: oct. 1866, Eminescu accentuand asupra momentului primei elaborari; intre 1866 si febr. 1871 a framantat textul spre a ajunge ia o forma definitiva si la exprimarea strofei I in asa fel incat sa fie o sinteza a vietii copilei a carei moarte il inspira.
I. M. Rascu arata ca titlul primei versiuni. Elena, poate sa fi fost sugerat de Alecsandri, dupa cum in Pe albumul doamnei Z, de acelasi avem rima: hotar-amar. Amintim aici ca aceasta poezie a lui Alecsandri, aparuta intai cu titlul La o mama in Foaia societatii pentru literatura si cultura in Bucovina, nr. 6 din 1865, a fost atribuita de N. lorga lui Eminescu, tocmai pe baza unor asemanari de expresie literara cu Mortua est! (vezi Revista Fundatiilor regale din 1 aprilie 1934.) Anghel Demetriescu a fost mult depreciat de critica noastra literara, deoarece i se atribuise articolul plin de rautate si lipsit de inteligenta din Revista contimporana, 1875, p. 268 si urm. semnat Gr. Gellianu. Tocmai fiindca identificarea a fost gresita, insistam aici asupra caracterizarilor interesante in legatura cu Mortua est!
Citind versurile din prima strofa, Anghel Demetriescu releva bogatia si originalitatea imaginilor: "De la inceput pana la sfarsit ies din adancurile imaginatiei sale comparatii, care prin vagul si noutatea lor ne transporta in alte lumi" (op. cit, p. 370). "Poezia lui e o muzica bizara, scrisa cu o octava mai sus si cu alte intervale decat cele obisnuite, adaptata pe o sensibilitate particulara, bogata in efecte puternice si acute, desteptand viziuni extraordinare, provocand tensiuni extreme si prelungite ale sufletului, inteligentei si nervilor" (ibid., p. 373).
Tema ascensiunii sufletului - inger, o mai aflam si in Despre moartea unei tinere de Byron (in Hours of Idleness). Versurile 9-36 nu au corespondent in versiunea Elena, sunt numai indicate unele imagini in versiunea II, si au forma apropiata de cea definitiva numai in versiunea III din epoca studiilor la Viena. O data cu inceperea studiilor de filozofie, spiritul poetului se imbogateste, iar poezia lui se resimte de noul strat de cultura. Acum F.minescu a studiat si tratatul din 1766 al lui Kant, Traume eines Geisterschers, unde se combat halucinatiile lui Swedenborg. Dar viziunile si descrierile swedenborgiene, din care Kant da exemple, au multa poezie, care nu putea sa scape lui Eminescu.
in afara de aceasta, pe baza cunoasterii scrierilor lui Swedenborg, Balzac a scris romanul Seraphita. in aceasta lucrare avem ascensiunea sufletului Seraphjtci spre regiuni superioare, inconjurat de miriade de ingeri. Pe masura ce se inalta strabatand infinitul, sufletul-scrafim devine tot mai pur, tot mai inzestrat cu frumusete, tot mai mult pare incoronat cu diadema ca o regina si este primit, in cele din urma, in cantari de slava de ingerii care ingenuncheaza imprejurul lui.
De caelo et inferno de Swedenborg: "Omul este in senta un inger si devine efectiv inger dupa moarte".
Viziuni de acest fel si in Ossian, Fingal. in legatura cu acest vers este justa observatia lui Anghel Demetriescu: "Eminescu a debutat cu o limba noua, care era rezultatul unor intuitii personale, si a izbutit sa-si formeze o idioma care, cu toate singularitatile ei, se poate numi poetica (op. cit., p. 383).
in ms. 2255, f. 178, se afla un fragment in proza destinat sa faca parte din Geniu pustiu. Cuprinde detalii pe care le foloseste poetul in v. 12 si in alte versuri din Mortua est! (Vezi M. Eminescu, Scrieri literare, ed. Craiova, 1932, p. 166, nota 148.) "Ploaia de raze" si "ninsoarea de stele" apar numai in versiunea a IlI-a, deci prin 1870. Vezi si D. Bolintineanu, Sorin, unde avem "pulbere de stele".
Versurile bogate in imagini plastice apar numai o data cu versiunea a IlI-a a poeziei, deci dupa ce Eminescu aflase despre viziunile swedenborgiene din Traume eines Geistersehers. Balzac in Seraphita, roman cunoscut lui Eminescu, are descrieri care pornesc direct din De caelo et inferno a lui Swedenborg. intr-una din viziunile Seraphitei avem si "la fleur qui chante", care corespunde finalului versului 28 din Mortua est! Se mai pot aminti si alte imagini rare ca: flori de lumina, al vrajilor caier, par de raze, care arata patrunderea de "corespondente" in poezia eminesciana, tot asa cum acestea au patruns in poezia lui Baudelaire, primind prin acesta cea mai inalta expresie artistica.
Viziune serafica, fara indoiala, inspirata si de inconografia religioasa. Dar, cum Eminescu era cunoscator desavarsit al poetilor care l-au precedat, amintim aici si Era-n albastru, cea mai buna poezie a lui Deparateanu - desi patata de unele licente ale epocii lui - poezie moderna, presimbolista am putea spune:
Era-n albastru. - Pare c-a cerului vergina
Atuncea se scaldase in undele ceresti; Era transfigurata.
- Pe fata ei lumina
Vedeai precum resplenda pe fetele-ngeresti!
Era-n albastru.
insumi vazand-o ramasesem Estatic,
al meu suflet zburase catre ea;
De trei ori eu felice poeta ajunsesem.
Privind-o, unde numai profetii ajungea!
Era-n albastru, blonda vergina; mi se pare C-o vaz.
- Eternitatea in giuru-i se-ntindea.
Frumoasa, radianta si far-asemanare,
in gloria sa, blonda vergina stralucea!
Era-n albastru. - Cerul d-atata frumusete,
Gelos, parca voise in manta-i de azur,
Copilu-i sa ne-ascunza, sau poate sa ne-nvete.
Mortali, c-albastru singur e valul cel mai pur!
Este credinta ca, scapand de lacasul vremelnic, care ar fi trupul, sufletele se ridica in regiunile astrelor. Versurile lui Eminescu au lin sens numai daca ne inchipuim o lume de astre si de sori locuita de spiritele fostilor oameni, care duc acolo o viata deosebita de balacirea in balta viselor contradictorii, de iluzionarea cu basme deserte si urate, cum se infatiseaza viata de pe pamant.
Folosirea subiectului indoit, cum arata G. Bogdan-Duica (in Introducere Ia editia poeziilor lui Eminescu, in 1924) este dupa exemplul lui Bolintineanu in Sorin:
Lipsirea mea va sterge genele tale udate
Si pe frumoasa-ti fata va semana ea flori.
Se pot urmari in aceste versuri ecouri din Young, Noptile I, V, XIII. Noaptea XIII este
tradusa de Simion Marcovici si publicata ca a Vl-a.
Problema desertaciunii de "a fi"ori "a nu fi"' este pusa inca din 1866 in versiunea
Elena, dar numai in versiunea a IlI-a avem accentul pesimist, pe plan spiritual, din versurile 59-60, asa ca se poate sustine o influenta schopenhaueriana, cum a facut Anghel Demetriescu. Versul 58 arata foarte concis incapacitatea mintii noastre-de a cunoaste lucrul in sine. Putem deci crede ca-n 1870 Eminescu il cunostea, in parte cel putin, si pe Kant si ca-si ridica valoarea intelectuala a poeziei lui si prin ceea ce, de curand, asimilase din domeniul filozofiei.
Transpunerea filozofiei kantiene pe plan literar era-ceva firesc la Eminescu, obisnuit sa traiasca paginile citite si cu afectivitatea, si cu fantazia. Exemplu este si literarizarea ideii de timp si spatiu in Sarmanul Dionis. intelegerea.»filozofiei kantiene ca generatoare de emotie artistica este marturisita si-n nota din ms. 2287, f. 11 (vezi Eminescu, Scrieri politice si literare, ed. Scurtu, p. 24).
in legaturia cu versul 58, se poate aminti si Young, Noaptea I: "Ce slaba si marginita este vederea noastra!"
Si Bolintineanu se intreaba in Scopul omului:
Acest argil molatec ce vantu-o sa rapeasca,
Ori merita onoarea sapoarte-n al sau san
O flacara de spirit, rasfrangere cereasca.
Ce ca un rob asculta de lut, ast crud stapan?
Constiinta lipsei de sens in toate cele ale lumii si ideea fatalitatii mortii duc, la Eminescu, la negarea divinitatii, pe cand la Byron, in Cain, duc la revolta si blestem: "Blestem asupra celui ce-a nascocit o viata care duce la moarte!" Pentru intreaga Mortua est! vezi si lucrarea Comentarii eminesciene, ed. cit., cap. III.
